Semnal Editorial: Marius Dumitru Linte, Ordinea Trupului şi/în Sfera Juridică (Platytera, 2011)

Prefaţă

O carte se spune că este valoroasă atunci când incită gândirea celui care o lecturează, atunci când cititorul descoperă în ea gândurile sale neexprimate şi care nu au găsit modalitatea de a se expune fie din lipsa unor lecturi adecvate, fie din timiditate. Când ai în mână o astfel de carte, îţi spui spontan: „ideile astea le-am avut şi eu, însă autorul a ştiut să le exprime”. O carte este valoroasă, deci, atunci când vine cu ideile sale în întâmpinarea gândurilor ascunse ale cititorului, acesta din urmă însuşindu-şi-le ca pe propriile sale idei. Şi câte idei nu ne populează mintea atunci când este vorba de Comunitatea Europeană, dar pe care nu le exprimăm niciodată. Cartea lui Marius Dumitru Linte, căci despre ea este vorba, are darul de a provoca în cititor o anumită deschidere către interogare.
Volumul de faţă are meritul de a ne pune în situaţia de a medita deschis despre destinul unei Europe comune. Ceea ce este interesant de reţinut este faptul că autorul pare la prima vedere că nu propune soluţii cu privire la construcţia europeană, ci pune în cumpănă optimismul cu îndoiala, teama cu speranţa referitoare la viitorul Europei. Autorul, cu alte cuvinte, nu răspunde, ci pune întrebări. Întrebarea este cheia de bază a volumului acestuia, dincolo de exprimarea unei soluţii.
Dacă am înţeles eu bine, întrebarea este generatoare de îndoială, de incertitudine. Putem vorbi de certitudine atunci când este vizat viitorul? Frământările autorului sunt frământările unui cetăţean european care trăieşte într-un spaţiu care se pregăteşte să devină ceva, dar nu se ştie încă ce anume va deveni.
Europa se pregăteşte să nască o nouă Europă şi în momentul actual trece prin chinurile facerii. Acum se întrevăd zorii unui început cu care omenirea nu s-a mai confruntat. Nimeni nu poate spune cu certitudine ce drum va urma Europa, ce destin vor avea oamenii ce locuiesc acest spaţiu. Aceste frământări sunt reliefate cu raţiune şi, de ce nu, cu afectivitate de autorul cărţii de faţă.
Folosind un material bibliografic bogat, M. D. Linte îşi strecoară cu abilitate propriile îndoieli cu privire la construcţia europeană. O astfel de îndoială, printre multe altele, este şi cea exprimată cu privire la identitatea europeană. El se întreabă „de ce nu ar fi foarte cu putinţă ca instituţiile, structurile şi reţelele construcţiei europene, educaţia de tip european şi cultura comună europeană, dintr-un spaţiu de valori comune realizat cu mijloace de comunicare media de performanţă fără precedent, să deformeze conştiinţa europeană şi nu să o formeze, aşa cum pretinde, şi să constatăm, într-un târziu, că este un experiment ratat?”.
Din această întrebare complexă se desprinde o altă întrebare, şi anume aceea dacă a reuşit Comunitatea Europeană să câştige sau dacă va câştiga vreodată lupta cu Statul-Naţiune. În contextul acestui raport, M. D. Linte analizează problematica identităţii. Analiza realizată este de profunzime şi degajează iarăşi aceleaşi întrebări care ne fac să medităm, nu fără oarecare angoasă, la viitorul nostru. Va exista un viitor comun? Pluralitatea identităţilor este una dintre problemele esenţiale ale modernităţii, pe care autorul încearcă să o surprindă în multiplele sale articulaţii. Printre numeroasele abordări ale problemei identitare, care în opinia sa nu rezolvă, în nici un fel, în mod substanţial relaţia dintre Noi şi Eu, dintre individ şi comunitate, autorul propune o cale proprie care în esenţa sa este de sorginte creştină, şi anume aceea a tainei filiaţiei ca origine a memorialului identităţii personale şi caracterul fiinţial al acesteia, având ca temei „unirea neamestecată” în Hristos. „Resursele identitare – susţine autorul – au un conţinut ontologic”, ceea ce în modernitate s-a pierdut cu totul pentru că substanţialismul logosului arhetipal a fost înlocuit cu formele abstracte ale raţiunii. Formele identitare îşi pot găsi un reazem ferm, după autor, în revenirea la origini, iar originea nu este decât taina filiaţiei întru Hristos. În taina filiaţiei contingentul este penetrat de esenţă, identificându-le. Aşa cum afirmă autorul cărţii, „Criza identităţii personale, ca dimensiune primordială a crizei identităţilor, este în primul rând uitarea Originii ...”.
Dacă trecem din planul teologic în cel al filosofiei, putem spune că actuala criză a identităţilor se datorează uitării Binelui ontologic (Binele gândit de vechii greci precum cel ce ţine la un loc tot ceea ce fiinţează şi îl consacră) ca origine arhetipală a comunităţii, singura în care individualităţile puteau fi puse, cu adevărat, în valoare. Binele originar şi fiinţial se situează dincolo de binele moral şi el trebuie să fie temeiul oricărei întemeieri morale, juridice, politice etc. Uitarea acestei origini, adică uitarea acelui a-fi-împreună stă la baza oricărei crize identitare. Autorul evidenţiază acest a-fi-împreună prin conceptul de filiaţie întemeietoare în Hristos. Aspectul teologic, susţinut de autor, nu diminuează, ci întăreşte această întemeiere existenţială a fiinţelor umane: întemeierea pe acel a-fi-împreună liber consimţit în care Eul personal îşi găseşte rostul în acel Noi, impersonal şi invers. Numai aşa Europa poate avea un viitor comunitar.
Întemeierea fiinţială, evidenţiată de M. D. Linte, vine să susţină conceptul de ordine. În opinia sa, în Europa şi de ce nu şi în lume, îşi face apariţia ideea unei noi ordini, „providenţială”, rezultatul unei concepţii moniste exacerbate care conduce către o viziune globală impusă fără a se mai ţine cont de specificităţile locale. „Credem – susţine autorul – în existenţa istorică a ordinii juridice specifice, deci a pluralităţilor ordinilor juridice”. Acest mod de a gândi devine pentru autor ca o profesiune de credinţă pentru că, afirmă acesta, sursa ordinii juridice nu poate fi decât multitudinea specifică a ordinilor religioase, morale, cutumiare, politice, sociale. Toate aceste surse conduc către ideea de des-centralizare şi la ideea că juridicul nu este singura sursă a ordinii ... De fapt, se aud tot mai multe voci în rândul juriştilor care susţin conceptul dreptului în context, conform căruia extinderea unor concepte juridice la nivel global, fără a se lua în consideraţie contextul specific al fiecărui spaţiu, este o gravă eroare. În susţinerea acestei idei, M. D. Linte apelează la conceptul de demnitate umană care, în numele Umanităţii, suprimă orice urmă de specificitate cu grave urmări în plan politic şi juridic. „Plierea acestui concept pe realitate – este de părere autorul – poartă în sine un risc al agresării, al violării, al uniformizării concretului divers”.
Tendinţa de a suprima diversitatea este prezentă şi în domeniul drepturilor omului. Temeiul individualist al civilizaţiei occidentale, care a dat naştere mişcării liberale, se încearcă să fie impus ca fundament universal şi deci ca întemeietor global. Or, se ştie, sunt civilizaţii (asiatice, africane) care s-au dezvoltat (şi chiar au avut succes) fără să aibă ca temei individualismul. Autorul volumului de faţă pledează pentru conceptul de universalitate specifică, cea care ţine cont de modalităţile diverse în care o societate se constituie şi îşi dezvoltă potenţialităţile. Unitatea în diversitate trebuie să fie cheia de boltă a înţelegerii între civilizaţii. În gândirea autorului, un aport deosebit îl poate aduce, în acest sens, religia.
Trebuie remarcat faptul că autorul este adeptul unei gândiri substanţialiste, având în centru ideea de Dumnezeu, contrar unei concepţii procedurale adoptată de Europa occidentală atât în planul gândirii filosofice, cât şi în cel al gândirii politico-juridice. Pozitivismul juridic exacerbat duce adeseori la un simplu joc al formelor fără fond şi, ca urmare, fără orice legătură cu realul. Exagerarea formalismului însă duce la suprimarea diversităţii reale şi la construirea unui „real” dominat de artificialitate. Substanţialitatea poate fi recucerită, aşa cum procedează M. D. Linte, prin regăsirea de sine apelând la conceptele de identitate, ordine, corporalitatea pătrunsă în/de suflet, diversitate etc.
Prin intermediul acestor concepte se încearcă regăsirea spiritului comunitar în care drepturile intră în echilibru cu obligaţiile. Se poate vorbi de libertăţi fundamentale într-o societate ce tinde să se atomizeze? Or, drepturile fundamentale nu se pot evidenţia decât într-o societate care se manifestă ca un corp în care sufletul se substanţializează, iar corpul vibrează penetrat de către acesta.
Lecturând cartea aceasta a lui Marius Dumitru Linte nu poţi să nu te întrebi: oare este posibilă o Europă unită, atee, negându-şi originile religioase?
Cartea se cuvine a fi citită, pentru că ea aduce o undă de nelinişte. Este virtutea cărţii de valoare.

Prof. univ. dr. Gheorghe Dănişor


***

Cuvântul editorului

Dreptul, cu faţa în oglindă

Cu priză în actualitate şi beneficiind de aportul unor informaţii minuţioase şi pertinente, menite, totuşi, să atragă publicul larg, seria de studii grupate sub titlul „Ordinea trupului şi/în sfera juridică”, avându-l ca autor pe Marius Dumitru Linte, se constituie, în ultimă instanţă, ca o meditaţie metafizică, întreprinsă dintr-o perspectivă creştină, asupra ideii de juridic. Aceasta ne este prezentată cu sfera acaparantelor sale implicaţii, de ordin teoretic şi practic, sub aspectul raportului dintre drept, pe de o parte, şi filosofie juridică, morală, politică şi teologie, pe de altă parte.
De altfel, încă din titlu suntem puşi la curent cu problematica de fond a lucrării şi cu reperul ei central, făcut cunoscut în chip plastic prin mijlocirea unei metafore, o metaforă cu conţinut revelatoriu: „ordinea trupului”. Respectiva sintagmă trimite la fundamentul creştin al existenţei comunitare, care este „Trupul lui Hristos”, o unitate cosmică a mădularelor ce susţin şi apără acelaşi trup al Vieţii comunionale.
Între tendinţa asimptotică a societăţii istorice către această paradigmă şi abaterile de la ea încape descrierea comprehensivă a ceea ce este în istorie dreptul, ca şi o critică nuanţată a teoriilor şi practicilor juridice.
Raportul dintre drept şi morală, dintre noţiunea de individ şi cea de persoană, un număr de teme dominante ale modernităţii juridice, printre care la loc de frunte se înscrie dezbaterea despre drepturile omului, ideea complexă de demnitate umană, iată numai câteva dintre subiectele abordate din unghiuri diverse şi incitante, ce reuşesc să ţină trează atenţia pe tot parcursul lecturii, a cărei miză, de altfel, nu este exclusiv – şi nici măcar preponderent – teoretică, pentru că în fond este vorba de aceeaşi viaţă care ne priveşte pe noi toţi.
Recursul la „jurisprudenţa” inedită a lui Michel Villey, cel ce în Franţa a restituit studiilor juridice dimensiunea lor filosofică, ne pare astăzi chiar mai oportun decât oricând, în situaţia de accentuată criză economică şi spirituală globală.
Se anunţă faptul că umanismul golit de transcendenţă riscă să se facă responsabil de o concepţie despre drepturile omului greşită şi chiar imorală. O atare concepţie ajunge să promită şi să „garanteze” (pe hârtie) drepturi fantastice ale persoanei umane – drepturi utopice ale fiecăruia la cultură, la sănătate, la confort etc., care în fapt nu pot fi obţinute.
Extrapolarea în drept a valorilor filosofice morale, în paralel cu omiterea intenţionată a oricărei referiri la valoarea infinită a omului şi a demnităţii sale în raport cu supranaturalul, aceste răsturnări – pricinuitoare cel puţin de inadecvare – riscă să antreneze, prin confuzia valorilor, un eşec penibil în plan practic, să pună în mişcare un limbaj de lemn şi să agraveze dezorientarea spirituală.
Consecinţa respectivelor mutaţii este tragică pentru insul uman, cel ce se trezeşte în situaţia de a fi dublu inadaptat: neadaptat nici la viaţă (această viaţă), nici la moarte (e vorba de evenimentul morţii sale, care a fost vidat de sens şi de taină), respins de istorie şi, deopotrivă, de eternitate...
Chiar dacă, după cum se specifică, un consens în ceea ce priveşte conţinutul naturii umane, chipul antropologic, nu a fost atins şi nici nu va fi, ceea ce dăunează este „indistincţia conţinutului şi a sensului acestor drepturi ale omului, care au în contemporaneitate o instrumentare nu conformă spiritului biblic, putându-se totuşi, în mod superficial, acredita ideea că drepturile omului de azi sunt girate şi că îşi au sursa în Biblie, îşi au şi o justificare în ea”.
Tendinţa de „fondare în imanenţă a unei transcendenţe” e rezultatul confuziei dintre drept şi morală, apreciase Villey. La acest punct de vedere, autorul cărţii, M. D. Linte, a aderat parţial, totodată păstrând rezerve asupra unei tendinţe de a împinge dincolo de un punct critica imanenţei. Nu trebuie uitat, totuşi, că Villey a invocat laudativ umanismul antic, în ce priveşte moderaţia, conştientizarea limitelor umanului şi, în genere, ale existenţei umane date.
Existenţa unui aşa-zis „drept natural” biblic (E. Safta-Romano) indică mari probleme de specificitate. Mai degrabă, „dreptul natural” clamat de Rousseau este un concept cu conţinut opus înţelesului biblic. Utopia „întoarcerii la natură”, natura ca sursă a valorii, libertăţii şi drepturilor individului nu sunt imagini autentic creştine. Ideea că libertatea interioară a omului corespunde scopurilor urmărite de natură sau aceea a conflictului dintre natură şi civilizaţie ignoră fundamentala viziune creştină despre comunitatea de destin a omului cu lumea, cu natura – aceştia „cad” împreună şi „se ridică” împreună.
În 1914, germanul Franz von Baader, el însuşi un mistic al naturii, distingea două tipuri de legături, înţelese ca două moduri generale ale existenţei ce se opun una alteia: ontologic şi calitativ. Este vorba fie de o legătură fundamentată pe iubire şi atracţia reciprocă a părţilor, fie de o legătură bazată pe constrângerea ce leagă, într-un mod mecanic, atomii sociali, dar şi lucrurile între ele, creând, în acest caz, reţele cu noduri de „rezistenţă” materială, mai degrabă decât „ţesături de afinităţi” spirituale.
Iubirea care face inutilă forţa, după afirmaţia lui von Baader, nu reprezintă aici numai un sentiment omenesc, un dat subiectiv, unul printre altele, ci există ca o forţă obiectivă a existenţei restaurate, ca un liant cosmic şi ca un fundament deopotrivă supranatural şi natural al moralei.
În orice concepţie tradiţională, morala nu poate constitui un domeniu autonom. Valoarea sa realmente normativă ţine de fundamentarea în sfera sacrului şi a metafizicului. În acest sens, funcţia morală veritabilă este de a restitui fiinţei ceea ce corespunde naturii sale adevărate. Acest „a fi tu însuţi” se complică în creştinism prin faptul că se vorbeşte de o natură adevărată, originară, dar şi de o pseudonatură a fiinţei umane, rezultat al alterării sale spirituale şi, consecutiv, fizice. O critică onestă a imanenţei poate feri de ispitele utopiei o conştiinţă însetată după un ideal. Utopic este acel ideal (valabil, în sine) care-şi ratează punctul de aplicaţie. „A rata ţinta”: iată, pe scurt, definiţia creştină a păcatului.
Acordul dintre om şi propria sa natură creată de Dumnezeu, acord care nu se poate realiza plenar decât într-o lume ea însăşi restaurată, nu se lasă auzit în plenitudinea răsunetului său, aici, pe pământ. Să ne gândim – nu altfel decât ca la un caz, deşi unic, extrem de reprezentativ pentru condiţia umană – că, în această lume, Beethoven a creat muzica sa, dar tot el a fost marele surd. Biruinţa i-a fost agonică, survenită în „noaptea” auzului.
Biblic, suntem încredinţaţi că Împărăţia lui Dumnezeu nu este din această lume, deşi începe de aici. Referindu-ne la Ortodoxie, nu puţini analişti ai fenomenului utopic au afirmat că ar fi ferită de utopia de tip clasic. Spre exemplu, Sorin Antohi remarca, în lucrarea sa „Utopia”, improbabilitatea utopiei de tip clasic în Ortodoxie, aceasta din urmă remarcându-se „prin universalismul mesajului social şi mistic, prin legitimism şi prin preeminenţa valorilor spirituale în raport cu cele sociale şi politice”.
Pe firul multiplu şi ingenios disecat al analizelor întreprinse de M. D. Linte, cititorul poate învăţa să ajungă singur la anumite concluzii, întrucât autorul ne propune totodată şi o metodă de a gândi. Aceasta e menită să convoace „martorii din umbră”, să disocieze retorica (în fond, o modalitate a politicului) de fondul problemei. Regula „citării literale” este să promoveze discreditând. Cum ar fi, să „promoveze” omul „uitând” de om… După Villey, e vorba de „falsul antidot”, prin care unii „devin complici cu răul pe care ţineau să-l corijeze”. Acest anume clivaj al gândirii a fost descris de Alain Besançon, în „Originile intelectuale ale leninismului”, după cum urmează: „Ceea ce este central este împins la margine, iar ceea ce este periferic este pus în centru”. Cu aceasta, am fost preveniţi că teologia însăşi, în anumite condiţii, poate aluneca pe panta ideologiei, „al cărei câmp de acţiune este politicul” (Alain Besançon).
Elocvent, în acest sens, a fost cazul istoric al lui Kireevski. Înflăcărat adept al patristicii, el a ajuns să justifice cu citate din sfinţii părinţi gândirea slavofilă şi, în cele din urmă, să „aşeze” efectiv Împărăţia lui Dumnezeu pe pământul slav.
Concretismul, după Petre Ţuţea, este incompatibil cu ordinea de drept, pe care o caracterizează un număr determinat de facultăţi juridice uniform distribuite. Societatea prinsă în istorie şi în împrejurări unice se comportă, însă, diferit faţă de aşa-zisele constante ale dreptului. Cunoaştem că Picard, unul dintre teoreticienii dreptului pur, a şi numit formele de drept forme raţionale constante, cu conţinut variabil. Această variabilitate a lor, însă, cum a văzut-o plastic acelaşi Petre Ţuţea, nu poate cuprinde varietatea temperamentelor, vocaţiilor, pregătirilor, înclinărilor bune sau rele, partea de „ispită” a momentului, reprezentativitatea acestuia în raport cu un trend major al vieţii etc.
Nuanţa sufletească, posibil aducând cu sine ponderea a tot ce-i mai personal, intim şi inefabil în atitudinea şi acţiunea individuală, nu constituie obiectul cazuisticii în nici un „dosar de judecată”. Locul de judecare a „infinitezimalului” nu e aici şi nici nu poate fi aici, sub pecetea numărului de înregistrare. Pledoaria ultimă a autorului este să cheme faţa omului spre vederea lui Iisus Hristos. Dumnezeu Care S-a înomenit S-a aşezat pe Sine în locul omului şi, printr-o iubire supremă, a împlinit toată dreptatea, pentru că a purces la înţelegerea persoanei din interior, din concreşterea fiinţei concrete în fluxul de infinită durere al vieţii... Concluzia ce se desprinde e una optimistă: iertarea există pretutindeni, numai dacă o dorim cu adevărat!
Punând accent pe întrepătrunderea între factorii impliciţi ce ţin de conţinuturile de credinţă sau de apartenenţa la o tradiţie de gândire şi spiritualitate, pe dezvoltările teoretice în materie de drept şi modurile practice ale interpretărilor şi implementărilor juridice, Marius Dumitru Linte oferă multiple deschideri în ce priveşte modelarea normelor din ştiinţele juridice. În fond, posibilităţile acestei modelări sunt subîntinse de o viziune asupra lumii ce se poate decela în urma unei analize conceptuale atente.
Reconsiderarea, în ştiinţa juridică actuală, a însemnătăţii dezvoltărilor conceptuale, spre exemplu în dezbaterile actuale privind noţiunea de drepturi ale omului şi cea de demnitate umană, privite într-o tensiune necesară, repune în lumină importanţa determinantă a înţelegerilor despre Dumnezeu, om şi lume ce stau la baza respectivelor dezvoltări conceptuale. În acelaşi fel, sunt repuse în prim-plan problema conştiinţei, ca instanţă critică ce dă seamă de „capacitatea şi exigenţa de a distinge binele de rău”, precum şi cea a culpabilităţii, care implică o „deschidere la alternativa căreia i se supune orice acţiune, cea de a fi ori bună, ori rea”, fără să însemne „neutralitate” ci, după cum remarcă Paul Ricoeur în studiul „Iubire şi justiţie”, presupunând obligaţia de a tranşa între bine şi rău, ca „evaluare prin judecată”.
Sfera juridică nu mai poate fi gândită, în aceste condiţii, a se derula aparte de un demers hermeneutic şi un angajament spiritual, izolat de concepţiile filosofice şi, în ultimă instanţă, de viziunea teologică. Dezbateri moderne importante favorizează o asemenea abordare integrală, cu toată exigenţa dialogală cuvenită. Prin acestea, înţelegem că sunt posibile diverse modelări ale ştiinţei juridice şi suntem încurajaţi în demersul legitim de a cerceta şi dezvolta modele şi aplicări viabile ale ordinii juridice compatibile cu „ordinea Trupului”, mărturisită de credinţa creştin-ortodoxă.

Florin Caragiu

Vizualizări: 112

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor