Sepia şi elefantul, de Mara Paraschiv (LITERATURA COPII)

I

Departe, foarte departe, tocmai în Africa, o familie tânără de elefanţi, hălăduia prin savana întinsă, nu în singurătate, ci împreună cu alte familii, alcătuind un clan al elefanţilor. Acolo, în savană, nu ducea grija zilei de mâine. Pe lângă faptul că hrana era îndestulată, se puteau scălda nestingheriţi, chiar şi pe timp de secetă, în ochiurile de apă, se stropeau cu praf sau cu noroi, iar în alte împrejurări participau la apărarea por, dacă aceştia erauilu în pericol. Se simţeau bine împreună. Uneori, întreaga trupă mărşăluia, dorind să schimbe savana cu pădurea, care abunda în ierburi înalte, frunze şi fructe.

Cu toate acestea, de la o vreme, se întâmpla ceva cu soţia tânărului elefant. De cele mai multe ori se izola căutând singurătatea: nu mai ridica trompa când se întorcea soţul-elefant; nu-şi mai vibra urechile la primirea unei veşti bune; privea cu nostalgie la cei din jur, încât soţul-elefant deveni suspicios şi foarte îngrijorat.

- Ce o fi cu ea? Niciodată nu am văzut-o în starea asta! Trebuie să o fac să-mi spună...să găsesc un moment potrivit ca să-şi descarce sufletul.

Şi iată, că o dată pe când rupeau nişte smocuri de iarbă grasă, se apropie mai mult de ea, îi dădu o porţie dintr-a lui, o mângâie uşor cu vârful trompei, apoi începu s-o iscodească pentru a-i afla gândurile.

- Draga mea, văd că în ultimul timp te-ai schimbat foarte mult. Când mă vezi mă ocoleşti, nu te mai sfătuieşti cu nimeni, ca înainte, spune-mi ce te frământă?

Elefănţica, văzându-l atât de preocupat de soarta ei şi atât de tandru, îi înapoie mângâierile în mugete uşoare, însoţite de vibraţii ale urechilor. Îi spuse cu oarecare nelinişte:

- Nu, nu ştiu dacă ar fi bine să-ţi spun!

-Te rog, nu-ţi fie teamă, nu am jurat noi când ne-am îmbrăţişat prima oară în apa aceea cu nuferi că o să ne spunem totul unuia altuia, ai uitat?

- Bine, atunci ascultă-mă! Mă uit, în fiecare zi, la mamele din turmă cât sunt de fericite alături de puii lor. Ele au un rost pe lumea asta, au pentru ce trăi, pe când eu...? Te-ai întrebat când noi nu vom mai fi, cine o să ne poarte numele, cine o să ducă renumele familiei, te-ai gândit la asta?

- Oh, bine că-i numai atât! Dacă ăsta-i motivul, aş vrea să te liniştesc. Ai răbdare, draga mea. Ziua aceea nu va fi prea departe, abia am început viaţa de familie!

- Oh, cât mă bucur, dacă ai şti cât m-am frământat! Acum ai reuşit să-mi alungi neîncrederea.

Din ziua aceea, Elefănţica deveni cea de dinainte. Drăgăstoasă, îngăduitoare, plină de farmec.

Nu trecu mult şi se înscrise în rândul mamelor. Dădu naştere unui pui, pe cât de frumos, pe atât de voinic. Se uită mândră spre el, apoi spre tatăl-elefant, spunându-i cu duioşie:

- Dragul meu, ai observat că toţi elefanţii au un nume? Nu ar fi bine să-i dăm şi puiului nostru unul, ce zici?

- Sunt sigur că deja te-ai gândit, nu-i aşa?

- Da, eu m-am gândit să-l botezăm Elefănţel! spuse ea bătând tremurat din urechi, mângâindu-l cu vârful trompei.

- Aşa să-i fie numele, Elefănţel, spuse cu mulţumire tatăl, ridicându-l sus, sus de tot. Mugetul puternic i se auzea în toată savana: S-a născut Elefănţel...! S-a născut Elefănţel...! Eu sunt tatăl, auziţi? Sunt tatăl lui Elefănţel!

Mama Elefănţica nu-şi mai încăpea în piele de fericire. Se rotea,îl lingea, îl mângâia. La un moment dat îi spuse soţului, îngrijorată: Tată, mă gândesc cu teamă, cum o să primească mamele clanului vestea naşterii lui Elefănţel. O să-l iubească aşa cum i-am iubit şi eu pe-ai lor?

-În privinţa asta, îţi spun eu că totul o să fie bine. Tu să ai grijă să fie sănătos şi să-l ţii cât mai aproape. Turma abia ne aşteaptă. Înlătură gândurile negre, greul a trecut.

Odată cu naşterea lui Elefănţel, clanul devenise mai unit, mai încrezător. Îşi puneau mari speranţe în el. Se uitau ca la un boţ de aur. Toată lumea voia să-l înveţe cât mai multe lucruri, pe care le credea folositoare în viaţa de elefant: ce să mănânce, cum să mănânce, cum să se poarte în diverse ocazii: să nu-şi facă părinţii de ruşine, nici clanul din care făceau parte, cum să se apere de căldurile puternice, să nu se aventureze în junglă singur, că oricât ar fi el de elefant i se poate întâmpla să-şi piardă chiar şi viaţa, înainte ca unul dintre ei să poată interveni în vreun fel; înainte de toate, e bine s-o asculte pe mama, să-i respecte sfaturile, chiar dacă nu are chef.

Azi un pic, mâine mai mult, văzând că toţi îi dau mare atenţie, lui Elefănţel îi crescuseră corniţele. Făcea tot ce-i trecea prin minte: ieşea fără voie din turmă să vadă împrejurimile; zburda de unul singur...,aduna apă în trompă şi-i stropea fără jenă pe ceilalţi...,se săturase de lecţiile zilnice pe care i le ţinea mama...

Nu voia să mai audă: Elefănţel, fii atent cum mergi; uită-te în tufişuri ca să nu cazi în vreo capcană; te-ai spălat cu noroi? te-ai tăvălit în praf? ...şi multe altele, care-l supărau tare.

- De ce nu mă lasă în pace? Toate le-am învăţat de la început. Vreau să mă joc cu cineva de seama mea; să am un prieten; până voi fi singur...după cum spunea mama:

- Elefănţel, va veni o vreme când va trebui să te desparţi de mine, şi de tata; să-ţi întemeiezi şi tu o familie. Oare de ce tot mă bate mama la cap cu aceste invenţii? Ce se va întâmpla cu ei? Unde vor pleca? Dacă n-o să vreau, ce-o să-mi facă? Dar până atunci mai este, n-o să-mi zdrobesc mintea şi cu astea, probabil ştie ea ceva, dar eu nu sunt curios şi gata.

Se trezi din nou în mângâierile mamei. Ceva nu era la fel ca altădată. Vocea mamei tremura. Arăta a nelinişte. Nu se înşela. O cunoştea foarte bine. O mulţime de întrebări îi treceau prin minte.

Privi în jur. Oare ce se întâmpla? Parcă nu era totul în regulă. Toţi erau în aşteptare. O auzi pe mama spunându-i cu panică în glas:

- Elefănţel, ia aminte la ceea ce-ţi spun. Vezi şi tu că cerul s-a întunecat. Norii sunt mai negri şi mai grei ca ieri, ca alaltăieri...Coboară încet, încet spre pământ prevestind o furtună. Să nu te sperii, şi nu uita cel mai important lucru: să nu te îndepărtezi de turmă, orice-ar fi!

II

Vântul începu să bată cu putere îndoind şi smulgând copacii din rădăcini. Cerul spintecat de fulgere, trosnea. Animalele îngrozite alergau bezmetice în direcţii necunoscute. Nu era timp de pierdut. Mamele-elefant s-au adunat în cerc ţinându-şi puii la mijloc, încercând să-i îndrepte spre alte locuri, mai sigure. Dar, iată că într-o clipă se năpustiră asupra lor valuri uriaşe de apă, împrăştiindu-i care încotro.Savana, întreagă, se afla sub ape. Nimic nu se mai vedea din ceea ce fusese înainte.

- Elefănţel! striga mama disperată.

- Mamă! se pomeni ţipând Elefănţel, îngrozit de ce i se întâmpla.

Degeaba. Un vuiet asurzitor le acoperea mugetele.

Elefănţel se trezi purtat de ape, fără voia lui, singur-singurel.

- Ce mă fac, ce mă fac! Doamne, ce-mi spunea mama? Aha, încep să-mi amintesc: Stai cuminte Elefănţel, nu te speria, eşti băiat mare, acum să te văd! Dacă te vei afla vreodată în pericol, să nu te sperii, atunci vei fi pierdut. Să lupţi din toate puterile. Vei vedea că vei reuşi.

- Da, da! Ia să văd ce pot face? Iată un trunchi de copac, ar fi bine să mă agăţ de el. Aşa! Întinse trompa, îl prinse cu putere. Nu-i mai dădu drumul. Trunchiul îl mai purtă o vreme, până se împotmoli. Atunci se linişti şi el. Privi în jur şi mai departe. Cât cuprindea cu ochii. Îşi spuse cu oarecare satisfacţie: Bine că s-a oprit. Parcă o auzea pe mama încurajându-l: Aşa Elefănţel, nu te da bătut. Stai pe loc, fii sigur că mama te va găsi. Aşteaptă să treacă prăpădul ăsta, şi-apoi o să vezi ce ai de făcut!

Cât stătu acolo, nu se ştie. Amorţise. Frigul îi intrase în tot corpul. Tremura din toate mădularele, când dintr-odată cerul se lumină. Apăru soarele. Apele începură să se retragă.

Elefănţel asista pentru întâia oară la un astfel de spectacol, şi ce era surprinzător, era faptul că se afla singur. Aşa cum îşi dorise de atâtea ori, în neştiinţa lui. Cu toate că aproape rămăsese pe uscat, nu îndrăznea să se desprindă. Să se îndepărteze de trunchi. Era descumpănit. În faţa lui, o altă privelişte: ochiurile de apă dispăruseră; iarba era acoperită de un strat gros de nămol; ramurile arborilor erau sfâşiate; căzute la pământ; totul se schimbase.

Îşi făcu o verificare sumară. Nu avea răni, nici zgârieturi.

- Ce bine, am scăpat! Acum e-acum! Ce să fac? Să stau aici s-o aştept pe mama, sau...oare mă caută?

Eliberă trunchiul. Nu mai era niciun pericol. Încercă să se dezmorţească în timp ce se frământa asupra hotărârii ce trebuia să o ia.

Unde să mă duc? Încotro să mă îndrept? O să mai găsesc savana? Ah, nu m-am încălzit, încă. Ar fi bine să mă apropii de apa de acolo, poate găsesc un loc de unde să mă orientez mai bine!

Mergea ca un bătrân, poticnindu-se. Care văzuse şi trecuse prin multe. A ajuns. Aproape absent, îşi aruncă ochii spre întinsul apei. Gândurile îi fugeau spre mama, spre cei din clanul lui. Acum îi vedea altfel. Cu alţi ochi. Continua să meargă pe marginea apei. Ceva, dinăuntrul ei, îl făcu să tresară. O mişcare, asemenea unei umbre, îi atrase atenţia.

- Stai aşa Elefănţel, s-ar putea să nu fii singur!

Se dădu mai aproape. Ceva...o vietate mică se ridica la suprafaţă...se scufunda şi iarăşi venea spre el.

- Ce o fi? Să mă dau şi eu mai aproape. Să fie...nu, nu am văzut în viaţa mea. Să mă uit mai atent! Da, curios, un animăluţ cenuşiu cu o formă ciudată. Cu câtă agilitate se mişcă! Îşi strânge şi-şi întinde braţele în jurul unui cap cu doi ochi rotunzi. Ce fix mă priveşte, mă sperie!

Elefănţel, curios din fire, nu-i plăcea să renunţe aşa uşor. Voia să afle ce-i vietatea aceea...de ce îl priveşte cu insistenţă, şi mai ales, de ce se ţine de el aproape de marginea apei? Încearcă chiar să mă prindă cu braţele acelea, când groase, când subţiri şi lungi!

Seamănă cu o stea. Mi-a arătat mama, noaptea, pe cer. Dacă mă uit mai bine, parcă ar semăna cu un elefant micuţ, numai că are mai multe trompe. Ce o fi făcând cu atâtea, eu am numai una, şi-mi ajunge. Tot nu am ce face. Ce-ar fi să o prind? Ce poate să-mi facă, mie, un elefant atât de arătos?

Întinse trompa. O retrase imediat. Simţi o usturătură zdravănă. Măi, măi, ce interesant...cum îşi schimbă forma! Să mai stau, să văd ce face? Iată, acum seamănă cu un şarpe, am văzut de ăştia destui, în junglă.

Elefănţel încremenise pe mal. Făptura se agita. Se zbătea.

- De ce stă numai în apă? Uneori ar vrea să iasă, alteori nu. Oare nu poate? Să strig la ea. Aş vrea s-o ajut şi mai ştii, s-ar putea şi să ne împrietenim!

- Hei, tu de colo, vrei să ieşi? Hai vino pe mal, nu-ţi fac niciun rău. Sunt singur. M-am rătăcit. Eu sunt elefant, tu ce eşti?

Făptura, auzind ce-i spusese acea namilă de pe mal, îşi deschise cele opt tentacule gata să se repeadă asupra ei. Deveni dintr-odată fosforescentă.

Elefănţel era uluit. Abia atunci o văzu în toată splendoarea ei.

Făptura îşi aţinti ochii, ce semănau cu două mingiuţe, apropiindu-se mai mult de cel care-i vorbise:

- Nu, nu sunt elefant. Eu fac parte dintr-o altă lume. A apelor din adâncuri. Un fel de caracatiţă, îmi spune sepie. Diferenţa nu-i prea mare între noi. Foarte mulţi ne confundă. Tu spui că eşti elefant, am înţeles bine?

- Da, sunt elefant. Mama-mi zice Elefănţel. Ăsta-i numele meu.

- Elefănţel...? Ai un nume foarte frumos!

- Şi al tău, e destul de frumos! Sepie, aşa o să-ţi zic, dacă-ţi place.

- Da, îmi place!

- Bine, Sepio! Aş vrea să ştiu mai multe despre tine, dacă poţi să-mi spui.

- Până acum nu am vorbit cu nimeni, despre noi, sepiile, dar ţie, îmi spune inima, că pot să-ţi spun câteva curiozităţi, pe care voi nu aveţi de unde să le ştiţi.

Locuim în adâncul mărilor şi ale oceanelor: în peşteri, în scobituri de stâncă, în recifuri unde ne şi ascundem în aşa fel, ca să nu fim văzute. Nu ştim nimic de cei din afara apelor, iar toţi cei din preajmă ne ocolesc.

- De ce?

- Pentru că noi obişnuim să-i vânăm. Să-i mâncăm Dacă ne cade o pradă, ne repezim asupra ei cu aceste tentacule, pe care sunt nişte ventuze. O imobilizăm de nu mai poate scăpa. Uite, vezi? Îşi întoarse tentaculele spre el.

- Da, văd, ce spui tu este îngrozitor! Ce rele sunteţi, de ce faceţi asta? Nu puteţi mânca şi altceva?

Pe voi nu vă vânează nimeni?

- Pe noi ne vânează numai oamenii, de aceea căutăm să ne ascundem cât mai bine.

- Voiai să mă mănânci şi pe mine, de asta te apropiai? Dacă intram în apă...?

- La început, deşi eşti cam prea mare, mi-am zis că ai fi o pradă bună, dar acum...!

- Te-ai răzgândit? Aşa schimbătoare cum eşti, pot avea încredere în tine?

- Desigur, altfel nu-ţi povesteam nimic despre noi.

- Bine, cum ai ajuns aici? Pe mine m-au luat apele, dar cu tine ce s-a întămplat?

-Nici eu nu ştiu. Uneori, când sunt furtuni ori uragane, ni se întâmplă lucruri neobişnuite. Ne aruncă valurile, nici noi nu ştim unde. Dacă nu putem ajunge înapoi, suntem pierdute. Acolo, în adâncuri ne este foarte uşor. Găsim tot felul de scoici, crustaceie gustoase...pe când aici...? Am răscolit toată balta, nu am găsit nimic. Nu ştiu ce o să fac dacă nu mă ajută cineva, dar cine? Singurul ai fi tu, numai dacă ai vrea? Mulţumesc cerului că mi te-a trimis, dacă pleci şi tu...!

- Dacă vrei să rămân cu adevărat, rămân. Ce mi-ai spus m-a înfricoşat. Noi, elefanţii, nu atacăm alte animale, aşa cum faceţi voi. Dacă vrei să fim prieteni renunţă la aceste obiceiuri. Uite, îţi întind trompa mea, ca prim semn al înţelegerii noastre.

I-o coborî în apa, încă străvezie. Sepia îi întinse, şi ea, un tentacul, fără să-şi mai deschidă ventuzele. Astfel, cei doi, şi-au pecetluit prietenia în faţa unui pustiu înfricoşător.

III

Elefănţel era bucuros că nu mai era singur. Îşi găsise o prietenă, şi nu una oarecare. Chiar dacă nu puteau să se zbenguiască aşa cum ar fi dorit el, să se joace în praf, să se bată de la smocurile de iarbă sau de la culesul fructelor, era fericit. Îşi realizase visul.

Privi iarăşi în jur. Era copleşit de câte i se întâmplase într-un timp atât de scurt. Unde era savana, locurile lui atât de bine cunoscute? Dispăruseră. Vedea o întindere numai cu arbori prăvăliţi şi mlaştini. Păsările, animalele pieriseră şi ele. Era uluit. Pentru un moment se văzu îndurerat de singur neştiind încotro s-o ia.

- Elefănţel! auzi un glas din adâncul apei. Elefănţel...!

- Cine-i, cine mă strigă?

- Eu, Sepia, m-ai şi uitat?

Elefănţel se dezmetici brusc.

- Da, da, Sepia e aici, înseamnă că nu sunt singur!

Începu să strige:

- Sepio, Sepio, sunt aici...nu te speria, nu am plecat!

- Elefănţel, prietene, ce faci...la ce te gândeşti?

- Ah, Sepio, iartă-mă, parcă i-am auzit glasul mamei. Venea de undeva de departe. Mi-i dor de ea, aş vrea să plec în căutarea ei, sunt sigur că şi ea mă caută. E de datoria mea s-o fac. Nu ştie ce s-a întâmplat cu mine, cred că e tare îngrijorată, trebuie s-o ajut şi eu! O să lipsesc o vreme, dar îţi promit că mă voi întoarce.

- Dacă aşa stau lucrurile, te rog şi eu ceva. Înainte de a pleca, du-te pe malul mării, nu e prea departe de aici şi caută-mi ceva de mâncare: scoici, raci, melci...găseşti tu ceva! Aici, în balta asta nu găsesc nimic, şi mă tem că până vii tu...?

- Cum de nu m-am gândit până acuma, Sepio! Mă ierţi? Sunt un egoist, m-au furat gândurile. Nu te pot lăsa aşa. Mă întorc într-o clipă, prostul de mine!

Malul mării nu era departe. Ajunse repede.

- Cum spunea Sepia că se numesc alea...scoici? Cum or fi arătând? Eh, mă descurc eu...parcă-mi spunea cineva că-s băiat mare, nu?

Mergea cu multă atenţie. Picioarele i se înfigeau în nisipul moale, îngropând moluştele.

Se opri, întoarse curios, câteva, pe o parte şi pe alta:

-Despre astea o fi vorba?

Într-adevăr, în urma retragerii apelor, ţărmul era căptuşit cu tot felul de cochilii, mai mari sau mai mici, sub care se afla ceva de mâncare. Ceva care-i plăcea prietenei lui.

Încercă una, două...Ce-o fi găsind la ele? Ce tari sunt! Când o să mă întorc, o să-i aduc nişte fructe...auzi, moluşte, nu m-aş atinge de ele, nici dacă aş lua bătaie!

Adună cât putu de multe, alergă într-un suflet înapoi, i le răsturnă la marginea ape zicându-i:

- O să-ţi ajungă pentru câteva zile. Promit că mă voi întoarce, fii fără grijă!

Sepa, fericită, îi mulţumi, după care îi întinse braţele ca semn de rămas-bun, îşi trase moluştele mai aproape, îşi ridică braţele deasupra apei, fluturându-le, într-o parte şi alta, strigându-i:

- Să ai baftă, Elefănţel, să-ţi găseşti mama şi prietenii. Eu te voi aştepta, în fiecare zi şi în fiecare noapte, până te vei întoarce!

IV

Se făcuse noapte de-a binelea. Întunericul îşi întinsese platoşa uriaşă închizându-i drumurile. Dar asta nu-l împiedica să se abată de la hotărârea ce o luase.

- Nu o să mă opresc din drum orice-ar fi. Nimic nu este acum mai important.

O urmă de îndoială i se strecură în suflet: O fi scăpat, unde-or fi cu toţii? Ar fi vrut să strige, dar îşi aminti vorbele mamei:

- Dacă o să rămâi vreodată singur, să mergi cu mare grijă, să nu strigi că-ţi pui viaţa-n pericol!

Deveni mai prudent. Se obişnuise cu întunericul. Se încuraja cu fiecare pas pe care-l făcea.

Încercă să reconstituie traseul făcut altă dată. Nu-i era deloc uşor.

După multe căutări descoperi locul de unde fusese smuls de furtună. Savana lui dragă...! O recunoştea chiar dacă era complet schimbată. Continua să-şi pună întrebări: Unde spunea mama că o să meargă, înainte de furtună? A, îmi amintesc, în valea aceea, dincolo de stânci. Da, da, acolo trebuie să fie, să mă grăbesc până nu e prea târziu!

Urcă stâncile. În zare se vedea un cerc de lumină roşiatică. Se lumina de ziuă. Obosit şi flămând, tremurând de emoţie, privi spre valea ce se lărgea sub ochii lui înceţoşaţi. Era tot clanul.

Mamele mugeau cu disperare. Prin mugetul lor, îşi auzi numele:

- Elefănţel...! Elefănţel...!

Sunetele îi vibrau încălzindu-i auzul. Îi reveni vigoarea de mai dinainte. Alerga şi striga disperat:

- Aici, aici sunt! Aici...aici! Of pădurea asta nu se mai sfârşeşte!

Cu greu ieşi de pe cărările întortocheate.

- Să mă opresc puţin să-mi trag sufletul. Să văd încotro s-o iau, poate nu m-au auzit.

Întinse trompa ca să mănânce câteva frunze.

În acea clipă ce i-a fost dat să vadă? De sub un copac, printre ierburi, îl priveau mai mulţi ochi.

- Ce-or fi ăştia, Doamne, unde-am nimerit? Te pomeneşti că sunt lei ori tigri, totuna e. Acum chiar că am încurcat-o. Ce te faci Elefănţel, acum să te văd!

- Unul mai mare, cu o coamă în jurul capului, îl privea de sus, dezvelindu-şi din când în când colţii. Alţii, mai mici, înaintau agale spre el căutând să-l prindă la mijloc. Să-l intimideze.

O fracţiune de secundă se gândi: Cum le spune la ăştia...ştiu că sunt foarte periculoşi! A, mi-am amintit: Lei! Aoleu, regele junglei! Nu mă pot pune cu ei, sunt prea mic! Ce să fac? Trebuie să strig, nu mă duce capul să fac altceva acum!

Îşi ridică trompa. Slobozi, poate cel mai mare şi înfricoşător muget, ce-l făcuse vreodată!

- Mamăăăăăăă...Mamăăăăă...ajutooooorrrrr....!

Clanul a ridicat capurile. Mama îşi săltă mai sus urechile. Zise:

- El e, îi cunosc glasul. Se află în mare primejdie, altfel nu ar fi strigat după ajutor, ştiu ce-i poate pielea!

Au luat-o în marş spre el. În urma lor se ridicau nori de praf. Mama îi striga încurajându-l:

- Elefănţel, venim spre tine, nu te speria!

Leoaica, destul de aproape de el, auzind mugetul elefanţilor bătu în retragere. Cât ai bate din palme, elefanţii l-au înconjurat. Atacatorii, surprinşi de rapiditatea apărătorilor, au bătut în retragere, supăraţi că au pierdut o pradă pe care o credeau că este deja a lor.

Lui Elefănţel nu-i venea a crede că a scăpat viu din gura leilor. A alergat spre mama lui:

- Mamă, mamă, ce bine îmi pare că eşti aici, cum de m-ai auzit?

- Elefănţel, ce mult te-am căutat! Am fost îngrozită, disperată, când am văzut cum te-au luat valurile. Nu speram că o să te mai văd. Tata, încă te mai caută, aşteaptă un semn de la noi!

Mamele-elefant o priveau pe mama lui Elefănţel, cu toată îngăduinţa şi dragostea ce o puteau dărui în acele momente tulburătoare.

Chiar a doua zi, după ce se odihniră, Elefănţel povesti mamei despre prietena lui, Sepia. Tare mult s-a mirat mama când a auzit, că un elefant se poate împrieteni cu o astfel de vietate, şi mai ales cu o sepie.

- Şi ce o să faci cu această prietenie? Noi, turma am hotărât să ne mutăm în partea cealaltă, dincolo de pădure. Aici încă se mai văd urmele dezastrului. Acolo vom avea hrană din belşug iar voi, tinerii, veţi fi mai bine protejaţi. Trebuie să vă pregătim pentru ziua cea mare, când fiecare din voi va pleca din turmă, întemeindu-şi, la rândul lor, o altă familie. A lor, aşa cum au făcut şi părinţii. Nu putem pierde timpul aşa, fără rost.

- Mamă, te rog, i-am promis că mă voi întoarce. Nu vreau să mi se pună la îndoială cuvântul dat. Dacă tu nu mă ajuţi, o să fiu nevoit s-o fac de unul singur, dar nu aş vrea să te supăr!

- Bine, bine! Am să rog turma să ne găsim un loc, pentru o vreme, cât mai aproape de prietena ta.

Elefănţel, bucuros că mama l-a înţeles, era nerăbdător să ajungă la prietena lui. Plin de neastâmpăr trecea când în faţa turmei, când în stânga ori în dreapta ei. Tot drumul se frământa: Ce o fi cu ea, o fi mai având ceva de mâncare? Am să-i adun pe drum nişte iarbă proaspătă, fructe, să vadă şi ea ce mâncăm noi, elefanţii, nu...oh, nici nu mă pot gândi la...!

La rândul ei, Sepia îl aştepta neîncrezătoare în statornicia lui. Proviziile erau pe sfârşite. Se ridica deasupra apei, privea spre mal, doar, doar îl va vedea. De fiecare dată îşi încărca sufletul cu disperarea că nu se va mai putea întoarce niciodată în adâncuri, dacă prietenul ei nu-şi va ţine promisiunea.

Când turma a ajuns, mama i-a spus lui Elefănţel, că poate merge la prietena lui numai să aibă grijă să se întoarcă la timp.

Elefănţel atât a aşteptat. Şi-a ridicat trompa. A luat-o în galop spre malul apei strigând:

- Sepio! Sepio, unde eşti, am venit, sunt aici!

Sepiei nu-i venea să creadă. Se simţea singură. Părăsită. Neajutorată. Izolată într-o lume inexistentă pentru ea. Îşi vedea sfârşitul.

Când îl auzi, se ridică din fundul apei desfăcându-şi tentaculele, dând la iveală acea lumină fosforescentă, care o făcea atât de frumoasă şi atât de înfricoşătoare.

- Cât te-am aşteptat Elefănţel! Am crezut, că văzându-te lângă ai tăi, o să uiţi de mine. Pot spune că eşti un adevărat elefant. Doamne, cât e de greu în balta asta, mai ales când eşti singur.

Elefănţel se simţea mândru de ceea ce auzea. Îşi scutura urechile de plăcere. Faptul că Sepia îl aşteptase era cel mai important lucru. De emoţie rămase ţintuit locului, dar în aliura lui de elefant se scutură, trase un muget, după care se dezmetici. Îi dădu iarba şi fructele. Ea le înfulecă, minunându-se de gustul şi aroma pe care o au. Îi spuse veselă:

- Dragul meu prieten, presimt că nu o să mai pot sta mult prin aceste locuri. Vrei să ne jucăm împreună, aşa cum îţi place ţie, în mâlul ăsta din baltă?

- Mai întrebi, Sepio? Nu credeam că are să vină o zi în care să-mi spui un lucru atât de frumos.

- Atunci, ce mai stai, intră în apă. Eu o să te prind, lasă-te în braţele mele.

Elefănţel nu aşteptă o altă invitaţie. Amândoi, încolăciţi ca două rădăcini, se aruncau şi se prindeau. El o ridica pe trompă, ea îşi desfăcea, larg, tentaculele, alungindu-le şi strângându-le ca un gumerabic. Se răsfăţa, cum nu mai făcuse niciodată în viaţa ei de sepie. Se prindeau...se eliberau. Toată balta era a lor, şi numai a lor.

Au petrecut aşa multe zile, fără să se plictisească unul de altul. În fiecare seară, înainte de culcare, Elefănţel îi aducea porţia de moluşte, după care se despărţeau, doar până a doua zi.

V

Dar împotriva dorinţei lor, în natură se întâmpla ceva. Nu mai ploua. Era din ce în ce mai cald. Pe măsură ce zilele treceau, balta scădea tot mai mult, prefăcându-se încet, încet, într-un ochi de apă, aşa cum văzuse Elefănţel în junglă.

Într-una din zile Elefănţel o găsi abia mişcându-se în apa înnămolită. Sepia când îl văzu, abia reuşi să-şi descleşteze gura:

- Elefănţel, prietene! Nămolul mă înăbuşă... hrană nu mai am...simt că mă părăsesc puterile!

-Viaţa Sepiei e în pericol, ce-i de făcut?

Alergă la ţărmul mării, umplu trompa cu apă, alergă înapoi şi o stropi cu apă. Apoi, iarăşi şi iarăşi, până ce Sepia îşi reveni, reuşind să-i spună prietenului său:

- Apa rece şi sărată, mi-a făcut bine, dar nu pentru mult timp. Te rog, vino aici, lângă mine, am o ultimă rugăminte.

Îl îmbrăţişă cu cele opt braţe, apoi îi spuse rugămintea.:

- Aşa cum ai vrut tu să te întorci la familia ta, aş vrea şi eu, numai că eu nu pot merge pe uscat, ca tine. După cum ai văzut, viaţa mea este numai în apă. Am învăţat multe de la tine. Am ce să le spun alor mei. Sepiile nu cunosc iubirea sau mila, aşa ca voi. Prietenia cu tine m-a făcut să văd altfel viaţa. Nu credeam că poţi ierta şi ajuta pe cineva, aşa cum ai făcut-o tu. Că poţi trăi mai frumos, şi nu numai pentru tine.

- Mă bucur Sepio, de ceea ce-mi spui, dar să ştii, că şi eu am învăţat multe de la tine: să-mi înfrâng teama, să fiu eu însumi, să lupt dacă viaţa mi-o cere.

Sepia îşi retrase braţele, îl privi adânc în ochii şi-i spuse:

- Elefănţel, du-mă te rog, pe ţărmul mării. Valurile o să mă împingă în adâncuri, acolo unde-mi este locul, iar tu te vei putea întoarce la turma ta, să-ţi trăieşti viaţa după legile voastre. Ori de câte ori îmi va fi dor de tine, o să vin spre malul mării, mă voi ridica la suprafaţă, aşteptându-te.

Afară se încălzea din ce în ce mai tare. Apa se evapora. În locul bălţii rămăsese un smârc. Elefănţel trebuia să se grăbească. Sepia abia se mai mişca. Se hotărî. O luă încetişor, ca pe o grămăjoară de carne, şi alergă spre mare. O aşeză pe marginea apei, urmărind-o.

- Oare-i prea târziu, am aşteptat prea mult? O undă o împinse uşor, până o acoperi complet. Câtva timp, stătu nemişcată, când, deodată, zvâcni întinzându-şi tentaculele încet, încet. În apa rece, uşor, uşor îşi recăpătase agilitatea. Prospeţimea. Dispărea şi iarăşi apărea. Cu mai multă rapiditate. Braţele îmbâcsite de mâl îi deveniseră din nou lucioase. Alunecoase. Nu-i mai erau amorţite.

Elefănţel privea fascinat această stea a mării, care îi adusese atâta bucurie. De când o cunoscuse parcă era altul. Trecuse prin multe şi învăţase multe. Îşi rătăci împăcat privirea pe albastrul apei. - Ce repede s-a scurs timpul...!

Sepia îşi înălţă, pentru ultima dată, tentaculele deasupra apei. Le adună ca într-o floare, după care dispăru în adâncuri.

Elefănţel venea din când în când pe malul mării, în speranţa că îşi va revedea prietena. Privea cu nostalgie peste apa, uneori liniştită, alteori învolburată. Nu o dată văzu o făptură care-şi mişca tentaculele, într-un fel anume, înconjurată de alte făpturi, mai mici, tot atât de sprinţare.

Odată, Sepia plutind fericită, se apropie cât mai mult de marginea apei, se înălţă deasupra ei, cât mai aproape de cel ce-i era un adevărat prieten, întrebându-l:

-Elefănţel, ţi-ai găsit şi tu o elefănţică?

Din cartea Sepia şi elefantul, apărută la editura Plumb, 2002; Mara Paraschiv

Citeste si aici

http://www.literaturacopii.ro/stire-basme-legende/sepia-si-elefantu...

Vizualizări: 113

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Agafia Dragan pe Noiembrie 30, 2013 la 3:10pm

Felicitari sincere!

Comentariu publicat de HALAS ELENA DORINA pe Noiembrie 30, 2013 la 1:07pm

Minunata poveste . Felicitari !

Comentariu publicat de Terezia Filip pe Noiembrie 30, 2013 la 12:44pm

Frumoasă naraţiune, bine scrisă, stil vioi şi limpede. Pilduitoare şi pentru mici şi pentru mari. Felicitări!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor