„SE POATE SPUNE ACESTA?” IOAN SLAVICI GAZETAR (III)

Dincolo de frontiere

Jurnalismul avea însă să-i consume cel mai mult din viaţă. S-a manifestat în primul rând ca gazetar politic, ca gazetar de atitudine. Dar Slavici a scris şi a făcut gazete de la 20 de ani, iar decesul l-a prins cu planuri de colaborare la importante publicaţii ale vremii. Nici chiar în puşcărie nu a renunţat la implicarea în viaţa publicistică. Cea mai mare parte a activităţii sale gazetăreşti nu a fost pe teme literare, ci pe cele ale actualităţii cotidiene, pe factualul socio-politic. Nu doar că a scris articole ce aveau să consolideze jurnalismul din teritoriile locuite de români, dar s-a remarcat şi ca un aprig făcător de gazete. Nu doar că este primul mare ziarist român, ci şi un editor cum puţini se găsesc în istoria jurnalismului românesc.

Developând harta, câteva aspecte se evidenţiază. În general, au fost observate de comentatori. Prozatorul Slavici rezistă vremurilor prin câteva povestiri, prin nuvele (Moara cu noroc, Pădureanca), prin romanul Mara. Rămân şi poveştile. O pată întunecată se lăţeşte peste alte povestiri, nuvele şi romane (multe!). Dramaturgia (Fata de birău, Gaşpar Graţiani), nu este jucată, doar uneori citată în cercuri de specialişti. La fel cu studiile ştiinţifice. Sunt luate în seamă câteodată de istorici.

Se reliefează mai uşor câteva zone de pe hartă. Sunt cele legate de suferinţele îndurate pentru articolele scrise de el, ale altora şi publicate în gazetele pe care le conducea. Ce se mai vede relativ limpede pe harta existenţei sale, în geografia sa personală este orgoliul prieteniei. Deosebite sunt legăturile sale cu Mihai Eminescu, Eugen Brote sau cu Vasile Mangra. Prietenii exemplare avea să lege, mai puţin în lumina reflectoarelor, cu George Coşbuc, I. L. Caragiale, Ioan Bechnitz, Nicolae Cristea, Gala Galaction sau Septimiu Albini. I-a apreciat de la distanţă pe Titu Maiorescu sau pe Tudor Arghezi. Nu le-a răspuns necuviincios (uneori nu le-a răspuns deloc!) lui Nicolae Iorga sau Octavian Goga, cei care aveau să-l atace uneori vehement...

Ispititoare sunt pe harta autorului şi călătoriile. Cu trenul, cu poştalionul, cu căruţa, dar mai mult la pas. Pe jos şi cu puţine lucruri într-o desagă bate autorul, de mic copil şi până aproape de ceasul morţii, părţi întinse ale Ardealului, ale tânărului Regat, ale Austro-Ungariei, ale Elveţiei, dar şi aproape toată Italia. A călătorit enorm. Unele drumuri sunt stricte: la studii merge la Arad, la Timişoara, la Budapesta sau Viena. Exemplară rămâne călătoria la Putna, în 1871, adevărat drum de iniţiere pentru tânărul Slavici. Mai puţin ştiute sunt alte peregrinări prin lume, unele cu urme vizibile în geografia sa literară. Nu întâmplător autorul avea să-şi numească unul dintre cele mai importante volume ale sale (unul de memorialistică) Lumea prin care am trecut.

După ce promovează examenul de bacalaureat, susţinut la... Satu Mare (deci un alt reper în geografia personală), îşi pune diploma primită într-o taşcă şi pleacă în lume. Nu ia trenul către casă. Porneşte la pas prin inima Ardealului. Peregrinarea devine şi un tip de... pelerinaj. Întâlneşte mulţi oameni simpli, dar şi fruntaşi ai comunităţilor de români. Puţin lipseşte să nu-l întâlnească şi pe viitorul său mare prieten Eminescu. Slavici era la Gherla (aproape de Cluj), pe lângă adunarea Asociaţiunii Transilvane (ASTRA), iar trupa de teatru a lui Pascaly (în care se afla şi Eminescu) era aşteptată să dea spectacole. Nu va veni, căci şeful trupei se va îmbolnăvi. „Slavici ar fi putut asista la reprezentaţii, dacă ar fi fost la Arad sau la Şiria. În trupa lui Pascali se afla, ca sufleor, Eminescu şi probabil s-ar fi cunoscut. Întâlnirea ar fi fost posibilă şi la Gherla, şi cunoştinţa înlesnită, oraşul fiind mic”, notează D. Vatamaniuc[1].

Puţin cunoscute, însă extrem de importante pe harta devenirii sale, dar şi relevante privind geografia activităţii sale literare sau publicistice, sunt şi călătoriile făcute de Slavici mai târziu. În 1881, călătoreşte prin Muntenia şi Oltenia pentru a relata despre starea monumentelor de arhitectură din aceste zone. Desigur, este şi un prilej pentru omul Slavici şă-şi îmbogăţească experienţa, să cunoască oameni, locuri şi stări de lucruri, multe altfel decât în Ardeal sau la Bucureşti. Călătoria rămâne unul dintre motivele principale ale prozei sale. Nu este o simplă deplasare, ci una spirituală, emblemantică, încărcată de semnificaţii. Caracterul iniţiatic nu poate fi evitat. Drumurile tânărului Slavici sunt modelul pentru cele din ficţiunea sa. Reprezintă şi resorturile mai adânci ale activităţii sale publicistice: „Plecarea de acasă înseamnă pentru Slavici o bună descoperire sau o bună cercetare a locurilor. El cunoaşte drumurile ca şi cum le-ar fi străbătut cu piciorul, cu trăsura, călare. Se încredinţează lor, locurilor. Scriitorul este un adevărat topograf, care înregistrează formele de relief, dealurile, pădurile, potecile, cele ştiute de toţi şi cele secrete. El vede fiecare detaliu al peisajului, fiecare dificultate a traversării, fiecare spaţiu protector”[2].

Sunt mai multe momente când Slavici arată că nu este doar jurnalist, ci şi altceva. Dacă îşi câştiga pâinea din profesorat (mai toată viaţa a dat lecţii particulare), considera chiar că nu este deloc om de presă. Un astfel de moment se consumă în Procesul ziariştilor din 1919. Gazetarul se adresează Curţii marţiale: „Daţi-mi voie să vă încredinţez că vorba salus reipublicae o ştiu mai bine decât dl comisar regal. Eu nu sunt numai gazetar, ba nici nu sunt gazetar; am trăit din dăscălie. Dascăl am fost şi sunt. Printre picături am făcut şi literatură, din care la noi nu poţi trăi, şi am scris şi la gazete, ceea ce pentru mine nu era o meserie”[3]. Cu toate acestea, nu câştigul realizat reprezintă criteriul de bază pentru a stabili dacă un om este sau nu ziarist! Cine publică în gazete are mari şanse să fie jurnalist, ba chiar unul de mare calibru, cum a fost chiar Ioan Slavici.

Diversitatea şi profunzimea operei sale, prin recuperarea publicisticii militante şi factuale, vor schimba imaginea acestui autor atât de fecund şi atât de imolicat, de... pătimaş chiar. Modul cum este receptat se schimbă deja. Pare un proces similar cu cel constatat în cazul lui Eminescu. D. Vatamaniuc precizează: „Iar după ce se va publica publicistica lui Slavici se va modifica şi viziunea supra întregii sale opere a lui. Aşa s-a întâmplat şi cu Eminescu. După publicarea publicisticii lui Eminescu s-a modificat şi viziunea asupra lui. Azi nu mai vorbim despre Eminescu poet, ci despre un Eminescu total, şi poet, şi prozator, şi publicist...”[4] Misiunea de recuperare a ziaristului Slavici este dificilă şi prin prisma faptului că sunt sute şi sute de articole scride el, unele importante, marcând perioada când au fost scrise.

 

Factual şi fictiv

Slavici nu a confundat niciodată cele două planuri: proza şi jurnalismul. Luptele politice au rămas în paginile gazetelor generaliste, în mulţimea de articole scrise. Au trecut, filtrate şi remodelate, în paginile de memorialistică. Conflictul interetnic, controversele aprige cu stăpânirea, lupta pentru unitatea culturală nu trec decât în mică, foarte mică, măsură în paginile sale de proză. Revoluţia de la Pârleşti este una dintre excepţiile fericite. Pe de altă parte, suntem siliţi să o spunem, în timpul vieţii şi cu reverberări şi mai târziu, furibunda acrivitate publicistică a autorului l-a pus în umbră pe prozator. Nu în ideea că Slavici ar fi putut scrie mai mult şi că ar fi avut timp să-şi slefuiască unele lucrări literare (ceea ce este adevărat!), ci mai ales prin faptul că prozatorul a fost judecat adesea prin poziţia ziaristului. Or, acest transfer de aprecieri i-a dăunat scriitorului, deşi geografia publicistică a autorului nu poate fi despărţită de cea literară...

Slavici s-a afirmat ca o personalitate robustă a culturii române într-o epocă în care existau deja multe publicaţii. Ne aflăm totuşi încă într-o perioadă a descoperirilor în materie de gazetărie. Se dăduseră primele bătălii (Curierul românesc al lui Heliade Rădulescu sau Dacia literară a lui Kogălniceanu stau mărturie). În Ardeal, Gazeta Transilvaniei, girată de neobositul George Bariţ (Bariţiu), stârneşte dezbateri, intră în controverse şi răspunde atacurilor altora. Va fi mulţi ani un model în a face presă. Este însă şi perioada tirajelor mici. Rar publicaţie în acei ani care să treacă de tiraje de 3 – 4000 de exemplare. Cei mai mulţi locuitori nu ştiau carte, iar dacă ştiau nu-şi permiteau decât rar să contracteze un abonament. Vremurile sunt celebre pentru abonamentele făcute pe câteva luni sau un an, iar foaia să vină pentru timp îndelungat, doar-doar se va mai plăti ceva! Dacă publicaţia nu se închidea, desigur. Din motive financiare ori suprimată de putere, căci pe atunci avea acest drept.

Melanjul de literatură, legende populare, anecdote, cu textele oficiale ale puterii şi cu informaţiile de utilitate publică, plus cronica politică nu este neapărat dăunător pentru scriitor. Unul dintre avantajele apariţiei în ziare este subliniat de istoricii literari. Desigur, bucăţile în proză ale lui Ioan Slavici sunt receptate ca valoroase chiar de la prima apariţie. Mecanismul nu este foarte complicat: „Popa Tanda se publică, să dăm câteva exemple, în Convorbiri literare, la 1 iunie 1875, ca în iulie să fie reprodusă în Curierul de Iaşi, iar în noiembrie şi în Curierul Bucureştiului; Gura satului, care apare de asemenea în Convorbiri literare, în martie 1879, este reprodusă în iunie-iulie în Curierul de Iaşi şi tot atunci în coloanele Telegrafului român din Sibiu; povestea Doi feţi cu stea în frunte se reproduce, după ce apare în Convorbiri literare, într-o publicaţie bucovineană, Călindarul poporului bucovinean, din Cernăuţi”[5].

Mulţi comentatori ai operei lui Slavici au promovat ideea că activitatea sa ar fi legată de lumea satului tradiţional, că în centru scrierilor sale ar fi ţăranii. La o analiză mai atentă, observăm însă că în lucrările importante situaţia este diferită. Moara cu noroc şi, cu preponderenţă, Mara vorbesc, de fapt, de o lume diferită. Sunt personaje compozite, aparţinând diverselor categorii sociale. Ghiţă din Moara cu noroc este cizmar, meseriaş la bază. Se trasformă în birtaş. În terminologia economică de astăzi el este mandatarul, arendaşul, căci el exploatează bunul imobil, în cazul nostru hanul. Arândaşul, cel pomenit de Slavici în nuvelă, este, de fapt, proprietarul sau cel care dă în arendă! Nici Lică Sămădăul nu este ţăran la coarnele plugului, ci vătaf de porcari, o meserie mai puţin cunoscută, cu ceva asemănări cu cea de baci la stână. Mara este şi mai expresivă din acest punct de vedere. Nici nu trebuie să înaintăm prea mult în analiza noastră pentru a observa că este atmosfera unui târg de provincie, un univers care se conturează în raport cu micii meseriaşi. Chiar Mara este un astfel de mic întreprinzător, ca şi măcelarul Hubăr. Rostul lor se încheagă în funcţie de câştigul cuantificabil în bani. Ideea e reperată de Cornel Ungureanu: „Ca în toate prozele importante ale lui Slavici, problema banului (ochiul diavolului) se leagă chiar de Moara cu noroc: locul aduce câştig”[6]. În lumea aceasta a meseriaşilor, a prestatorilor de servicii, câştigul se măsoară în bani. Ţăranul este legat de pământ, măsoară recolte, câştigul înseamnă produse. Face puţin negoţ. Păstrează cel mai mult pentru consumul în gospodărie.

Autorul însuşi, în desele referiri la viaţa particulară, în memorialistică şi mai ales în scrisori, face dese referiri la venituri. Niciodată nu are destule. I se mai şi întâmplă să nu fie plătit sau să fie plătit cu întârziere pentru munca prestată. În studiile realizate, în multele-i studii şi articole cu caracter economic sau social, Slavici va aborda temeinic problemele legate de bani şi câştig. Căci ziaristul însuşi a fost om de afaceri. Unul ocolit de noroc...

 

Importanţa temelor folclorice

Slavici a debutat literar în 1871, în Convorbiri literare, cu piesa Fata de birău. Este o comedie care şi astăzi, intrată pe mâna unei trupe cu aplicaţie, poate stârni interesul publicului. Revoluţia de la Pârleşti este a doua sa operă cu un grad ridicat de originalitate. Mai ales pe parcursul anulu 1872, autorul publicase câteva dintre cele mai cunoscute poveşti ale sale. Sunt prelucrări „originale” după bucăţi populare. Nu este nicidecum un paradox în formularea de mai sus, deoarece, şi acesta este un fapt cunoscut, nu numai că Slavici a cules şi stilizat aceste poveşti, ci şi faptul că a intervenit creator asupra lor, realizând opere literare diferite.

Culegerea de folclor era o activitate curentă în epocă. Aproape fiecare intelectual (nu doar cei români!) se simţea dator să participe la acest proces. Aceste lucrări folclorice erau reprezentative pentru imaginarul lumii satului şi se cereau popularizate. Drept pentru care gazetele erau pline de astfel de creaţii. O face şi scriitorul ardelean, optând fie pentru a da publicităţii poveşti cu minime intervenţii asupra textului, fie de a le transforma, cum am precizat deja, în lucrări independente de cele culese. Fenomenul are relevanţă din punctul de vedere al temei comunicării jurnalistice. Este articulată astfel nu doar funcţia de informare specifică presei (căci publicul este încunoştiinţat că aceste opere anonime există), ci şi funcţia culturalizatoare. În contact cu aceste creaţii valoroase, redate citeţ şi curat, publicul îşi sporeşte cunoştinţele şi îşi îmbogăţeşte exprimarea.

Este evidentă însă şi maniera de reliefare a funcţiei de legătură a ziaristicii, căci îi prinde într-o reţea a comunicării pe membri comunităţii (fie şi doar în cea a cititorilor de gazete şi a ascultătorilor lor!). Fenomenul sporea coeziunea grupului, prin apelarea şi raportarea la aceleaşi valori. Uneori era vorba doar de valori relative, considerate astfel doar de membrii acelei comunităţi, ori puteau avea valoare de ştire, aşa cum este definită această noţiune de teoriile informaţionale. O valoare importantă a textului jurnalistic este dată de interesul stârnit, de curiozitatea de a afla. Fenomenul nu mai are nevoie de explicaţii, iar curiozitatea, o dată satisfăcută, duce la pierderea interesului...

Periodic, autorul revine asupra datinilor şi credinţelor româneşti, culege literatură populară şi o prelucrează. Uneori, îi dă o notă proprie, originalitate sue-generis, aşa cum am văzut în poveşti. Luând probabil modelul de la Eminescu, scriitorul ardelean adoptă uneri chiar linia prozodică din creaţiile folclorice. Nu sunt lucruri originale, ci traduceri! În acest stil sunt redate poeziile din grupajul Poezii pentru micii copilaşi (sic), încredinţat tiparului în Educatorul, în 1883.

În activitatea de folclorist depusă de Slavici se înscrie şi cursul Literatura poporană. Este cel predat de gazetar pe când activa ca profesor la şcolile din Bucureşti. Va fi publicat în Educatorul, foaie editată de colectivul de la Azilul Elena Doamna, în mai multe numere. Credinţa autorului era că „orişice idee nouă, care nu este o concluzie dată de premisele date în popor, e pentru noi moartă”[7]. Este făcută o analiză a creaţiei populare, precum şi o prezentare a cadrului general de existenţă al acesteia. Sunt amintiţi scriitori importanţi în context, unii ale căror scrieri sunt în prelungirea celor populare. Alecsandri şi Creangă sunt cele două nume discutate în termeni elogioşi.

Totul se face în folosul publicului, pentru informarea acestuia, pentru ridicarea nivelului cultural şi pentru a oferi modele de creaţie. Şi colecţiile sunt importante, ca şi contribuţia lor la afirmarea identităţii naţionale. Creaţia populară merge însă împreună cu literatura cultă. Sensul epocii era ca aceasta din urmă să se origineze în cea dintâi. Relaţia este subliniată într-un articol intitulat Către publicul român, la apariţia Tribunei: „Una dintre cele mai de seamă preocupări ale noastre a fost şi va fi şi pe viitor, de a contribui pe cât ne iartă puterile la întărirea vieţi noastre literare, intrată în timpul din urmă într-un stadiu de întristătoare stagnaţiune. Vom stărui dar şi mai departe să facem cu încetul din Tribuna cu un centru de lucrare literară, în care se întâlnesc talentele de la noi, lucrează împreună, se încurajează unele pe altele şi stabilesc prin lucrarea lor punctul de plecare al dezvoltării noastre literare, care nu poate fi decât poezia noastră populară”[8]. Cu privire la concepţia lui Slavici despre folclor contează aici şi opinia de sinteză a lui George Călinescu: „Găsind că nicio formă a poeziei populare nu are atâtea variante, că oamenii combină elementele (ceea ce, într-un fel, e adevărat), încărcând cu diferite provinciale, că partea fixă e un schelet foarte sărac atât în gânduri, cât şi în fapte, propune culegătorului prelucrarea, scoaterea din toate variantele a unui «întreg frumos». E ceea ce şi face Slavici”[9].

 

Nevoia de a da explicaţii

Activitatea de memorialist şi-a început-o Slavici devreme. Desigur, autorul avea o anumită vârstă, 40 de ani, când, în închisoarea de la Vaţ (Vác), a redactat Fapta omenească. Dar e una timpurie pentru a face rememorarea celor prin care ai trecut. Memoriile se scriu, de obicei, la vârste înaintate. Gazetarul ardelean s-a apucat să examineze diferite aspecte ale vieţii sale presat de faptele prezentului, de activitatea sa de ziarist. În această meserie, dacă replica nu este dată imediat efectul se pierde. Apare şi nevoia de justificare sau doar de argumentare a unor poziţii. Jurnalistul simte nevoia să (se) explice. Are multe de spus, lucruri care nu încap întotdeauna în articolele de gazetă. Apoi, Slavici, la 40 de ani, avea în spate o viaţă încărcată. Erau două decenii aproape furibunde, începute cu pregătirea Serbării de la Putna, continuate cu activitatea de la Gura satului, Telegraful român şi culminând (pe moment!) cu disputele aprige de la Tribuna. Sunt decenii în care cunoaşte multă lume, ştiindu-se personal aproape cu toţi marii săi contemporani, de la regele Carol I la oamenii de litere sau politicieni.

Stilul său de a rememora nu este cursiv, ci suportă dese reveniri. Gazetarul nu va lucra asupra textelor pentru a le face necesarele corecturi şi adăugiri, ci le completează. Uneori le schimbă contextul, iar elementele publicate disparat se reunesc în texte mai ample, părţile regăsindu-se într-un întreg în funcţie de teme. Ilustrativ din acest punct de vedere este modul cum se compune şi recompune figura lui Eminescu în scrierile lui Slavici. Părţile risipite prin reviste sunt reintegrate întregului în volume de amintiri compacte. Tehnica este descrisă chiar de autor, în prefaţa volumului Amintiri publicat în 1924: „Cele cuprinse-n cartea aceasta au fost scrise şi publicate în deosebite timpuri, la deosebite ocaziuni şi-n urma unor deosebite îndemnuri. Sunt deci în ele, pe ici, pe colo, fie repetiţiuni, fie complectări, care vor fi supărând pe unii dintre cetitori. Le cer acestora iertare; am socotit însă că buna-credinţă literară îmi impune să le reproduc toate aşa cum au fost publicate, fără de nicio scădere şi fără de niciun adaos”[10]. Se va întâmpla însă să fie nevoie de unele intervenţii mai ample, impuse, cum precizam, de frământările momentului. Prilejul este dat de un articol al lui Panaint Istrati, cel în care prozatorul considera că „Eminescu s-a condamnat pe sine însuşi, şi-a mărginit propria sa operă la o meschină notorietate naţională”. Evident, Slavici nu putea să tacă...

În ceea ce priveşte memorialistica ziaristului ardelean, mulţi cercetători aveau să arate importanţa acesteia ca sursă de informaţii de spre întâmplării şi oamenii epocii. Slavici este un cronicar destul de riguros. Consemnează faptele într-un triplu registru: lucrări cu caracter memorialistic, în fulminanta-i activitate epistolară şi în covârşitoarea sa prestaţie jurnalistică. Există un stil comun în aceste abordări, subliniat de cercetările mai noi asupra operei sale: “Notaţiile intime ale scriitorului Ioan Slavici din Amintiri, Lumea prin care am trecut, Închisorile mele, Fapta omenească sunt exemple clare de literalizare, de folosire a unor evenimente, fapte persoane ca pretexte literare. Memorialistica lui Slavici are un pronunţat caracter informativ, demostrându-şi astfel valoarea de document în cercetările de istorie literară. Datele pe care le oferă nu se bazează numei pe memorie; scriitorul oferă diverse documente, extrase din presă, reproduce scrisori etc.”[11].

 

 

TOPOGRAFII PUBLICISTICE

 

Început de drum anevoios

Ca ziarist, Slavici va debuta cu ampla lucrare Studii asupra maghiarilor. I se reproduce în Convorbiri literare, în 1871, însă alte episoade sunt reproduse până în 1873. Primise sprijinul lui Eminescu la redactarea finală a studiului. Se va vorbi mult despre acest început. Este interesant de remarcat faptul că Slavici debuta la Iaşi după ce fusese refuzat la Familia lui Iosif Vulcan... Eminescu va publica primul său articol ca jurnalist la Budapesta, în Federaţiunea lui Alexandru Roman. În ciuda unor păreri în acest sens, influenţa lui Eminescu nu este însă decisivă. Dovadă stă şi povestea Zâna zorilor, scrisă de gazetarul ardelean ca replică la o alta a lui Eminescu şi considerată superioară (a lui Slavici!). Tot de la Viena colaborează cu articole şi studii la foile româneşti, mai ales la Speranţia şi Lumina din Arad. O activitate gazetărească intensă consemnăm în 1873, iniţial în calitate de colaborator, apoi de redactor la Gura satului, foaie umoristică tot din Arad. Aici, Slavici se arată ca un ziarist pe deplin format. Deprinde însă şi abilităţi de editor, de făcător de gazete. Chiar dacă a activat aici doar pentru câteva luni, experienţa dobândită va fi de nepreţuit.

În toamna anului 1873, viitorul important gazetar se întorcea de la Oradea la Arad. La Oradea fusese secretar consistorial, căci nu mai avea cu ce să se întreţină ca student la Viena. La Arad, oraş extrem de important în geografia publicistică a autorului, ca să parafrazăm o expresie inspirată şi eficientă în analiză a lui Cornel Ungureanu, i s-a propus să preia conducerea publicaţiei bisericeşti Lumina şi să fie profesor de liceu. Se vede pus în postura de a renunţa, deşi era în căutarea atât a unui post, cât şi a unei foi în care să se exprime. Primeşte însă sprijin financiar din partea Junimii şi se întoarce la studii la Viena pentru încă un an.

În toamna aului 1874, Ioan Slavici părăseşte Viena şi se îndreaptă către Iaşi. Chemarea, una măgulitoare pentru tânărul scriitor ardelean, o făcea Titu Maiorescu. Corifeul Junimii avea nevoie de oameni care să se implice în punerea în practică a ideilor cuprinse de el în celebrul studiu-program „Direcţia nouă”. I se propunea lui Slavici activitatea de profesor, inspector şcolar sau de funcţionar în minister. Timp de câteva luni, până în ianuarie 1875, nu se întâmplă nimic semnificativ. În afară poate de două aspecte relativ bine cunoscute. Primul este cel al locuirii la „balamuc”, cum numea Matilda Cugler o clădire a şcolii normale, acolo unde Slavici se afla cu Mihai Eminescu, Miron Pompiliu şi Samson Bodnărescu. „Balamucul” era generat de programul incontrolabil al celor patru şi de boemia lor. Celălalt aspect este dat de consolidarea prieteniei lui Slavici cu Eminescu. Cei doi locuiesc acum împreună, aşa cum nu se întâmplase în anii trecuţi, când fuseseră studenţi la Viena. Acolo se întâlniseră cel mai adesea prin cafenele. Ceea ce reţinem însă din această perioadă, când şirianul aşteaptă să se apuce de muncă în posturile promise, este că el lucra la Curierul de Iaşi.

Curierul de Iaşi era o gazetă importantă, dar nu una de prim rang. Salariul era unul mic. Reţinem acest aspect legat de leafă, deoarece adesea îl vom întâlni pe parcursul activităţii sale publicistice, căci ziariştii au fost în epocă destul de prost plătiţi. Nu e un fenomen specific doar spaţiului românesc, ci o constantă a publicisticii din lumea întreagă. E posibil ca Slavici să fi încercat şi o uşoară dezamăgire la Iaşi, căci încă nu intrase  în luptă, că se întârzia cu numirea în posturile promise. Titu Maiorescu era însă la Bucureşti şi aranja lucrurile. În ianuarie 1875, Slavici pleacă în Capitală  şi devine secretar, adică om bun la toate, la Comisia însărcinată cu publicarea documentelor Hurmuzachi. Rămâne în această funcţie mai bine de trei decenii, chiar şi atunci când va fi la Tribuna la Sibiu sau în puşcărie la Vác (Vaţ), lângă Budapesta. Tot atunci, la venirea în Bucureşti, este numit şi profesor de filosofie. Mai târziu, în 1877, intră şi în redacţia ziarului conservator Timpul, tot la îndemnul lui Maiorescu.

La această gazetă, Slavici preia două sectoare importante: partea literară şi pe cea de politică externă. În ceea ce priveşte prima dintre atribuţiuni, cea de coordonare a părţii artistice a ziarului, prima constatare care se impune este că există referinţe bogate şi diverse. Cercetările, realizate mai ales după ce autorul a devenit important ca scriitor, au subliniat aceste contribuţii literare. Mai puţin a fost analizată însă activitatea sa de editor. Este de evidenţiat faptul că tânărului Slavici i se încredinţează o misiune extrem de dificilă. Avea 26 de ani şi era un prozator în plină afirmare. A primit însă sarcina de a-i promova pe alţii, de a alege texte valoroase şi de a face munca migăloasă de a le pregăti de tipar. A muncit mult. Era defavorizat de faptul că utiliza limba română cu unele dificultăţi. Mai mult, limba română se afla într-un proces decisiv de prefacere şi fixare, ceea ce avea să afecteze întrucâtva sarcinile editorului pe probleme de literatură de la Timpul. În ceea ce priveşte însă ştirile de politică externă este evident că Ioan Slavici era un redactor cât se poate de nimerit. Cunoştea bine câteva limbi străine. Gazetele din teritoriile locuite de români foloseau în special surse germane şi franceze. Germana o ştia foarte bine, căci studiase în această limbă la Viena. Învăţase şi franceza. Ştirile veneau telegrafic. Adesea însă erau preluate din publicaţiile tipărite în limbile amintite. Temeinicia şi spiritul aşezat al ardeleanului erau garanţii pentru munca în acest domeniu. Avea acces la cuturile mari, dar scopul lui era de a o spori pe cea  română.  Încă din 1874, Slavici militează pentru dezvoltarea culturii poporului în funcţie de specificul propriu, suprapunerile fiind dăunătoare şi sinonime cu pierderea identităţii: „Cultura ce o răspândim în popor nu poate fi potrivită cu firea lui naţională. Voind a răspândi o cultură importantă şi neîmpământenită, punem poporul sub o înrâurirea directă a naţiunii de la care am importat, îl abatem de la direcţia dezvoltării sale fireşti şi, în loc de a grăbi dezvoltarea lui, o facem imposibilă”[12].

 

Experienţă complexă la Sibiu

Deşi scrie într-o istorie a literaturii, Tudor Vianu nu uită să menţioneze la Slavici marele său talent de gazetar, de conducător de publicaţii: „Când în 1884, Timpul încetează să apară, Slavici este recunoscut ca omul capabil să organizeze redacţia din acel oraş. Răsunetul activităţii ziaristice a lui Slavici este mare”[13]. Se referă la Tribuna din Sibiu.

Ca ziarist, Slavici se dovedeşte extrem de riguros. Nu publică nimic, nici ca autor, nici ca editor, fără să fie convins că lucrurile stau aşa. Verifică şi o face cu rapiditate. Recurge la surse bine informate şi nu ezită să intre în probleme complicate de stat sau în relaţiile internaţionale. O dovedeşte o însemnare pe care o face la apusul vieţii, în pagini de memorialistică, acolo unde dezvăluie aspectele de substrat ale activităţii sale jurnalistice: „Eu m-am dus deci la Sinaia, ca să mă încredinţez dacă ştirea răspândită în coloanele ziarelor maghiare e ori nu întemeiată, şi am fost oprit la masă. În timpul mesei am adus vorba de venirea în Ardeal a majestăţii-sale regele nostru (s. a.) şi am adăugat:

–Se zice că şi majestatea voastră o să veniţi.

–Pentru mine – a zis regele Carol zâmbind – Francisc Iosif nu e rege, ci împărat, şi când vreau să mă întâlnesc cu împăratul nu mă duc nici la Budapesta, nici în Ardeal, ci fie la Viena, fie în Galiţia, fie la Innsbruck.

–Se poate spune aceasta? am întrebat eu.

–Eu ştiu foarte bine că d[umnea]ta eşti şi ziarist – a răspuns el zâmbind – şi nu-ţi spun lucruri pe care ţiu să nu le afle alţii”[14].

Observăm nu doar că jurnalistul mergea la sursa cea mai autorizată (căci a sta cu Carol I la masă), dar faptul că regele avea cunoştinţe moderne de teoria comunicării: el ştia că vorbeşte cu un ziarist... Totuşi, s-ar putea să fi asistat doar la o perdea de fum, la o repoziţionare a monarhului român pentru a-şi crea un avantaj în raport cu Curtea de la Viena şi, mai ales, cu clasa conducătoare maghiară din Transilvania. Carol I va merge în Ardeal![15].

Cum aminteam, s-a afirmat că în ceea ce priveşte activitatea de scriitor a lui Slavici rolul lui Eminescu a fost hotărâtor. O spun criticini importanţi şi o recunoaşte chiar scriitorul ardelean. Este trecută cu vederea capacitatea de lucru a autorului şi dorinţa lui de a se implica. Pe de altă parte, e mereu generos în aprecieri faţă de Eminescu. Întrebarea şi-o pune şi Pompiliu Marcea, care sugerează şi un răspuns: „E greu de spus că Slavici ar fi devenit scriitor fără cunoştinţa şi împrietenirea lui Eminescu. Ar fi devenit, cu siguranţă, un bun profesor, un publicist stăruitor, dar poate numai atât”[16]. Edevărul este că gazetarul ardelean scria căznit la început. Aşa se explică faptul că primele sale încercări literare au fost respinse de Familia lui Iosif Vulcan, deoarece „nu erau destul de uşor scrise”, explică Eminescu că ar fi fost motivul acestor refuzuri.

Ca jurnalist, Slavici a scris de toate. Cel mai mult s-a manifestat ca autor de articole politice. A scris şi studii, publicate şi acestea în diferite gazete. Ba chiar şi memorialistica, unde abordează cu preponderenţă aspecte legate de viaţa sa de jurnalist, avea să fie încredinţată tiparului, în mare parte, întâi în foile periodice. Excepţie face Închisorile mele, volum axat însă tot te tumultoasa sa viaţă de ziarist. Ca lucrător în redacţie, gazetarul a îndeplinit diferite munci. A făcut şi corectură, dar s-a ocupat şi de organizare sau conducere, căci a fost redactor responsabil (redactor şef, cum se spune astăzi), sau director. Cum redacta însă aflăm dintr-o relatare a celei de a doua soţii a sa, Eleonora Slavici: „Îşi scria articolele – fie politice, fie literare – cu mare înflăcărare, lovea cu pumnul în masă, îşi dicta frazele, accentuând vorbele tare şi răstit, sau râdea singur de cele ce scria, aşa că la început de multe ori mergeam să văd cu cine vorbeşte”[17]. Era deci un jurnalist pătimaş, având mare respect, dar şi mare încredere în cele scrise. Slavici intuia impactul şi avea nevoie de acestă punere în scenă tocmai pentru a-şi vizualiza efectele pe care le aştepta. Ziaristul însuşi avea să declare de mai multe ori că nu dădea niciodată nimic din cele scrise la tipar fără să fi citit textul înainte cuiva. Avea nevoie de o adoua părere. La început, ea a venit de la Eminescu, apoi de la colegii de redacţie (Ioan Bechnitz la Sibiu), iar mai apoi de la soţia sa Eleonora.

Încet-încet, activitatea jurnalistică a autorului ardelean a început să fie pusă în valoare, chiar dacă reeditarea operei sale publicistice nu s-a făcut decât sporadic şi fragmentar. Această activitate a sa avea să fie scoasă din conul de umbră, căci se dovedea (şi se dovedeşte!) vie şi actuală. Puţini ziarişti (ale căror articole sunt condamnate să se consume într-o zi sau două) au scrieri care să dăinuie peste timp. Perenitatea e asigurată de multe elemente: „Ca ziarist, Slavici a dovedit o hărnicie şi o energie puţin obişnuite, semănând cu ziariştii moderni în privinţa promtitudinii cu care a servit cauze mari şi urgente”[18].

Activitatea de gazetar va merge însă împletită cu cea de dascăl. Aceasta din urmă va debuta în 1876, când va fi numit profesor la un liceu in Bucureşti. Tudor Vianu face o trecere în revistă a preocupărilor şi şcolilor prin care a trecut şi remarcă: „Slavici devine un profesor zelos, preocupat de problemele limbii şi ale gramaticii, apoi de acele ale aducaţiei intelectuale şi morale, cărora le consacră manuale şi scrieri mai speciale. Activitatea profesorului decurge paralel cu cea a ziaristului, foarte sârguincioasă de asemenea”[19]. Ca profesor Slavici a acoperit mai multe domenii, unele destul de diferite: „În cursul vieţii a predat limba şi literatura română, istoria şi folosofia, psihologia, estetica şi principii de educaţie, pedagogia, iar uneori geografia. Exceptând geografia, Slavici a elaborat programe şi chiar manuale şcolare pentru disciplinele pe care le-a predat”[20].

Peste toate se impune teminicia scrisului. Cuvântul rostit, dar mai ales aşezat pe hârtie, indiferent că este corespondenţă privată ori destinat publicului larg, presupune atenţie şi stil îngrijit. Cum lucrează, cum scrie (orice ar scrie!) ne dezvăluie la bătrâneţe: „Căci aşa se scria pe vremea mea. Cu luare aminte, cu multă socoteală şi cu analiza fiecărui cuvânt. Un răvaş cât de neînsemnat, eu şi acum când îl scriu, fac analiză gramatică (gramaticală, n. n.). Era pe atunci lume mai puţină în literatură – dar judecată mai multă”[21].

 



[1] Dimitrie Vatamaniuc, op. cit., p. 58.

[2] Idem, p 7.

[3] Ioan Slavici, Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am trecut, Ed. Albatros, Bucureşti, 1998, p. 128.

[4] În In memoriam Ioan Slavici, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2008, p. 175.

[5] Cornel Ungureanu, op. cit. p. 58.

[6] Idem, p. 59.

[7] Educatorul, I, nr 1, 2 (15) ianuarie 1883. Studiul poate fi regăsit într-o reeditare valoroasă în volumul Ioan Slavici, Amintiri, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1967.

[8] Tribuna, I, nr. 201, 21 decembrie 1884 (2 ianuarie 1885).

[9] George Călinescu, Ion Creangă (viaţa şi opera), Ed. Minerva, Bucureşti, 1978, p. 277.

[10] Ioan Slavici, op. cit., p. 213.

[11] Eliza Triff, Ioan Slavici şi transformarea jurnalului în ficţiune romanească, în In memoriam Ioan Slavici, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2008, p. 53.

[12]Învăţământul poporal, Lumina, nr. 28, Arad, 1874.

[13] Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 255.

[14] Ioan Slavici, op. cit. p. 36.

[15] A se vedea Zigu Ornea, Junimea şi junimismul, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1998, p. 340.

[16] Pompiliu Marcea, Slavici, Ed. Facla, Timişoara, 1978, p. 43.

[17] Eleonora Tănăsescu, Jurnal, Ed. Fundaţiei pentru Cultură şi Învătământ Ioan Slavici, Timişoara, 2010, p. 51.

[18] Zaharia Macovei, Publicistica lui Ioan Slavici, prefaţă la Ioan Slavici, Atitudini şi mărturisiri, Ed. Facla, Timişoara, 1975, p. 6.

[19] Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, op. cit., p. 255.

[20] Teodor Gal, Ioan Slavici despre educaţie şi învăţământ, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucreşti, 1967, p. 218.

[21] Dintr-un interviu luat de Felix Aderca în Mărturia unei generaţii, Ed. Naţională S. Ciornei, Bucureşti, 1929, p. 310.

Vizualizări: 75

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor