Katerina,

In timp ce iti scriu aceste randuri cercuri de fum imi acopera ochii iar mirosul de tigara imi patrunde in piele. Mi-e greu sa fac diferenta intre fumul de tigara si celalalt fum, cealalta negura care ma/ne inconjoara.
Scrisoarea asta vine ca rezultat al seismului graduat ce se petrece in mintea mea. E la prima mana. N-am de gand sa editez sau sa corectez ceva, draga mea Katerina, nici macar pentru tine.
Iti spuneam candva ca atunci cand ma simt in stare sa scriu te vad pe tine aranjandu-ti parul in oglinda si sunetul pianului imi picura in creier.
Te vad din ce in ce mai rar, Katerina si din ce in ce mai neclar iar pianul l-am distrus de mult.
Am vrut sa-ti scriu despre vremurile bune, despre carari cu soare si batrani intelepti ce povestesc razboaie la lumina focului. Despre incercari maiestre si esecuri memorabile am vrut sa-ti scriu si despre oameni buni si intregi care infrunta stoic marea de ignoranta care ii inconjoara. Mi-e greu sa scriu pentru ca mi-e greu sa-i gasesc.
Asa ca voi imbraca din nou acea manta sobra a literelor mele, cea pe care tu ai condamnat-o mereu si pe care stiu ca o urasti, si-ti voi construi aceasta scrisoare de multumire.

Furat permanent de rotatia corbilor montati in ceruri am sfarsit intr-o lume care te indeamna la un comportament viu sau mort – niciodata letargic.
Le-am spus tuturor sa nu-si faca griji si m-am catarat in turnul fantomelor care te amuza facil si care apoi dispar in propria neinsemnatate.
Confuz ca intotdeauna, in vorbe si miscari, am impins un scaun cu rotile gol in cautarea unei fapte bune.
Am repetat in fata unor ochi mici, povestea omului prins in cutie. Cel care asemeni unui ingropat de viu, zgaria peretii propriului sicriu cu unghiile incercand sa elibereze lumina soarelui.
Cea mai grea pedeapsa a “orbului” a fost falsa libertate. Scos din cutie acesta a pasit pe pamantul moale si a tras in plamani parfumul florilor de prun. Zambete idioate ii schimonoseau fata pe masura ce-si contempla colivia de aur – Iluzia fericirii si Iluzia libertatii ca gratii nevazute ale custii.
M-am ridicat si am plecat mai departe. Cred ca asta e singurul tablou in care ma pot incadra: eu plecand.
Au urmat milioane de cuvinte zgariate pe nisipul desertului. Am scris cu degetul despre ziduri-zidurile fiecarui om- si astea sunt scrierile pe care nimeni nu va putea sa le citeasca. La ultimul semn de punctuatie, cand intreaga tragedie a zidurilor era scrisa, vantul mi-a aruncat literele in fata, mi le-a tatuat violent si apasat in piele. Asa ca acum le port cu mine pretutindeni, povesti despre oameni si ziduri.
Daca privesc in urma fata mi se descreteste.
Mi-a parut rau dar mi-a parut si bine si asta e povata pe care am batut-o in fiecare piatra peste care am trecut: Sa razi cand e de ras si sa plangi cand e de plans si sa ai mare grija sa nu le incurci.
Caci unde s-au dus anii pana la urma?
In spate nu ii car si in mana nu-i frang, ii las sa-mi atarne de gat ca o salba plina de culori si non-culori.
Am vazut multe, Katerina, si pentru asta iti multumesc.
Si pentru tine ridic acest pahar. Tigara s-a stins si fumul se risipeste. Sper sa te vad curand pieptanandu-ti parul in oglinda.

Vizualizări: 33

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Dominique Iordache pe Ianuarie 6, 2014 la 10:57pm

Dar pentru o recomandare ați vrea să scrieți cu diacritice? :)

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor