Secretele bunicii, de Monica Mureşan (Poveștile de la Bojdeucă 2012, locul I)

Portalul Literatura Copii publica povestile premiate la

Concursul Naţional „Ion Creangă” de creaţie literară – POVEŞTI, ediția 2012

Astazi, povestea Secretele bunicii, de Monica Mureşan, locul I

- Ce ne facem noi cu fata asta aşa de sensibilă, cum o să se descurce ea în lumea asta complicată? Uite-o cum stă acolo nemişcată, ruptă complet de realitate de parc-ar fi pe altă planetă...

O auzeam pe mama, nu eram chiar aşa de dusă, m-aş fi putut ridica să-i dau şi eu o mână de ajutor cu mutarea lucrurilor, dar nu voiam nici în ruptul capului să destram starea de reverie ce mă cuprinsese de cum mă aşezasem pe laviţa din colţul camerei cu gândul la bunica. Fusese locul ei preferat, şi parcă o şi vedeam lângă fereastră, în amurg, depănând ghemul unei poveşti din cele ce-i adunau pe toţi ai casei de la treburile lor, până ce şi soarele îşi strângea în ghem ultima rază şi mergea la culcare. Îmi reveneau în minte cuvintele ei blânde spuse rar şi apăsat, făcându-şi loc domol printre amintiri şi evenimente ca un pârâu printre pietre, cu răbdare, hotărâre şi încredere; abia începuse o poveste din copilăria ei, despre casa de pe malul apei unde a crescut laolaltă cu păsările, brazii şi sălciile, şi chiar dacă a lăsat-o neterminată, apucase să ne roage încă o dată insistent pe toţi, dar mai ales pe mama, să nu înstrăinăm laviţa. S-o păstrăm în familie, aşa a zis. Deşi eram foarte mică, ţin minte ca azi că mama a izbucnit într-un râs nervos: Doamne, parcă ţi-ai face testamentul! asta-i scrânteală, sau poate o fi ceva de valoare în lădoiul ăla, de care n-om şti noi ?! Acum, după ce au căutat cu atenţie, s-a dovedit că nu era nimic valoros acolo, poate doar nişte lucruri de-ale ei pe care să le ţii ca amintiri nepreţuite.

În ciuda gălăgiei din jur, îmi revenise în auz vocea melodioasă a bunicii. Era vorba despre povestea unui brad ce fusese replantat alături de alţi puieţi luaţi de la munte, dar numai el s-a prins şi începuse să crească binişor lângă malul de apă curgătoare, alături de o salcie şi mulţi alţi copaci. Amintirile lui despre locurile natale nu dispăruseră de tot: din când în când revedea imaginea unui neam falnic, neamul lui de brazi uriaşi, veniţi parcă din cer, făcându-şi drum printre nori şi aducând cu ei pe pământ veşti din soare. Crengile de la bază le povesteau suratelor de mai sus ce se vede aproape de sol, ba, unele ştiau şi câte ceva despre straturile din adâncuri, unde trăiau rădăcini atât de adânci încât ajungeau până la minerale. Dar el nu-şi bătea capul cu lucruri de-astea grele şi ca orice tânăr se-mprietenise cu un pin iar amândoi trăgeau cu ochiul la o salcie. Poate pentru că era frumoasă, poate pentru că dintre toţi copacii ea singură ştia să cânte, mai ales dacă voia şi apa s-o acompanieze... poate pentru că era puţin îndrăgostit de ea, bradul devenise gelos pe apă şi de atunci nu mai era nici aşa de prietenos cu pinul. Dar salcia i-a dat a înţelege că aceste rosturi sunt diferite pentru diferitele forme de viaţă de pe pământ, din văzduhuri ori din ape, deşi acestea sunt legate într-un mod misterios cu fire nevăzute. Sunt legături misterioase, de aceea nu se văd dar există, zicea ea. Dar pentru el era de neimaginat cum de putea salcia să se lase îmbrăţişată de apă şi să nu-l prefere pe el, bradul argintiu, atât de mlădiu dar şi de falnic, care-i făcea umbră şi o mângâia în zilele toride sau se punea pavăză între ea şi zăpada viscolelor rău-voitoare. Cu vremea şi-a zis că o fi ceva şi cu destinul acesta, dar lui nu are cine să-i explice foarte clar. Şi s-a resemnat în faţa infidelităţii salciei şi la fel se pare că făcu şi pinul, care, ce-i drept, era mult mai vârstnic şi precis ştia mai multe.

Lucrurile poate că nu s-ar fi schimbat niciodată dacă, într-o bună zi, nu ar fi apărut tăietorii. Şase, şase, păzea, vin tăietorii! – vuiau cerurile. Nici nu s-a dezmeticit el bine, că fusese deja tăiat, doborât, transportat şi montat pe platforma dintr-o piaţă de la oraş iar acum se aflau în jurul său multe fiinţe tot aşa de calde şi probabil rele cum fuseseră şi tăietorii... nişte păsări mai duse în lume ca el i-au explicat, plictisite de vaietele lui, că fiinţele micuţe erau copiii oraşului, care îl admirau, şi că el devenise acum Pomul de Crăciun, că asta-i o onoare şi că o să vadă el ce împodobit va fi. Aha, aşadar de aceea prichindeii aceia se uitau la el cântându-i „O, brad frumos, o, brad frumos”! Cu greu a înţeles el că şi asta face parte din destinul unui brad iar dragostea cu care îl înconjurară toţi, cu mic, cu mare, îl mai consolă de dorul nestins de salcia lui cântătoare. Acum auzea altfel de cântece scrise special pentru neamul lui de brazi. Şi era atât de bine să fii în centrul atenţiei, strălucind de podoabe, de ce să nu recunoască! Atunci a fost prima dată când a simţit ce este o mângâiere. Bine, aşa, mai intuise el câte ceva despre asta din mângâierea lină a vântului prin crengile lui bogate, ori cea a ploii scurte şi calde, jucăuşe, de vară sau cea a razelor de soare, dar acum era atins de mâini delicate de copii iar glasurilor acestora erau tot un fel de mângâiere pentru auz şi cântecele lor – aşişderea. Erau atât de multe toate aceste feluri de manifestare a dragostei şi ele aparţin nu numai apei şi vântului, dar şi oamenilor. Însă, pe de altă parte, nu pricepea deloc de ce nu veniseră să-l îmbrăţişeze, să-l împodobească şi să-l venereze cât a fost viu şi plin de energie, nu după ce l-au tăiat?! – greu să-i înţelegi...

Sărbătorile au trecut însă repede şi urma să-şi cunoască şi restul sorţii: durerea părăsirii şi a uitării când l-au trântit la pământ şi a fost îndepărtat din piaţa centrală şi nimeni nu l-a mai mângâiat şi nu i-a mai cântat. Atunci avea să cunoască ruşinea de a fi un butuc oarecare, cum îi strigau lovindu-l fără milă cozile de topor, de parcă n-ar fi fost din neamul lui!, şi astfel a înţeles cât de amăgitoare pot fi lucrurile care strălucesc. Era atât de umilit şi de contrariat încât nici nu mai simţea efectul loviturilor iar când îşi revenise din amorţeală s-a speriat văzând că pluteşte într-o materie nemaicunoscută, mare, întinsă şi vie. Dar aceasta era iubitoare pentru că încerca să-l strângă la piept, oblojindu-i trunchiul dezgolit şi mutilat şi consolându-l cu un cântec trist şi lin. Atunci află că plutea pe o apă, da, da, chiar aşa, era poate o apă din neamul celei care se iubise cu salcia, pe vremuri, sub ochii lui, dar el nu mai avea cum să se amăgească închipuindu-şi că o apă aşa de frumoasă ar simţi ceva pentru amărâtul de el, un buştean oarecare; aşa a şi fost, rosturile lor s-au despărţit iar el ajunse într-un gater. De acolo, poposi într-un atelier de mobilă şi câteva bucăţi din el care supravieţuiră unui incendiu se transformară într-o laviţă frumos cioplită pe care meşteşugarul a pus-o în colţul camerei, la fereastră.

*

De cum se trezi în casa aceea plină de lumină, se întrebă cât să fi trecut oare de când începuseră toate necazurile... dar cum viaţa sa nu fusese destul de lungă încât să le înveţe pe toate, câte-n lună şi-n soare, nu ştia să aprecieze duratele şi distanţele. Tot ce rămăsese din el era acum o laviţă în care o mulţime de albituri din cânepă, in şi borangic sporovăiau cu buchetele de levănţică şi cimbrişor presărate din belşug înăuntru – că era parte din trupul său ori din ce mai rămăsese din esenţa lui. La început tăcea, trist şi încă speriat; uneori îl atingeau mâini calde, când mai micuţe, când mari ca nişte lopeţi, când fine, când aspre. Dar o mai făcuseră şi altele înainte şi nu mai credea în ele. Până la urmă se liniştise consolându-se cu ideea că, de acum înainte, nu i se mai putea întâmpla altceva mai rău de atât. Şi se mulţumi cu noua lui soartă. Cu vremea şi mâinile i se părură mai prietenoase, mai ales cele ale femeii: era a doua oară când simţea căldura miraculoasă a unor mâini bune. Ele îi atingeau cu blândeţe fiecare nod, fiecare protuberanţă a fibrei sale, insistând la tăieturi de parcă îl consolau pentru numeroasele răni ce i le făcuseră tăietorii şi, de ce să nu recunoască, era multă dragoste în gesturile acelei fiinţe. Dar iarăşi nu înţelegea cum se poate să fie mângâiat acum, după ce nu mai rămăsese decât un ciot al bradului de odinioară, după ce fusese atâta amar de timp smuls, rupt, sfârtecat de limba ascuţită şi răutăcioasă a toporului, după ce-l schilodiseră şi aruncaseră fără milă, şi-l dăduseră de-a berbeleacul, aşa înecat şi ameţit, ars şi ciopârţit! Simţea totuşi că se află în siguranţă în prezenţa acelor mâini şi le era recunoscător pentru grija ce i-o purtau...

Aici se oprise povestea bunicii. Dar nu atât strigătele mamei care se văicărea că de ce i-o fi promis ea bunicii că nu o să arunce laviţa mă treziră din visare, cât legătura ce o făceam în sfârşit între poveste şi realitate. M-am ridicat repede şi am luat-o pe mama pe după umeri: Hai, mami, că-i găsim noi un loc, nu te necăji, uite, o punem la mine în cameră, gata, gata, hai zâmbeşte-mi!

Zis şi făcut. Se lasă seara şi eu stau acum pe colţarul în care am integrat lada de brad ce are şi un spătar înalt adăugat pentru comoditate. Gândurile îmi trec automat de la una la alta, şi încetul cu încetul mă duc după ele, întorcându-mă de fapt în timp. Şi probabil în acea altă planetă, a visului. Acolo un glas îmi vorbeşte continuând o poveste întreruptă.

... Ceva din demnitatea de pe când se înălţa până la cer se retrezea şi în bârnele anesteziate şi amnezice până la a nu se mai recunoaşte după ce fuseseră supuse acelor operaţiuni ce le schimbau puţin câte puţin identitatea şi rostul. Dar esenţa lor se regăsea treptat în bucăţile geluite apoi, devenind netede şi lucioase, din care nodurile lemnului de brad priveau parcă cu înţelepciune ca nişte ochi mari, încrezători în destinul ce le era dat să-l aibă de-acum încolo. Aromele esenţei de trunchi încă viu le trezeau speranţa că rostul lor între cer şi pământ nu încetează nici după ce au fost smulşi din braţele Pământului Mumă, de lângă Cerul Tată. Şi parcă toată dragostea primită de la miile de păsări ce au căpătat şi au dat bucuria zorilor şi ploilor foşnitoare şi răcoroase, ce mângâiau laolaltă copac şi pasăre, se retrezea în corpul ce-şi dobândea şi accepta cealaltă formă sau noua sa formă; învăţa că de fapt totul e trecător şi schimbător, că schimbarea la rândul ei este o formă de evoluţie şi că încă au cea mai mare parte din energia de odinioară ce e şi ea pe cale de a deveni substanţă într-un Univers cu multe rosturi încă nedesluşite. Şi atunci apăru liniştea, o linişte internă însă, în această materie întrebătoare şi neliniştită până cu o clipă înainte: sigur că încă mai avem un rost, gândiră într-un singur gând atomii din esenţa de brad, luând hotărârea să-şi accepte cu încredere fiecare stare de a fi. Şi ceva din toate acestea începu să cânte; se dumiriră destul de repede că era glasul tuturor acelor făpturi micuţe şi minunate, calde şi gureşe ce îşi cântaseră ani de-a rândul oda lor închinată vieţii, dând şi luând dragostea soarelui şi a lunii şi trimiţându-şi serenadele spre stele pe aripa vântului; erau toate vocile ce răsunaseră prin ramuri, păstrate în memoria timpului trecut ca să pregătească şi să hrănească viitorul. Ca poveştile şi bucuriile să nu adoarmă, să nu se piardă, să nu înceteze. Erau particulele sensibile ale uriaşei memorii cosmice a Pământului ce păstrează şi transformă totul, vindecă şi alină, trezeşte şi hrăneşte. Da, îşi spuseră dintr-o dată liniştite firele de energie, e o transformare şi acum au loc schimbări. De aceea suntem nemuritori pe aceste pământuri ale bucuriei.

Citeste mai departe aici

http://www.literaturacopii.ro/stire-basme-legende/secretele-bunicii-de-monica-muresan-%28pove%C8%99tile-de-la-bojdeuca%29/666

Vizualizări: 190

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Agafia Dragan pe Octombrie 15, 2013 la 9:53pm

Felicitari sincere!

Comentariu publicat de IUGA NICOLAE pe Octombrie 15, 2013 la 4:46pm

              Felicitari sincere ! 

Comentariu publicat de Monica Rohan pe Octombrie 15, 2013 la 8:57am

Foarte frumoasă poveste. Atinge sufletul și tămăduiește...

Felicitări Monica Mureșan!  

Mulțumim, d-le Petre Crăciun. Într-adevăr, o sărbătoare să descoperi asemenea minunății. Avem copii foarte talentați, har Domnului!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor