Scrisorile deschise adresate ministrului educatiei semnate de Gabriel Liiceanu

[1]

Stimate Domnule Ministru,


Fac parte dintre acei – mulţi? puţini? – care şi-au pus o speranţă în voinţa dumneavoastră politică, exprimată în repetate rânduri, de a vindeca învăţământul românesc de câteva dintre bolile lui grave: spiritul de gaşcă, „aranjamentul”, trişeria, răsturnarea valorilor, nepotismul, fentarea ingenioasă a legii sub aparenţa respectării ei. Aţi promis că, împotriva acestor vicii naţionale, veţi da câştig de cauză celui mai bun, veţi stimula nevoia de excelenţă a unei societăţi avariate de impostură, veţi încuraja corectitudinea în competiţia socială.
V-am auzit de asemenea spunând că sunteţi gata să sancţionaţi drastic, de îndată ce vă va fi semnalată, orice dovadă de zădărnicire a eforturilor dumneavoastră de a vindeca, iată, în cel de-al doisprezecelea ceas, sistemul de educaţie autohton. Că sunteţi gata „să rupeţi pisica”. Şi, în prim plan, aţi scos primenirea corpului profesoral prin aşezarea concursurilor de post pe tărâmul dreptăţii.
Sunt profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti. Săptămâna trecută a avut loc un concurs pentru ocuparea postului de lector la catedra de istoria filozofiei. Comisia era formată în majoritate din membri ai catedrei. Unul dintre concurenţi era asistent la catedră. Era, aşadar, in, era coleg cu arbitrii. Celălalt venea „din afară”. Prin condiţiile formale ale concursului, nici unul dintre ei nu pleca însă avantajat. Nu se spunea nicăieri că „omul casei” trebuie preferat pur şi simplu în virtutea faptului că era „de-al nostru”. Sensul acestor concursuri, dacă v-am înţeles bine intenţia, era să promoveze excelenţa. Căci facultatea e câştigată, nu-i aşa?, în măsura în care îi selecţionează şi îi aduce în echipa ei pe cei mai buni.
Deznodământul înfruntării a fost ilar şi dramatic totodată şi el pune sub semnul întrebării posibilitatea schimbării iniţiate de dumneavoastră. Despre ce este vorba? Lăsaţi-mă, întâi, să vă fac portretele celor doi candidaţi. Portretul „omului casei”, al asistentului cu zece ani vechime: o teză de doctorat nepublicată, articole de specialitate în revista „Caiete silvane” din Zalău, nici o bursă postdoctorală, fără studii în străinătate, nici un articol indexat ISI, nici un premiu academic. Pe scurt, portretul studentului oprit cândva la catedră pentru cuminţenie şi obedienţă de către un profesor prăfuit, folosit şi folositor la treburi de rutină, recunoscător în veci celor care l-au căpătuit atunci şi care îl promovează acum.
Portretul „omului din afară”: doctorat la Universitatea din Bucureşti şi doctorat la Sorbona, cărţi publicate la Springer Verlag şi la edituri prestigioase din ţară, capitole în volume internaţionale de filozofie, zece articole în reviste indexate ISI, editorul a 17 volume (majoritatea internaţionale), premiu de excelenţă în cercetare (“In hoc signo vinces” acordat de CNCSIS în 2009), trei burse post-doctorale (dintre care una la Universitatea din Freiburg), ctitorul şi redactorul şef al singurei reviste internaţionale de filozofie din România (Studia Phaenomenologica), 11 conferinţe în străinătate, fellow al Fundaţiei Alexander von Humboldt, coordonator de conferinţe internaţionale, membru al câtorva organizaţii profesionale internaţionale, membru şi referent în colective editoriale de prestigiu internaţional, director de proiect pentru două granturi de cercetare, editorul în străinătate, în patru limbi de circulaţie internaţională, a operelor lui Constantin Noica şi Alexandru Dragomir – şi mă opresc aici ca să nu vă obosesc.
Imaginaţi-vă o clipă, Domnule Ministru, că un club de fotbal l-ar trimite la plimbare pe Messi şi l-ar băga pe teren pe băiatul care face curat la vestiare. "E de-al nostru", ar spune. "N-a curăţat de pomană zece ani vestiarul jucătorilor. Iar dacă îl luăm pe Messi ăsta, cum s-ar simţi ceilalţi jucători?" Evident că un club care ar raţiona aşa ar rămâne cu o echipă de liga C.
Ce facultate nu şi-ar dori să coopteze în sânul ei un specialist de o asemenea anvergură? Să ne imaginăm contactele pe care un asemenea om le-ar putea face, prin relaţiile sale culturale în străinătate, în beneficiul facultăţii care l-ar angaja. Să ne imaginăm cum ar circula pe plan european, cu recomandările lui, doctoranzii unui asemenea profesor. Să ne imaginăm calitatea participanţilor veniţi din toată lumea la colocviile pe care „outsider“-ul nostru le-ar putea organiza la Universitatea din Bucureşti.
Prin ce scamatorie a reuşit comisia Facultăţii de Filozofie să-l dea drept câştigător al concursului pe un candidat lipsit de orice relief şi să-l declare inapt pentru postul de lector pe cel care excela pe toate planurile? Imaginaţi-vă o clipă, Domnule Ministru, că un club de fotbal l-ar trimite la plimbare pe Messi şi l-ar băga pe teren pe băiatul care face curat la vestiare. „E de-al nostru“, ar spune. „N-a curăţat de pomană zece ani vestiarul jucătorilor. Iar dacă îl luăm pe Messi ăsta, cum s-ar simţi ceilalţi jucători?“
Evident că un club care ar raţiona aşa ar rămâne cu o echipă de liga C. Dar nu de liga în care joacă le pasă celor de la catedra de istoria filozofiei. Şi nici decanatului Facultăţii, care închide ochii şi îşi dă blessing-ul pentru performanţa de contorsionism a comisiei. Şi mă tem că nici celorlalţi colegi ai mei dacă, tăcând, vor accepta această malversaţiune care se petrece între ei şi sub ochii lor. Ce contează dacă tinerii care bat la poarta Filozofiei, vor primi, odată intraţi în sacrul ei lăcaş, spectacolul unei provincii culturale eterne? Ce contează dacă în anii care stau să vină, plătind oferta rezultată de pe urma acestor concursuri răstălmăcite, Facultatea de Filozofie va deveni o redută a pliciselii şi se va transforma într-un departament cenuşiu al Facultăţii de Jurnalism sau de „marketing cultural“?
Dacă aş fi în locul dumneavoastră, sau al rectorului Universităţii, m-aş simţi sabotat în proiectul meu de a impune excelenţa drept unic criteriu de funcţionare al vieţii universitare. M-aş simţi păcălit şi prostit de cei care, la nevoia mea de a readuce la rampă vigoarea spiritului, ar răspunde cu apetitul lor pentru balta stătută.



http://www.revista22.ro/font-colorcc0000scrisoare-deschis259-a-lui-...
*

[2]

Stimate Domnule Ministru,

Nu vă ascund că, în afara convorbirii noastre telefonice-fulger şi a unui laconic schimb de SMS-uri, mă aşteptam să primesc de la dumneavoastră – dată fiind gravitatea problemei pe care v-o semnalam în textul intitulat Balta stătută a facultăţilor noastre – un răspuns public la scrisoarea deschisă pe care v-am adresat-o. Aţi preferat să rămâneţi la acel telefonic „Nu mă pot amesteca în concursurile de post”, iar la observaţia mea că nu de amestecul într-un concurs era vorba, ci de condiţiile în care au loc concursurile universitare la noi, mi-aţi replicat sibilinic: „Problema e sistemul”.
Am rămas să întorc pe toate părţile replica dumneavoastră, apoi, după ce a sosit şi cea plină de prospeţime, vervă şi inteligenţă, semnată anonim „Consiliul Facultăţii de Filozofie”, efortul meu de a încerca să pătrund sensul cuvântului misterios şi atotcuprinzător „sistem” s-a intensificat aproape dureros. Blestemată vocabulă, „sistemul” ăsta! O tot aud invocată de două decenii, explicaţie obidită a tuturor neputinţelor şi eşecurilor noastre. Din care cer al Istoriei a pogorât „sistemul” peste noi, făcând ca tot ce ne priveşte să se petreacă peste capetele noastre şi să ne îngenuncheze cu inflexibilitatea unei legi a naturii?
Meditând tot mai intens la răspunsul dumneavoastră şi văzând că îmi pierd liniştea în absenţa unui răspuns mulţumitor, m-am adresat unui prieten mai deştept decât mine, fizician cu doctorat la Sorbona. Un om – o să admiteţi – cu adevărat superior, de vreme ce, după ce şi-a luat prestigioasa diplomă, a ţinut să-i dea foc şi să devină, după gustul meu cel puţin, cel mai bun dramaturg în viaţă din România. Iar prietenul meu, fizicianul, care este totodată un rafinat gânditor, a început discuţia în felul următor: „După ce ai văzut cum Senatul Universităţii a validat concursul de la Filozofie, iar Ministerul a tăcut, nu ţi-ai pus oare în mod firesc întrebarea cum se face că solidaritatea impostorilor este mai mare decât cea a oamenilor de valoare?” Înainte de ’90, a continuat el, impostorii se grupau sub umbrela Partidului, erau promovaţi şi apăraţi de el. Locul lor în vârful societăţii era garantat prin decizie politică. Era firesc, atunci, ca activistul de partid să fie şeful catedrei şi savantul, lector. Sau nimic. Impostura era fatală, de vreme ce era statal consfinţită. „Jos elitele!” a fost strigătul de luptă al comunismului ajuns la putere. Dar acum? Cum se face că solidaritatea impostorilor este în continuare posibilă, deşi dosarele de cadre au dispărut?
Am înghiţit în sec, pentru că nu-mi venea în minte nici o explicaţie mulţumitoare.
Aşadar cum se face, a reluat el, că oamenii de valoare rămân pe tuşă şi termină prin a pleca din ţară încotro văd cu ochii, iar „răii şi famenii” ocupă nestingheriţi posturile-cheie în toate domeniile? De ce crezi că România este, la toate capitolele vieţii sociale, inclusiv în învăţământ, pe ultimul loc în Europa? „Nu la voi, la Filozofie – s-a inflamat el – se află un profesor de istoria filozofiei care s-a remarcat prin faptul că a tipărit pe 400 de pagini textele presocraticilor în greacă şi română (traduse de alţii) şi, după ce le-a adăugat câteva comentarii de pripas (nu mai mult de câteva zeci de pagini), şi-a pus pe copertă, ca autor, numele lui?”
Aşa era, ce puteam să zic? „Când am văzut volumul, a urmat el, am avut încă o dată dovada faptului că ne-am făcut aproape o vocaţie din a excela în negativ: să-i plagiezi pe presocratici! For-mi-da-bil! Premieră mondială! Cel mai fabulos plagiat din istoria culturii europene!”
Am încercat să-l potolesc pe amicul meu, spunându-i că e vorba de o excepţie, că la Filozofie sunt şi destui profesori buni. „Nu de ei vorbesc, mi-a tăiat-o scurt, ci de cei care nu-s buni nici măcar să predea filozofie la un liceu industrial. De cei care ocupă posturile tinerilor formaţi la Sorbona, Oxford şi Freiburg şi care, astfel, ne ţin indefinit într-o fundătură a Europei. Şi de-aici, cum spuneai, «balta stătută a facultăţilor noastre». Iar «sistemul»? Am să-ţi spun ce-i «sistemul»!
Trebuie să vă mărturisesc, Domnule Ministru, că la aceste cuvinte am ciulit urechile. Aveam, în sfârşit, să aflu ce gândiserăţi când mi-aţi dat răspunsul acela sibilinic. „Sistemul, dragul meu, e acea pânză de păianjen care s-a ţesut, des şi strâns, înainte de ’90 pe baza pactizării cu «politica Partidului». «Sistemul» nu avea nimic de-a face cu competenţa şi cu eficienţa profesională. De-aia s-a şi prăbuşit comunismul, doborât sub greutatea cantităţii de imbecilitate şmecheră împinsă silnic la vârful societăţii. Coagularea sistemului s-a făcut atunci cu ingrediente eminamente politice.
Iar acum? Acum el funcţionează inerţial ca sistem de relaţii. A fost atât de bine alcătuit şi s-a bătătorit atât de bine încât, chiar şi-n absenţa elementelor care i-au dat naştere, s-a putut rostogoli, mânat de propria-i consistenţă, pe celălalt mal al istoriei noastre. Capitalul de relaţii deja structurate şi organizate atunci şi perpetuate acum este forţa acestor oameni. Ieşiţi din sistemul politic de-atunci, ei au preluat şi au invadat noile instituţii ale societăţii păstrând vastul sistem de relaţii creat atunci. Şi aceştia sunt mulţi şi au împânzit tot locul. Ei ronţăie astăzi fructul crescut din vigoarea vechilor rădăcini. Iar solidaritatea oamenilor de valoare, lipsită de o istorie semnificativă, este firavă pe lângă a lor. Orice fost doctorand al tău care se prezintă la un concurs de post va fi resimţit ca unul care le ia cu asalt reduta. Căci fiecare instituţie născută în falia vechiului sistem de relaţii este o redută care trebuie apărată cu ghearele şi dinţii. «Ce, bă, vreţi să ne loviţi în pâine?», m-a întrebat un profesor pe puncte de la IFA, când m-a auzit pledând în 1990 pentru nevoia de reaşezare a societăţii pe merite şi pe criteriul excelenţei. Nu mai încerca, cerând condiţii de concurs corecte, «să promovezi valoarea». Te vor aburi, având mereu acoperiri legale, până-n pânzele albe.”
Tare m-a mai tulburat discuţia cu prietenul meu, fizicianul! Credeţi, Domnule Ministru, c-o fi avut dreptate? În aşteptarea unui răspuns care ştiu că nu va veni, cu deosebită stimă,
Gabriel Liiceanu
*
http://www.qmagazine.ro/stirile-zilei/gabriel-liiceanu-a-doua-si-ul...

Vizualizări: 802

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Ionel Petrisor pe Octombrie 16, 2011 la 12:44pm
Bravo lui,fofilitului ! Nu a picat din cer. Este venit tot dintre ce-i care l-au ales , il admira,il spirijina si-l aplauda pentru fiecare prostie facuta. Si, dupa cum citesc mai jos, in Romania este foarte raspandit ajungand sus de tot. Nu s-a catarat singur  Bravo lui !
Comentariu publicat de George Rizescu pe Octombrie 16, 2011 la 11:13am

                            Fofiliţii...

        Fofilitul este  omul zilei! Cine nu-l vede are orbul găinilor, cine nu-l recunoaşte minte numai din lipsa curajului de a nu se face de râs.

         Fofilitul de la noi, şi nu numai, a fost  născut, crescut şi educat astfel încât să reuşească oriunde în lume. Nu vorbim aici despre natura reuşitei, important este că fofilitul nu ştie să piardă, nu are probleme de conştiinţă, nu-l doare nimic, pentru că nu foloseşte mai nimic de la el, şi are, aşa cum deja am anunţat, succesul asigurat.

           Fofilitul nu are  etnie, nu are rasă, nu are patrie, nu are idealuri. Şi bine că nu are idealuri, pentru că „fofilitul cu idealuri” ajunge de cele mai multe ori dictator!

           Fofilitul nu are ruşine şi nu are regrete.

            Fire oarecum rebelă, aparent boemă, de cele mai multe ori umilă, dar mai mereu pusă pe glume (de cele mai multe ori de prost-gust), fofilitul, repet, este singura persoană lăsată de Dumnezeu pe pământ să realizeze tot ce-şi propune, indiferent de ce-şi propune, este singura persoană cu succesul asigurat chiar înainte de a-şi propune acel succes!

            Am studiat fofilitul pentru a-i atribui un capitol special în cartea mea, „Mic tratat de prostologie” şi am constatat că nu am nici-o şansă să-l transform pe fofilit într-un erou negativ.

            Fofilitul este „cel mai pozitiv erou” al zilei noastre. Îl găsim peste tot, în viaţa de zi cu zi, dar, mai ales aici, în Ţara mea, excelează în câteva sectoare sociale... Excelează în politică, în administraţie, în învăţământ şi chiar în cultură...

             La noi, la români fofilitul şi-a găsit mediul dezvoltări sale excepţionale.

             Nicăieri în lume nu veţi găsi atâţia fofiliţi, nicăieri în lume nu veţi găsi fofiliţi mai speciali ca la noi.            

           Fără să greşim, chiar dacă riscăm oarecare supărare printre „patrioţi”, afirmăm cu temei că, la noi, chiar şi poporul a început să fie un popor de fofiliţi!

           Rezultatele se văd de la distanţă.

           Suntem ultimii în Balcani, ultimii în restul  Europei, şi printre primii la capitolul corupţie.

           La noi, fofilitul a ajuns un brand de ţară.

           La noi fofilitul este deja o instituţie care lucrează spre folosul ei şi numai al ei şi niciodată spre folosul omului simplu.

          Numai la noi, la români, fofilitul din „politica înaltă” are respectul datorat demnităţii unui politician, şi numai la noi, la români, fofilitul din administraţie face şi desface, cum vrea el, orice chestiune legală, fără să apeleze niciodată la lege.

         Fofilitul „de România” este prezent în toată fiinţa noastră. Este ca aerul respirat, ca apa de băut, ca pâinea cea de toate zilele. Dacă nu ai „stofă” de fofilit, n-ai nici-o şansă de succes în ţara asta.

          Examenele pentru promovări (indiferent de promovare), se dau cu comisii „fofilite” numai şi numai pentru fofiliţi!

           În Ţara mea s-a înlocuit definitiv formula cu „omul potrivit la locul potrivit” cu formula „fofilitul potrivit la locul potrivit”!

          Meritocraţia nu mai există decât în capul idealiştilor de aiurea!

         Suntem o ţară a fofiliţilor de sus şi până jos, de la preşedinte şi până la ultimul cioban din munţi.

          Fofileala ne-a cuprins sufletele, mintea, trupul...        

           La noi, fofilirea este deja politică de Stat! În acest sens, şi numai aşa se explică de ce avem şi un Guvern de fofiliţi. Că este aşa ne-o spune cifra fondurilor europene absorbite gratuit de acest guvern. Cifră apropae de zero! De ce? Pentru  că fondurile europne sunt controlate de europeni în zona folosirii lor şi sunt retrase imediat ce se află că sunt prost folosite ori sunt ilegal folosite. Sub acest aspect, guvernul fofiliţilor nu se încurcă cu fondurile europene, şi atunci,

Comentariu publicat de Andrei A. RADU pe Octombrie 13, 2011 la 9:58pm
Butadă: „Sărăcia și prostia sunt mândria-n România”!
Comentariu publicat de ionescu petru pe Octombrie 13, 2011 la 6:52pm
o corectura la textul anterior: ...parafrazand oarecum, omul de valoareşi ştie ca la umbra altora ca el nu prea ai cum sta si te dezvolta şi işi este de regula suficint siesi...
Comentariu publicat de ionescu petru pe Octombrie 13, 2011 la 6:48pm
"cum se face că solidaritatea impostorilor este mai mare decât cea a oamenilor de valoare?”...pai, parafrazand oarecum, omul de valoare stie ca la umbra altora ca el nu prea ai cum sta si te dezvolta şi îşi oderegula suficient sieşi, pe cand nonvaloarea (care n-are nicio o treaba singura) nu se "dezvolta" decat in turma, fiecare se aciueaza la umbra celeilalte si tot aşa. Altfel, sa nu se uite ca exista si destule nonvalori cu studii in strainatate, din categoria "...ce a scos din voi apusul...!?", care nu fac decat sa repete aceleasi banalitaţi si citate si prostii in mai multe limbi de circulaţie...Dar aici aş mai aduce in discutie si problema  doctoratului in arta, care in majoritatea coplesitoare a cazurilor, cel putin in Romania, e ca nuca in perete...de ce?...pai cei care ies doctori aici devin automat asistenti universitari si profesori fara să fi petrecut nici o zi: intr-un teatru, pe platorul de filmari, fara sa fi facut vreo lucrare de plastica mai acatarii ori sa fi deschis vreo expoziţie, fara sa fi scris macar o pagina originala si cu ceva pricepere, nu mai zic de vrea poezie sau proza buna (apropo, nu ma pot opri sa nu-mi imaginez pe Kafka sau Van Gogh somati sa-şi dea doctoratul...)...cât despre cum se dau si se iau aceste doctorate, cel putin in domeniul artistic (pentru aşa zisul invatamant de profil), no coment via qui prodest!
Comentariu publicat de ION IZVOR pe Octombrie 13, 2011 la 4:22pm

...Reformă şi Scrisori...


Prin intermediul unei alte scrisori, tot deschisă, adresată domnului Liiceanu de un grup de studenți şi foști studenți ai facultății de Filosofie încadraţi în Asociația Philos - Asociația Studenților în Filosofie,

am aflat că „omul casei” se numeşte

Cristian Iftode

şi că este un dascăl desăvârşit;


şi că rezultatul concursului a fost corect;


şi că domnul GL nu are dreptate când şi-a declarat „sprijinul” pentru „omul din exterior”;


şi că

ar fi cazul, ca domnul GB( ca să îndrepte lucrurile care au luat-o razna),

 să-şi ceară scuze,

chiar prin „prisma unui gest formal”, persoanei/persoanelor acuzate pe nedrept...

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-10404643-scrisoarea-unor-student...

*

 

Comentariu publicat de Terezia Filip pe Octombrie 13, 2011 la 2:43pm

Unde e literatura?

Să vă spun eu unde e lieteratura: peste peste tot ne întâmpină sursele ei şi ne izbim de ele.  Literatura merge mână-n mână cu viaţa, cu omul, cu socialul, cu istoria, cu problemele omeneşti, cu năzuinţele, cu bucuriile, cu frustrările, cu entuziasmele şi, evident, cu sursele acestora. Doar nu credem că literatura este cu totul altceva, o creaţie  despărţită total şi tranşant de elanurile şi avatarurile omeneşti...

Comentariu publicat de anca gavril pe Octombrie 13, 2011 la 10:41am

Nimic nu e nou sub soare...totul e desertaciune!Spune Ecleziastul....asa ca ,bucurati-va de ceea ce aveti  si pastrati-va sanatosi la minte trup si mai ales la suflet!

Comentariu publicat de Petru Jipa pe Octombrie 13, 2011 la 9:09am

„Problema e sistemul”.

Asa a spus ,,savantul" din ministru,

dar si domnia ta duci steagul

la-ngropaciune devenind sinistru.

Comentariu publicat de Ionel Petrisor pe Octombrie 13, 2011 la 12:13am
Nu stiu cum sa inteleg inii astia trecuti in Romania chiara asa stau lucrurile sau cele scrise mai sus sant o fictiune mai stiu eu cu ce scop. Daca este reala si actuala nu ma mai intreb de restul treburilor ce se petrec acolo unde se petrec. Prea multe oftaturi si alte forme de nemultumire. Un fel de lupta cu morile de vant.Iluzii spre mai bine cind se pare ca putregaiul a prosperat ! Pacat !!

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor