Sculptura lui Adrian Costea: Sfera care face legătura între cub şi elipsă

 

E greu, dacă nu imposibil, să vorbeşti de un artist fără să-l încadrezi în propria biografie. Cu atât mai mult în cazul lui Adrian Costea, despre care cunoaştem în mod direct, prin mass media, că a fost acuzat, în Franţa, de „crimă împotriva umanităţii şi complicitate la genocid” Ceea ce s-a dovedit a fi fals, numai că presa n-a mai găsit de cuviinţă să consemneze şi acest detaliu. Nevinovăţia n-are target. Mai ştim indirect, prin trimitere la sursă, că era, până la revenirea în ţară, în 1992, un artist de mare cotă internaţională (ceea ce poate fi încă adevărat).

 

Cleveteam, în P.S.-ul unui articol anterior despre Adrian Costea ("Colosalul"), publicat pe CERTITUDINEA, despre acea acuzaţie aberantă şi nedovedită a tribunalului francez (după nouă ani de anchetă), că ea rămâne, totuşi, în picioare, într-un sens mult mai adânc decât cel strict juridic. Pentru că, indiferent ce intenţii sau ce planuri politice avea şi oricât de binefăcătoare pentru ţară ar fi fost acestea în finalitatea lor, Adrian Costea a hrănit un cancer (Ion Iliescu) care a făcut metastază prin Traian Băsescu. Fără primul, cel de-al doilea nu ar fi fost posibil. În această perspectivă, injustiţia care i s-a făcut, a fost un decont necesar. În termeni creştini se numeşte ispăşire. Pe de altă parte, nici viziunea copleşitoare a noilor sale sculpturi în oţel (trei terminate, 16 în lucru, altele în faza de proiect) nu ar fi fost posibilă fără experienţa suferinţei cu care şi-a plătit „crima”.

 

L-am întrebat pe Pavel Şuşară dacă-l cunoaşte pe Adrian Costea ca artist. Nu numai că-l cunoştea, dar chiar se oferise, încă în urmă cu cinci ani, să-i curatorieze acestuia o viitoare expoziţie de sculptură. „Insul e formidabil, mi-a spus Pavel. Are o creativitate debordantă, indiferent pe ce pune mâna. Până şi în politică a fost creativ, dincolo de urmările acestei creativităţi. A vrut să facă o carte despre România, a făcut-o, total neconvenţional şi cu implicare totală. Şi, oricum, altfel decât se aştepta oricine: densă, sensibilă, tandră, monumentală. Are o paranoia şi o incontinenţă a creaţiei pe care nu le-am întâlnit la nimeni. Iar ca sculptor se situează dincolo de aprecierile comune care ascund de multe ori complezenţa: talentat, valoros, viguros, spirit novator etc. În cazul lui Adrian Costea mergem direct la viziune. Ei, bine, sculptura lui acoperă celălalt versant al operei lui Brâncuşi. Este, pur şi simplu, precursorul lui Brâncuşi, ăsta-i marele paradox!”...

 


Pavel Şuşară este cea mai percutantă voce de critic de artă din România. Opiniile lui, chiar dacă nu constituie un verdict, sunt totuşi puncte de referinţă în literatura de specialitate. Nu mi-a explicat, la momentul acelei discuţii (la două zile după ce publicasem, în SĂPTĂMÂNA FINANCIARĂ şi pe CERTITUDINEA, articolul „Fascinanta revenire a unui artist plastic de talie mondială: Adrian Costea”), ce a vrut să spună cu acest „precursoriat” care contrazice cronologia. Era însă o discuţie en passant, la o intersecţie de chestiuni cotidiene urgente, şi pentru el, şi pentru mine. Se referea, probabil, la saltul uriaş pe care l-a făcut sculptura universală de la „Balzacul” lui Rodin la „păsările” şi „zborurile” lui Brâncuşi, borne fundamentale între care nu există niciun liant, nicio intermediere a vreunui alt artist. Sau - mă gândesc eu, ca scriitor dependent de boala analogiilor – o fi vrut să spună că sculptura lui Costea e un fel de sferă care face legătura între cub şi elipsă. Spun asta pentru că am observat în lucrările acestuia (atât cele recente, calde, cât şi cele anterioare şi demult vândute) prezenţa obsesivă a sferelor, ceea ce nu am prea văzut la Brâncuşi...


Din câte-l cunosc pe Pavel Şuşară, nu se prea joacă atunci când face aprecieri. Poate greşi, dar nu vorbeşte gratuit. Va ieşi, probabil, în spaţiul public cu o analiză coerentă şi completă, atunci când numărul lucrărilor lui Adrian Costea va justifica demersul.
În orice caz, inspiraţia de a semnala o realitate artistică valoroasă, înainte ca aceasta să devină de notorietate publică, reprezintă o oportunitate profesională cu care nu te întâlneşti de multe ori în viaţă. Mai ales când aceasta prezintă semnalmentele unei explozii de mari dimensiuni. De aceea mă şi grăbesc, ca jurnalist şi scriitor, s-o iau înaintea altora...

 

Sursa: www.certitudinea.ro

 

Vizualizări: 118

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe August 22, 2011 la 10:24pm

O variantă electronică ar fi extraordinară! Din toate punctele de vedere. Că... din răsfoit, oricât aţi dori d-voastră să ne delectaţi şi pe noi, ăştia mulţii, ne-am alege doar cu regretul că nu avem cartea, în mână...

Ce istorie cu exemplarele salvate!!! Există o providenţă (şi pentru artist!)... Şi ce istorie, în general vorbind, cu viaţa acestui om şi cu receptarea operei sale!!!

Aţi observat, desigur, că şi eu mi-am luat măsuri de precauţie, spunând (şi repet) despre părerea mea: "e părerea unui profan."

Comentariu publicat de Miron Manega pe August 22, 2011 la 10:02pm
Am s-o fac eu, la un moment dat, în varianta electronică. Sau poate că, la vernisajul expoziţiei care va avea loc (sper), în această toamnă, vor fi şi câteva exemplare, pentru... răsfoit. Am să-i propun... Au fost salvate câteva sute de la dezastru. Au fost salvate în sensul că au fost legate greşit în tipografie şi, în loc să le dea la topit, Adrian Costea le-a recuperat. Asa ca au mai ramas exemplare si in limba engleză, şi în franceză, şi în italiană, şi în spaniolă, şi în japoneză, şi în arabă... Împărtăşesc parţial părerea d-voastră privind ego-ul artistului, totuşi am o anumită prudenţă în a evalua estetic: 1.) pentru că nu am autoritatea şi 2.) pentru că am senzaţia că aici e vorba de un fenomen şi nu am antrenamentul de a mă raporta la aşa ceva. Încă aştept să mă dumiresc, ca picătura lui Krishnamurti...
Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe August 22, 2011 la 9:03pm

P.S. În acest sens (subiectiv) interpretez şi afirmaţia domnului PaveL Şuşară : "Este, pur şi simplu, precursorul lui Brâncuşi..." Obiectele create de Adrian Costea păstrează încă (deşi geometrizată!) "carnalitatea" de care Brâncuşi s-a lepădat în creaţiile sale...

Păcat că nu a fost posibil (nu este posibil?) să ajungă şi în mâinile noastre, desigur, într-o prezentare mai puţin costisitoare şi sofisticată, cartea care, după cum reiese din materialele atât de incitante prezentate de d-voastră, domnule Miron Manega, ar trebui privită într-o altă lumină decât cea în care a fost pusă: blamată şi ridiculizată. După cum o mai largă răspândire internaţională ar fi atât de benefică, în condiţiile în care se face atât de puţin, de cele mai multe ori neprofesional, în acest domeniu.

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe August 22, 2011 la 6:25pm

Constantin Brâncuşi spunea: "Opera de artă trebuie să fie creată ca şi o crimă perfectă - fără pată şi fără urme de autor." Comparând operele celor doi, din fotografiile postate de d-voastră, impresia pe care mi-o fac este următoarea: în operele lui Adrian Costea, se simte puternic ego-ul acestuia. Să fie asta din cauza "opulenţei" sferei, să fie din cauza combinaţiei eteroclite a formelor geometrice într-un acelaşi "produs"? Oricum ele îmi par a fi obiecte artistice. Reci. În ele se simte intenţia. În operele lui Brâncuşi se simte spiritul.

Sigur, asta este părerea unui profan...

 

Comentariu publicat de CRISTESCU EMANUELA MARIANA pe August 21, 2011 la 9:55am

Excelent! Ar trebui sa va adunati textele acestea intr-o noua carte! E pacat sa se risipeasca. Ziarul, oricat de bun, traieste doar o zi!

Cu prietenie,

Mariana

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor