Motto:
Where right and wrong should as they would, but they don't,
With awe i stand, as i have always stood, but yet unseen by foe,
And still i hunt to be so swift and blind,
Subscribing to sweet architecture of the mind.


“People usually consider walking on water or in thin air a miracle. But I think the real miracle is not to walk either on water or in thin air, but to walk on earth. Every day we are engaged in a miracle which we don't even recognize: a blue sky, white clouds, green leaves, the black, curious eyes of a child - our own two eyes. All is a miracle.” Thich Nhat Hanh.

Sebastian părăsi amvonul de unde îl chemase arhiereul pentru a îi vorbi despre virtute şi importanţa misiunii lor pe acest pământ. Îi vorbise despre valorile tradiţionale ale Bibliei şi despre cursul firesc al omiliilor în faţa enoriaşilor, oameni bătrâni şi săraci, şi cât de mult aprecia evlavia pe care Sebastian o consacra cu atâta abnegaţie şi dragoste de Dumnezeu în cuvintele sale. Arhiereul amintise şi de un jurământ al castităţii în faţa lui, fiind convins că Sebastian era un sihastru absolut, închis în lecturile sale din mansardă şi absorbit doar de latină şi ebraică. Părăsise trist compania acestuia, sărutându-i mâna aspră şi bătrână, primind în schimb binecuvântarea lui. Deşi nimeni nu îl văzuse vreodată în compania cuiva, a vreunui prieten sau a vreunei domnişoare, Sebastian primea de câte ori venea maică-sa, misive de la Ea. Sebastian avusese înainte o viaţă normală, până la moartea tatălui său, moarte ce îl aruncase în el însuşi cu o forţă de tăcere şi voinţă încât când s-a prăbuşit în el însuşi s-a creat o prăpastie fără margini şi amintiri, în care tot ce ştia despre lume se ruinase în acel gol absolut. Dar ea, continua să spere că într-o bună zi va reuşi să treacă peste supliciile sale şi să reîntoarcă în braţele ei. Nu putea să îşi ascundă bucuria când maică-sa îi înmâna câte o scrisoare inocentă, în care i se vorbea blajin despre dupa-amieze însorite şi cusute cu funigel de toamnă, câmpuri înflorite primăvăratic sau dulcile nopţi de vară, când totul era înflorit iar satul era zgomotos, despre nopţile amare de iarnă cu foc şi cenuşă, despre cunoştinţele comune care îşi legau pe vecie destine, şi multe alte lucruri frumoase şi la o primă vedere nesemnificative. Ea era poarta lui către întreaga lume, ochii şi urechile lui. Era vesel în sinea lui câteva zile apoi, înainte ca singurătatea şi studiul să îi risipească aceste bucurii. Pentru el, Biserica devenise cenotaful nefiinţei sale. Iar acum că arhiereul îi vorbise cu atâta mândrie despre ce părere au ceilalţi clerici legată de persoana sa, în adâncurile sale se mâhnise. Spera ca această perioadă să îl ajute să înţeleagă chinurile vieţii, ca mai apoi să se reîntoarcă la viaţă, să renască cu puteri noi, cu gânduri construite prin credinţă şi absolut. Voia să creadă cu orice putere în Dumnezeu, de aceea venise în casa Lui.
Trecuseră şapte ani de secluziune în mănăstire, El era de negăsit. Scotocise prin manuscrise vechi, studiind şi traducând zeci de cronici şi hermeneutici, talmuduri completate cu istorii şi sinaxare. Dumnezeu se lăsa greu înduplecat, dar răbdarea lui nu se năruia uşor. Realiza că nu ştia ce caută, acel ceva nu purta chip, nu se lăsa auzit, nimeni nu îl cunoştea, dar el avea nevoie de El. Uneori se prăbuşea în mansarda sa izolată de corpul bisericii, înfundându-şi barba de hirsut în palme şi plângând precum un prunc, conştientizând că despre El îi vorbiseră părinţii lui cu atâta drag, dar El îi îmbătrânise şi îi răpise de lângă el. Iar acum se lega cu lanţuri grele la mâini şi la picioare şi urma să se arunce pentru eternitate în zbuciumul singurătăţii. Castitatea era jurământul final prin care el urma să renunţe la tot ce este lumesc, la dragoste. Iar ea îl aştepta, ademenindu-l cu frumuseţea ce o înconjura, iar viaţa lui întârzia în chinuri cumplite şi acum şovăia în faţa plebiscitului sacerdotal.
În minte îi stăruia încă imaginea arhiereului şi poveţele astuia. Străbătu anfilada, şi ajunsă la o lucarnă de unde privi firmamentul înstelat. Era covins că undeva sub acelaşi cer, privea şi ea, poate la fel de tristă ca el. În spatele ferestruicii , traversând holul, era arhondaricul, întunecat şi rece, iar Sebastian trăi senzaţia cum că ar fi fost privit. Era o noapte de toamnă târzie, iar iarba emana acel abur pământesc, care apoi se furişa deasupra lacului în dreptul căreia era construită biserica. Sticlind în fum, luciul apei trăda uneori zbateri din adâncuri, creând talazuri ce apoi se îmbrăţişau cu noaptea şi se spărgeau tăcut în malul de aluviuni. Îmbătat de frumuseţea peisajului, Sebastian îşi luă ipingeaua şi păşi în afara mănăstirii, pentru a adulmeca aerul umed şi rece al toamnei, să contempleze din sânul sălbatic al nopţii acel spectacol minunat de umbre scăldate şi fumuri cenuşii. Apucă ivărul hodorogit, încercând să diminueze cumva zgomotul sec al lemnului şi deschizând uşa, se stinse ultima feştilă din arhondaric. Observă acest lucru prea bine şi nu sesiză nici o adiere suficient de puternică să pricinuiască acel lucru. Nu îi acordă atenţie şi păşi afară cutezător şi afundat în meditaţie. Deşi el pornise afară pentru a admira lumini siderale şi nocturne, nu îşi mai ridică privirea spre cer, înaintând apăsat şi grav prin iarba mlăştinoasă, astfel încât chiar înainte să îşi dea seama unde se afla, intrase în cimitir. Abia atunci se desprinse din reveria ce îi cuprinsese gândurile. Cruci mari de marmură se ridicau din pământ ascunzând în piatra lor rece timpuri şi fiinţe. Îşi făcu cruce şi pătrunsă mai adânc în sălaşul de veci. Abia atunci observă o umbră ce se desprinse uşor din pământ şi aluneca uşor spre el. Apropiindu-se, fumul şi întunericul făcu loc penumbrelor şi apoi chipului. Era ţârcovnicul ce îşi făcea rondul de noapte.
- Post Equitem sedet atra cura. Bună seara prietene. Ce gânduri te aduc pe aici? Ţârcovnicul era un om în vârstă şi lotru cu o voce groasă şi pătrunzătoare, iar în acel clar-obscur nu puteai să nu îţi dumireşti o teamă de prezenţa lui.
- Credo in Deum. Iar el mă cheamă şi-mi îndrumă paşii.
- Este târziu ca Dumnezeu să te fi chemat într-un loc atât de pustiu şi încarcerat în amărăciune. Ştiu ce te frământă, am auzit discuţia între tine tine şi arhiereu. Uiţi că eu îţi aduc misivele din partea mamei tale şi uiţi totodată că ocazional doamna mai împarte două-trei vorbe cu mine. Ţi-e gândul la ea, şi cu siguranţă nu mă înşel. Ce timpuri de restrişte Doamne...
Sebastian îl cunoscuse pe slujitor încă din prima zi a ascezei sale. Purtase uneori discuţii ceasuri întregi, despre evlavie şi osană, filioque, maniheism, şi nu de multe ori, ţârcovnicul ajungea la cazul său, iscondindu-l asupra tragediei sale. Aflase că ţârcovnicul lucra la un roman, „Prăvălia de suflete”, şi de fiecare dată când cineva amintea despre aceasta mare operă a sa, acesta izbucnea în râs şi concludea cu „..un fleac”. Înfăţişarea lui era una ambigua, unii descriindu-l precum o amfibie, având bărbia trasă înapoi faţă de planul feţei şi câţiva dinţi stricaţi. Suferea de retrognatism. Iar smocurile ce îi acopereau chelia, lungi şi rare, asociat cu ochii pătrunzători şi mari, stârnea o adâncă repulsie oricui. Dumnezeu când crease lumea, folosise un lut procurat din Muntele Sion, care înainte să îi dea viaţă îl numea Golem. Astfel, bucata aceea de carne şi păr îşi procurase porecla. Şi în ţinutul sfânt al meditaţiei, un zâmbet era binevenit. Iar Golem ştia acest lucru şi nu se supăra pe cei din jurul său când scotea vreo lapalisadă sau se strâmba, iar aceştia izbucneau în râsete. Golem în schimb părea distrat în noaptea aceasta, iar Sebastian observă că purta engolpionul arhiereului. Un gând îi măcina mintea tulburată, gândindu-se că de fapt Golem era arhiereul, nefiind văzuţi cel puţin de el laolaltă de şapte ani. Sebastian zâmbi:
- Văd că te-ai împodobit în noaptea asta prietene. Apropiindu-se în schimb, observă că nu era engolpionul arhiereului, ci un medalion oarecare, ce sub umbrele din cimitir, părea să fie chiar acela.
- Ce vrei să spui? Golem zâmbi viclean sporindu-şi sluţenia. Dar auzi, eu te aşteptam, voiam să îţi arăt ceva interesant. Urmează-mă te rog.
Golem se întoarse cu spatele la el, şi abia atunci Sebastian observă sudoarea cum i se prelingea pe tigva desţelenită de păr.
- Dar unde ai muncit la ora asta de ai transpirat aşa?
- În timpul nopţii mai sap o groapă de veci pentru vreun suflet. Mai câştig câte un bănuţ şi astfel să îmi întreţin familia.
- Adică eşti cioclu? În timpul zilei freci lucrurile sfinte din sacristie iar noaptea faci pe cioclul?
Golem îl privi mustrător plescăind nemulţumit.
- Nu este o groapă oarecare. A fost comandată de cineva cu mare trecere în mica noastră biserică. Aş vrea să o vezi, deoarece nu în fiecare zi îţi este dat să vezi aşa groapă.
- Ce poate fi aşa deosebit la o groapă amărâtă moşule? Văd că vorbeşti în ghicitori. Este târziu şi nu am timp de fleacuri. Trebuie să mă reîntorc în chilia mea să îmi pregătesc rugăciunile de seară.
Golem înaintă precaut printre cruci, împiedicându-se cu picioarele sale scurte de prispa catacombelor. Sebastian dădu să se întoarcă pe călcâie şi să se îndrepte spre biserică. În schimb, de cum întoarse privirea, în faţa lui era chiar arhiereul, cu ochi aprinşi ca tăciunii şi înfiorător la chip, miorlăind mai mult cuvinte:
- Ţi-am spus că mă vei urma. Acum lucrurile stau altfel, acum ai păşit afară din chilie. Acolo îţi era îngăduit să îţi petreci viaţa, dar acum a trebuit să pofteşti afară din acel timp, din acel loc. Bine ai venit Sebastian, şi cu bine te las. Aici îţi este groapa sufletului.
Sebastian simţi un fior rece precum un curent ce îi îngheţă şi răsuflarea şi privirea. În faţa lui se căscă o groapă în care mişunau ameninţător făpturi voalate, arse de soare. În jurul lui nu mai erau cruci sau morminte, acum se înălţase o sihla cu copaci ciudaţi, fără frunze, scoarţă vânătă de scrum şi împrejmuiţi cu inele de foc. Privi spre arhiereu care îi şopti:
- I nunc anima anceps. Et sit tibi Deus misericors, Sebastian.
Sebastian simţi cum întreg cerul se înconvoaie pe umerii lui, apăsându-l cu o greutate greu de închipuit. În faţa lui se înălţă o piatră funerară necioplită de vreun epitaf, dar atunci reauzi vocea nălucii şi piatra, precum un palimpsest trădă exact spusele şoptite. Privind arhiereul, acesta se dispersă în umbre ce se văicăreau şi îngânau acele cuvinte. Îşi ridică privirea şi văzu cum cerul se arăta în toată splendoarea sa infinită şi tăcută, văzu zi şi noapte ce se îngânau fără apus şi fără răsărit, stele şi comete la mii de ani lumină ce se stingeau în vidul absolut al cosmosului. În loc de groază şi spaimă, Sebastian închise ochii senin înfundându-se uşor în mocirlă.
Soarele se înălţase devreme iar clopotul bătu ora opt dimineaţa. În jurul bisericii nu era ţipenie, până şi frunzele copacilor nu schiţau mişcare. Nici o adiere în văzduh nu tulbura liniştea iar păsările erau cuibărite în copaci moţăind. Deodată se auzi o uşă hodorogită deschizându-se şi o voce de femeie ce se tânguia, aproape să plângă. Apoi se auzi vocea preotului Ioniţă ce puteai să o recunoşti de pretutindeni datorită acurateţii şi limpezimii acesteia. Chiar şi când vorbea repede, deşi acest lucru este mai rar când îţi închipui oamenii bisericii, reuşea în mod prodigios să articuleze ferm şi plăcut cuvintele. Iar apoi ordinea acestora era uneori nefirească, vorbind parcă numai poetic, recitând. Acesta invită vocea tânguitoare în arhondaric, iar apoi acesta străbătu anfilada până la chilia lui Sebastian. Preotul nu-l văzuse până la acea oră, dar ştia că uneori Sebastian adormea târziu şi dormea adânc, încât nici clopotele din Saint Germain nu l-ar fi tulburat. Ioniţă îşi şi închipui pe acesta prăbuşit pe divanul sărăcăcios, acoperit cu mindirul ce mirosea a tămâie şi untdelemn, lumânarea ce îi pătase iarăşi coperta lui Lucretius, cum de altfel se întâmplase în fiecare noapte de studiu profund. Nu se amuză în schimb când îşi închipui chipul acestuia statornicit de ruşine când avea să îl trezească. Maică-sa, vocea din pronaos, părea să îi aducă veşti proaste. Deschise uşa chiliei iar acolo, îl văzu pe Sebastian, dar nu cum şi-l închipuia, ci acesta dormea pe scaunul din faţa laviţei încărcate cu cărţi vechi. Îl scutură blând şi îi şopti condescendent:
- Frate Sebastian. Este târziu, iar soarele mijeşte de ceasuri bune cer. Nici rouă nu mai găseşti la ora asta. Ioniţă voia să îi alunge ruşinea pe care ştia că Sebastian o resimte când e surprins dormind târziu.
Sebastian deschise ochii şi îşi recunoscu prietenul. Uimit, sări ca ars de pe scaun uitându-se împrejurul său consternat.
- Mama ta este aici frate. Să nu te necăjeşti că-ţi sunt sol de veste proastă, dar mama ta e tare mâhnită. Aproape că e leşinată. Cred că vrea să te vadă.
- Părinte, am avut un vis atât de ciudat..mama? Sebastian se bucură în sinea lui preţ de o clipă, dar îşi aminti de visul din seara ce trecuse, iar apoi reuşi să înţeleagă şi ce îi transmisese părintele despre starea mamei sale.
Rămase tăcut preţ de o secundă apoi îi făcu semn lui Ioniţă să meargă înainte. El îl urmă, grav şi cufundat în gânduri, în minte stăruindu-i încă aventura sa onirică. Apoi, încet, curiozitatea şi conştiinţa începură să îi dea târcoale. Nu înţelegea ce veşti aducea maică-sa. În timp ce păşea, vitraliile începură să alterneze luminile, de parcă un stol de păsări se zbăteau în lumina soarelui. Frescele de pe pereţi deveniră evanescente iar pământul se cutremura sub picioarele sale. Se aruncă într-un perete copleşit de dureri cumplite ale capului. Sinapsele se înteţiră. Închisă ochii şi încercă să îşi adune puterile. Îi reveniră în minte ochii aprinşi ai nălucii, vorbele acestuia, iar când îi deschise, se afla într-un coridor, puternic iluminat cu tuburi stroboscopice. Pe acest coridor forfoteau un noian de bărbaţi şi femei laolaltă, discutând aprins şi învârtindu-se în jurul său, ce purtau halate albe. Pereţii erau albi complet, iar un miros de medicamente plutea în aer. Brusc, în pereţi apărură vitraliile, ferestre caleidoscopice cu aceeaşi zbatere teribilă de aripi. În faţa sa, un tablou cu Hipocrate ce se converti în dioramă, prinse viaţă şi îi spuse să îl urmeze. Durerile încetară, iar Sebastian, stoic şi calm, reuşi să se smulgă din locul în care se ghemuise, pornind pe urmele lui Hipocrate. Acesta îl conduse într-un salon, unde era o femeie în vârstă şi tristă. Vocea tânguitoare. Totul în jurul său începu să se mişte ortodromic, împreunându-se înainte şi în urma lui Sebastian şi a mamei sale. Un spectacol de reticule ce absorbea absolut tot din jurul lor, iar vocea tânguitoare grăia. Lacrimi treierau vocea tânguitoare, în timp ce rostea cuvinte care iniţial păreau mute. Buzele i se mişcau, dar nu se auzea nimic. Deşi senzaţia aceasta dură doar o clipită, Sebastian îşi aciui auzul, iar dintr-o dată auzi o melodie cunoscută lui din copilărie, ce venea din alte timpuri. Pe voce o podidise plânsul, dar cântecul începu să se audă din ce în ce mai clar. Era un cântec de leagăn, pe care vocea tânguitoare îl cânta lui, copil fiind:
„Peste dealuri, pe un nor,
Plutind ca un gând,
Puiul mamii puişor,
Cu aripi de vis legănând,
Din înalt de cer, stele veghind,
Parcă ar spune noapte bună copil...”
Pe femeie o înghiţi brusc lumina, risipind-o în reticulele ce se antrenau la o viteză halucinantă în jurul său. Cântecul încă se auzea în depărtări, iar el parcă se mişca fantomatic cu viteza luminii înecat cu ochii în lumină. Apoi se auzi o voce fermă: 1 mg adrenalină, urgent! 3mg atropină! La o parte! Defibrilaţie! 1000 V! Apoi o lumină puternică ce simţi că îi contractă puternic pupilele, rănindu-i ochii. „E stabil!. Administraţi-i 100 de grame de Celebrex pentru durere!”. Sebastian se simţi obosit, iar durerea fizică ce o resimţea se îndepărta uşor, apoi mai departe, încât în curând nu mai simţi nimic. Auzea voci în jurul său dar nu reuşea să distingă ce se întâmplă, şi mai curios, în clipa următoare uită cu totul şi căzu într-un somn adânc şi fără vise.
„... în partea sud-estică se remarcă o formaţiune de nori ce va da naştere la ninsori abundente”. Un telefon aşezat pe o noptieră sărăcăcioasă începe să sune zgomotos, acoperind volumul televizorului. Draperiile sunt trase, dar lumina reuşeşte să străbată prin ele, dezvăluind pe de o parte că era amiază şi pe de altă parte, petele mizerabile permanente ce făceau lumina să pară murdară şi mefitică. Lângă telefon, e aşezată o sticlă de scotch şi un pachet de ţigări, înjumătăţite. Scrumiera cu cenuşă era răsturnată pe podea, care amestecată cu lumina murdară şi mirosul de alcool stătut, alături de pereţi cuprinşi de igrasie trăda o mizerie cumplită. Telefonul continuă să sune, iar o mână slăbită ieşi dintre aşternuturi îngălbenite, urmată de un chip anemic şi bolnăvicios. Trupul său slăbit părea cel a unui leucemic ce îndurase ani întregi de chimoterapie. Cu ochii lipsiţi de viaţă, nebărbierit de câteva zile, cu greu îl puteai recunoaşte pe Sebastian, călugărul plin de viaţă şi de aspiraţii.
Luă telefonul, îl smulse cu tot cu priză din perete şi deschise geamul, apoi arcuindu-şi corpul, îl zvârli cât îl ţinură puterile. Ştia prea bine cine îl caută. De câteva luni bune, aceeaşi persoană cretină îi tulbura somnul şi liniştea, fără să vorbească vreodată.
Sebastian se trezise într-o zi în acea cameră, fără gânduri şi fără bagaje. Exact ca în această zi, telefonul îi sunase la aceeaşi ora, şi apoi în zilele următoare, nepregetat, fără să audă vreodată vreo voce la capătul celălalt. Sebastian se schimbase mult de când părăsise biserica. Nu ştia de ce o părăsise, pur şi simplu nu îi păsa şi nu a acordat prea mare atenţie vreodată cursului de întâmplări. Mintea lui funcţiona parcă fără memorie afectivă, precum cea a unui schizofrenic. Nu o căutase nici pe maică-sa sau pe ea, cea cu misivele, nu căutase să îşi reînvie credinţa sau să îşi reia viaţa. Mai mult, se orientase către băutură şi tutun, simţind o plăcere diabolică în arta auto-distrugerii. Senzaţia lui era precum cea pe care o experimentezi în vis, când eşti asasin sau victimă fără motiv, fără trecut sau curiozităţi, conştiinţă sau discernământ. Pentru el, viaţa lui era asemeni unui vis, fără voinţă în a afla vreun adevăr, jucând precum o păpuşă de mim, la instrucţiuni mute şi în afara sufletului. Chiar şi oamenii cu care interacţiona mecanic, cărora nu le reţinea numele sau chipul, dispreţul sau efuziunea. Devenise o fantomă, necruţată în schimb de nopţi de teroare şi crize de isterie în care o furie exacerbată îi smulgea sufletul din piept şi îl lovea de un perete aspru, frecându-l de igrasie şi de podeaua prăfuită, urlând şi trosnind, fără ca simţămintele sale să aibă vreo noimă vreodată. Durerile şi indiferenţa veneau parcă din draperiile murdare, sau poate din cauza blestematei de prognoze meteo ce minţea mereu că va ninge. Stările sale sufleteşti pluteau în aer, precum meduze, şi din în când se năpusteau asupra lui, cu mii de tentacule şi pori, prin care îi absorbeau fiinţa. Apoi urma somnul, care arareori îl surprindea chiar în cumplitele agonii. Somnul este cloroform. O dată evitase traseul obişnuit de la apartamentul din str. 22 Decembrie şi barul de noapte. Abătut şi abandonat, o luase printre blocuri, dar mintea îi juca feste dintre cele mai stranii. Cu cât înainta mai mult, părea că locurile de care tocmai trecuse, se apropiau din nou. Oraşele au o structură şi o arhitectură afurisită, profană, sunt labirinturi în care dacă te pierzi, primejdia te aşteaptă la următorul colţ de stradă. Şi astfel păţise, când oameni cu glugi, oamenii ghetoului îl încolţiseră şi îi aplicaseră o bătaie soră cu moartea. Zdravăn îl mai ţesălaseră. Probabil îl confundaseră cu altcineva, altminteri nu îşi explica agresivitatea acestora. Demenţi, urlau să respecte regulile şi spaţiul, altfel vor veni după el. Petrecuse întreaga noapte în propria baltă de sânge, ca atunci când reuşise să îşi vină în puteri, şi căuta din priviri un spital,iar apartamentul său îi răsărise în faţă, pe care l-a şi ales spitalului. Stoic, renunţase la a îşi explica vreun fenomen din jurul său, sau poate că voinţa îi fusese încarcerată undeva nebanuit de nimeni. Simpatiza abuliţia, nu agrea durerile de dinţi.
Dar astăzi avea să fie o zi deosebită. Se reîntoarse în cameră, îşi scotoci prin buzunarele paltonului bricheta iar apoi se repezi şi îşi aprinse o ţigară. Ce păţanie avusese cu acea brichetă. Într-o dimineaţă, trezindu-se, nu a reuşit să o mai găsească, iar toate buticurile de afară erau închise,iar pe stradă nu umbla nimeni. A trebuit să se reîntoarcă la apartament, fără a mai fuma toată ziua, deşi mai târziu, auzea claxoane şi voci sub fereastră. Dar renunţase, iar renunţarea la el era una ocultă. Cu alte cuvinte, dacă renunţa la ceva, nu se putea reîntoarce. Poate îi era lene, dar a doua zi, bricheta îl aştepta cuminte pe noptieră. S-a amuzat cumplit revăzând-o, s-a bucurat chiar, de parcă revăzuse un vechi prieten. Şi-a închipuit că băuse atât de mult, încât pesemne înnebunit de lipsa ţigărilor a început să răscolească prin casă până ce i-a dat de urmă.
Luă sticla de whiskey şi îşi turnă pe gât, apoi luă ţigara, trase un fum, repetând figura până când ţigara fu stinsă iar sticla făcută ţăndări în peretele cu igrasie. Apoi se bărbieri, îşi netezi părul, se îmbrăcă şi cât ai clipi, era în faţa Comandamentului de Recrutare a Soldaţilor Voluntari pentru Misiuni Speciale. Hotărâse să lupte pentru o cauză să trăiască, iar războiul îi semăna cu chemarea vieţii. Ce altceva poate fi mai important decât viaţa, şi e ea mai preţioasă decât în faţa morţii? Avea nevoie de un şoc care să îi umple fiinţa şi să îi alunge singurătăţile, iar războiul era de actualitate, era prezent şi masiv. Acolo putea fi important, putea fi prezent.
A fost desemnat Batalionului 300 Infanterie „Sfântul Andrei” şi astfel au început antrenamentele. Transferat urgent într-o bază din Galaţi, Sebastian a învăţat să mânuiască arma, să tragă precis şi necruţător, apoi a fost supus unei serii obositoare de exerciţii fizice brutale, printre care şi lupta corp la corp. Slăbise mult, dar dădea dovadă de o forţă supraumană. Când se lupta, era un spectacol anatomic de muşchi şi tendoane. Chemarea războiului unise sufletele soldaţilor precum cele ale fraţilor, sudându-le cu suferinţă şi melancolie. Sebastian în schimb se refugiase în lumea lui, departe uneori chiar şi de cele belicoase. Acuza uneori dureri insuportabile de cap şi coşmaruri cu coridoare albe şi oamenii în halate, care din ce în ce mai des, erau pătaţi de sânge. Era înfricoşat peste măsură. Îl apucase chiar dorul de maică-sa, şi chiar în ziua când se hotărâse să ceară permisiune pentru a-şi vedea mama, primeşte ordin de pregătire. Urmau să plece în Afghanistan, iar teama îi transfigurase pe toţi. Ultimele zile, încă de la înrolare, se concentraseră în momente mecanice, astfel încât Sebastian trăia sporadic, cu sclipiri de luciditate, în rest fiind doar un spectator la ceea ce se întâmpla în jurul său. Vestea plecării îl surprinsese precum un şoc, acum urma să trăiască războiul. Asta urmărise încă de la bun început, să îşi simtă viaţa, să se teamă, să lupte pentru o cauză. „Pulsul cerber, anhelans, crepitans, ireegularis...”. Numai acest gând îi măcina uşor prin minte, aşezând un pospai de teamă, greaţă şi sublim. Se aşeză la birou, scoasă o foaie de hârtie şi un pix. Îşi aprinse o ţigară şi începu să scrie:
„ Dragă mamă,

Îmi pare rău dacă te-am nesocotit până în această zi. Nu am vrut să fiu un fiu netrebnic, dar viaţa mea a luat o întorsătură amăgitoare, în care simţeam că pe fiece zi mă înstrăinam, astfel încât, nu eram nici fiul tău, şi nici om cu frica lui D-zeu. Fiul tău îşi răscumpără acum greşelile, luptând p...”.

Se opri şi realiză că nu avea ce să îi mai comunice ei. Scârbit, trasă din ţigară şi mototoli hârtia, aruncând-o într-un coş murdar. Acolo însă văzu un ziar care îi păru familiar. Luă ziarul din coş şi citi antetul de pe prima pagină: „Autostrada A1, Qalat – Kabul, din Afganistan, devine un loc extrem de periculos pentru militarii din Batalionul 300 Infanterie "Sfantul Andrei", din Galati. Un militar din cadrul acestei unitati a fost ucis, iar alti trei au fost raniti usor, ieri dimineata, in jurul orei 5.00 (ora Romaniei), in Afganistan.
Cei patru militari se aflau intr-o misiune de patrulare pe autostrada, la aproximativ 50 km de Qalat, intr-un grup de lupta format din patru transportoare amfibii blindate (TAB). Patrula a fost atacata de forte insurgente cu armament usor si aruncatoare de grenade, fiind lovite doua transportoare.” În timp ce citea, zidurile se cutremurau. În depărtări, se auzeau din ce în ce mai aproape obuze grele ce sfârtecau cerul şi apoi cădeau greu în ţărână. În minte, se porni din nou un tahistoscop de parcă construit precum o maşină de tocat carne, în care sinapsele sale erau înghesuite dând naştere la paramnezii şi cenestezii infernale. Pereţii camerei se îndepărtară, pe obiectele din jur căzu o lumină puternică de parcă cineva ar fi pornit un far chiar în mijlocul camerei. În jurul său, un noian de umbre şi un tumultul deja cunoscut lui, acea zbatere puternică de aripi. Aruncându-şi ochii pe data ziarului, constată cu groază că articolul apărea abia peste 19 zile. Sebastian se aruncă la pământ răcnind şi lovind cu pumnii în podea:
Pater noster, qui es in caelis,
sanctificetur nomen tuum.
Adveniat regnum tuum.
Fiat voluntas tua,
Sicut in caelo et in terra.
Et dimitte nobis debita nostra
Sicut et nos
Dimittimus debitoribus nostris
Et ne nos inducas in tentationem:
sed libera nos a malo. Amen.
Lovi a treia oară cu pumnul în podea iar luminile se stinseră. Totul în jurul său era acum transparent şi întunecat. Nici o formă nu îi cuprinsă privirea. Tăcut şi îngozit, încercă să pipăie ceva în jurul său, orbecăind. Tăcere absolută.
- Mişcă soldat! Ne apropiem de linia inamică.
Sebastian simţi o mână puternică ce îl smulsă şi mai mult îl târâ după ea. Simţea cum îl dor genunchii datorită terenului accidentat. În spatele lui se auzi o bubuitură puternică, apoi o lumină, o rachetă balistică anti-aeriană îşi luă zborul. Un ţiuit ascuţit încă îi suna în urechi. Avu loc o explozie în cer, iar Sebastian ridicându-şi privirea simţi cum ochii îi sunt pătaţi de cenuşă. Ţiuitul începu să slăbească, iar acum se auzeau mitraliere automate ce scuipau foc, treierând câmpul.
- Colonele, raportează flancul nord-vestic. Victime? Aceeaşi voce iar Sebastian îşi ridică privirea. În stânga lui era acum un voinic înarmat până în dinţi ce se oprea din când în când şi zvârlea câte o grenadă în desişuri. Avem nevoie de împuterniciri! Acum! Trimite grenadierul! Apostol e lângă mine, îmi dă impresia că este rănit. O voce întreruptă se auzi apoi dintr-o staţie de emisie recepţie ce confirmă primirea ordinului. Sebastian privi îndelung faţa comandantului şi în minte îi răsări o discuţie: „Eu sunt omul care se gândeşte întotdeauna cum că dacă aş fi trimis înapoi în trecut, să zicem, o sută de ani, ce folos aş aduce eu omenirii. Cu alte cuvinte, aş putea să reţin o cantitate de informaţii preţioase, astfel încât să ajut? Şi cultura şi războiul împărtăşesc acest principiu. Informaţia este foarte preţioasă. Te lepezi de dragoste, de tristeţe, iar când ai păşit aici, pe câmpul de luptă, îţi reziliezi mintea. Fără amintiri şi fără regrete. Eşti soldat acum!”.
Sebastian se ridică fără greutate şi alergă în faţa fraţilor săi de arme. În faţa lui se trezi cu un afgan ce făcea parte din rezistenţă şi îi trase un glonte în cap fără să se gândească. Înaintă, îşi pipăi centura, scoase un cui şi aruncă o grenadă într-o clădire. Grenada nu explodă, incendiile din jurul său nu mai ardeau, iar mitralierele şi luminile încetară. Nu auzea decât paşii săi înaintând. Surprins, îşi întoarse capul şi văzu cum toţi erau ţintuiţi locului, mimând fiecare o stare, fie ea nebunie, ură, durere, voinţă. Sebastian realiză atunci că îşi pierduse minţile. Mearsă către comandant ce împietrise cu privirea spre el, gata să dea un ordin de retragere. Un vânt tăios începu să sufle, iar dincolo de prima linie şi de obuzele suspendate, o siluetă albă se apleca uneori şi culegea ceva de la pământ. Silueta se apropia, iar vântul sufla tot mai turbat. Sebastian începu să alerge către ea. Fulgi murdari de zăpadă acopereau acum câmpul, apoi stropi grei de apă îmbibată cu cenuşă şi gust amar traversau cerul şi ploscăiau în băltoacele de sânge proaspăt. Sebastian alerga gâfâind, împiedicându-se în trunchiuri omeneşti, dar silueta se îndepărta cu cât el se apropia mai mult. Apa continua să se înalţe, înghiţind leşuri şi clădiri. Silueta era arborată deasupra noianului de ape, nestingherită de diluviu, culegând ceva din ape. Cerul se limpezi, toată cenuşa şi urletele lichefiindu-se într-un mâl pestilenţial şi negru ca smoala în care Sebastian cu greu înainta. Simţea o căldură uraniană cum îi năpădea pieptul, ştia cine este acea siluetă. Înaintând, mâlul îl cuprinse până la brâu, lacrimi îi munceau ochii năpădindu-i privirea. Voia cu orice preţ să ajungă la ea, simţea că ea este cheia infernului, ea putea să îl readucă în simţiri. Prea târziu în schimb, se adâncise până la umeri. Curând avea să fie înghiţit de smoală, asfixiat cu cenuşă şi sânge.
- …Non timebo milia populi circumdantis me:exsurge.Domine,salvum me fac, Deus!
…Salvum me fac Deus, quoniam intraverunt aquae usque ad animam mieam!
…Infixus sum in limo profundi; et non est substantia! Sebastian închise ochii şi apele îl înghiţiră definitiv, trăgându-l în adâncuri precum un somn adânc şi negru. Ochii îi erau pecetluiţi cu lacrimi pe vecie. Căzu precum un obiect greu în ape întunecate, îngrozit şi slăbit. Voia să strige silueta, dar nu îşi amintea numele ei. În curând atinse fundul apei, iar acolo, o lumină puternică, un far al adâncurilor dezvălui în faţa sa biserica de odinioară. Sebastian se simţi uşurat şi păşi în interior. Durerile încetară, mintea i se limpezi, înainta acum în mâlul gros şi fetid, onduindu-se în curenţii ce străbăteau oniric acel abis ridicat din pereţii bisericii.
Uşa bisericii se deschisă, iar în interior, o procesiune de oameni, trişti şi abandonaţi, ţinând o lumânare în mână. La capătul procesiunii, era chiar Golem ce fixa un sicriu alături de o pată orbitoare de lumină. Sebastian porni alergând către sicriu, simţind chiar viaţa cum se scurgea din el. Îi era teama de ce avea să vadă, iar teama asta îl bântui o întreagă clipă, iar acea clipă, în acele adâncuri, împreună cu efortul grăbit şi prezent de a se confrunta psihotic cu realitatea suprareală amocă, dură o eternitate. Ajunsă în dreptul sicriului şi îngenunche urlând cât îl ţineau plămânii, mâlul pătrunzându-i în piept şi inundându-i fiinţa, apoi expirat când Sebastian grăi:
- De ventre inferi clamavi, et exaudisti vocem meam. Et projecisti me in profundum in corde maris, et flumen circumdedit me! Acea substanţă a adâncurilor, expirată, se înfăţişă sub ochii lui precum un înger de mercur. Sebastian avea în faţa sa, sufletul său. Încrâncenat, trupul lui se risipi şi se aşeză cuminte în sicriu. Sufletul evacuat, se uită în jurul său, iar lumina aceea orbitoare era acum un înger frumos, străjuind sicriul cu sabia înfiptă în pământ şi capul plecat. Era Mihail, îngerul răzbunător şi impresionant de frumos al Domnului.
- Mă bucur să văd că încă ai credinţa vie, Sebastian. Îngerul îi vorbise, iar vocea sa inspiră o linişte adâncă în umbra de mercur. Umbra de mercur dădu să vorbească, dar tot ce încerca să grăiască, era pe loc transformat într-un scârţâit de rotiţe ruginite. Nu trebuie să vorbeşti. În curând vei muri, este inevitabil. În curând ei îţi vor lua trupul rănit şi ţi-l vor aşeza pe pernele moi ale odihnei de veci. Vor pune pământ pe acel sicriu şi te vor îngropa adânc în pământ şi uitare. Nu te mai flagela cu această lume de închipuiri. Trezeşte-te, avem nevoie de tine! Ceva s-a întâmplat cu tine, în acea noapte când încă erai călugăr. Primisei o veste, care te-a aruncat în flăcările cele mai mari şi mai lacome, flăcări ce ar devora un suflet neprihănit şi credincios ca al tău într-o clipită. Mă bucur să văd că nu au reuşit. Nu încerca să vorbeşti, răspunsurile vor veni pe urmă. De 13 zile te afli într-o comă metabolică în spitalul „679”, cu diagnosticul de moarte cerebrală. Când ai plecat în războiul din Afghanistan, te-ai luptat vitejeşte. Apoi într-o dimineaţă, un TAB a explodat, iar camarazii tăi au murit. Ţie ţi-a fost perforat ventriculul stâng al inimii. Netratat, ai stat trei zile la îndemâna oricui, în soarele arid al câmpului de luptă. Când în sfârşit ai fost găsit, erai inconştient. Pierdusei mult sânge. Ai fost adus de pe front, iar acum te afli în acel spital. Mama ta îţi este alături, plângându-ţi soarta. Acum că ai murit în această lume, sufletul îţi este liber în a se întoarce în Marea Construcţie. Nici acolo nu vei zăbovi mult. Vei avea alături un prieten când te vei trezi. Un prieten ce te va ajuta mai departe să reuşeşti. Numele tău este Adam, eşti primul om făcut de D-zeu, iar Ea, Ea este Eva. În lume s-a pornit un război între iad şi rai, iar soldaţii noştri sunt răpuşi pe capete de iureşul de umbre furioase, născute de iad. Suntem puţini la număr, iar tu ai rămas singura speranţă. Cel mai negru şi malefic spectru al iadului s-a ridicat la lumina soarelui în lume. Ea ţi-a răpus-o pe Eva. Numele ei este Lilith. Ştie că dacă ajunge la tine, va putea corupe orice suflet în lume. Tu eşti pariul divin. În tine este o balanţă primordiala între bine şi rău, iar acum a venit timpul să iei o decizie.
Biserica se lumină dintr-o dată, şi acea zbatere cumplită de aripi se auzi din nou. Vitraliile se sparseră în ţăndări şi o pasăre de foc îşi făcu apariţia, iar focul stingându-se, pasărea se întunecă. Era un corb.
- Trebuie să mergi să îi afli sufletul. Eva a fost condamnata la infern datorită actului său necugetat de a-şi lua viaţa. La mijloc este mâna lui Lilith. Eva a fost surprinsă şi violată de Lilith, ce purta masca barbariei hunilor. Eva a vrut să te vadă pentru ultima oară, dar datorită suferinţei pricinuite, a orbit. Întunericul din sine, a dat naştere la monştri cumpliţi, himere ce o ademeneau pe fiecare zi. Dar tu erai departe, iar ea, ea s-a rugat Tatălui ca tu să poţi auzi cântecul ei de jale.
În biserică se auzi o vioară, culminând în jale şi suferinţă. Sebastian o văzu pe ea, Silueta de pe câmp, ţinând la piept vioara, cu ochii stinşi în întuneric, plângând, şi acel sunet sublim ce îţi lua minţile. Cu câtă pasiune şi durere corzile rosteau povestea vieţii şi a morţii, era simfonia sufletului Evei.
- Eva s-a ştrangulat, în absenţa oricărei lumini. A rămas un corp chinuit, atârnând şi balansându-se în întuneric. Iar tu, tu ai aflat târziu. Ai abandonat credinţa şi biserica, ţi-ai abandonat sufletul chingilor deşărtăciunii, iar trupul l-ai turmentat şi ameţit cu licori. Dar asta nu a stins priveghiul tău asupra mormântului de jale. Te-ai înrolat în acel război, unde era să îţi pierzi viaţa.
În tot acest timp, sufletul lui Sebastian se întunecase, iar mercurul de parcă încintat mocnea acum cu o flacără neagră şi zbuciumată. Voia să urle, să zdrobească, de parcă o mie de Cerberi ar fi fost înghesuiţi în acel înger de hidrargir. Corbul veni aproape de el, simţind că era timpul să se întâmple ceva.
- Acum rămâi cu bine, Adam. Te vei trezi şi nu îţi vei mai aminti nimic din toate acestea.
Sub rosa, guardo la luce de’ll inferno!
Corbul se repezi în masa de mercur, risipindu-se precum un vis dizolvat în umbre. Totul în jurul lui Sebastian era incendiar. Mihail dispăruse, iar biserica acum ardea cu flăcări mistuitoare. Pentru o ultimă clipă, văzu sicriul, unde trupul său se usca treptat, iar procesiunea de oameni, veneau şi aruncau o floare de nu-mă-uita pe pieptul înflăcărat al mortului. Maică-sa se apropie frântă de durere şi se prăbuşi pe sicriu în hohote de plâns. In urma lui, porţile se deschiseră, iar Sebastian simţi cum aripi negre îi străpung corpul. Încet, încet, lumina dinaintea porţilor pătrunsă în interiorul bisericii, precum un val mare şi vaporos, înghiţind forme şi amintirile acestor forme. Înaintând, apele incandescente îi umeziră picioarele, apoi Sebastian îngenunche, cu aripi negre, larg deschise şi apele îi inundară genunchii până la brâu. Sebastian îşi oglindi fruntea informă şi metalică în apa de lumină şi sorbi avid. Lethe...


*

“Life can be found only in the present moment. The past is gone, the future is not yet here, and if we do not go back to ourselves in the present moment, we cannot be in touch with life.”
Thich Nhat Hanh

Jurnalul doctorului Silimănescu:

22 Iunie 2008, ora 01:00:

Astăzi, în jurul orei 23:00, un echipaj militar a transportat via S.M.U.R.D. un soldat român de pe frontul din Afghanistan. La o primă vedere, ventriculul stâng al inimii i-a fost perforat frontal de o plagă, cel mai probabil rămăşite ale unei mine de câmp. Starea lui este critică, soldatul pierzând o cantitate mare de sânge în aproape 72 de ore de la momentul rănirii. Fiind în stare de şoc l-am transportat imediat la Reanimare, ulterior urmând să fie supus unor teste, pentru a determina măsurile profilactice anti-tetanos, nereuşind până la acest moment să stabilim natura aliajului din care este construită mina. Pacientul va urma apoi o intervenţie chirurgicală prin care se va atenta la cauterizarea rănii.

24 Iunie 2008, ora 20:00:

În sfârşit am primit rezultatele electrocardiogramei şi a tomografiei. Mi-am însuşit responsabilitatea de a da veştile proaste mamei sale. Aparent, datorită expunerii condiţiilor de pe câmpul de luptă, dar şi datorită slăbirii imunităţii corpului, inima d-lui Apostol a suferit o formă de neoplazie malignă ce aparent continuă să se dezvolte. De asemeni, splina i-a fost afectată, ceea ce a dus la o oligodendrogliomă a lobului temporal. Ca şi doctor este pesemne cel mai nefericit caz întâlnit în toată activitatea mea medicală. Pacientul este încă în stare de şoc, inconştient, cu simptome recrudescente. Urmează să performăm o electroencefalogramă amănunţită pentru a descoperi cu precizie ce procentaj de supravieţuire are precum şi dacă este cazul, ce funcţii psihomotorii dar şi cerebrale i-au fost afectate. Pacientul reacţionează pozitiv la stimuli externi, astfel consemn, dilatare şi contracţie normală a pupilelor, tensiune slabă având drept etologie pierderea masivă de sânge care încă nu a fost compensată de transfuziile de care am dispus, reacţie normală la durere. Pacientul a avut convulsii de gradul II, datorată atât febrei dar şi deshidratării. Au fost comandate o clasă performantă de anestezice, pentru a face faţă durerii în cazul redobândirii conştiinţei. Trebuie să recunosc, sunt uimit în continuare de voinţa acestuia de a trăi.

25 Iunie 2008, ora 03:00:

Starea pacientului Apostol s-a degradat în ultimele 24 de ore progresiv. A suferit un atac cardiac minor, dar care a fost suprimat datorită vârstei pacientului. Resuscitarea a fost reuşită şi fără complicaţii, administrându-i-se atropină şi adrenalină. Experimentează pe lângă simptome precum febră şi episoade psihotice de halucinaţii. Iniţial s-a propus diagnosticul de „moarte cerebrală”, dar rezultatul electroencefalogramei spune altceva. Este uimitor, probabil primul caz de aceasta factură din istoria medicinei. Rezultatele EKG au fost supuse unei expertize medicale neurologice, iar apoi a fost repetat testul. Aparent, pacientul are o activitate cerebrală de 899%, ceea ce este virtual imposibil, deoarece asta ar însemna o folosire a resurselor cerebrale de 10 ori mai mare decât cea a oamenilor cu activitate cerebrală normală. Îmi este ruşine să consemn acest lucru, dar Apostol foloseşte 89% din sistemul nervos central. Aceste resurse variază strict în jurul lobului temporal ceea ce poate fi un produs al oligodendrogliomei. Dacă ceea ce ştim până la acest moment, medicina modernă despre sistemul nervos central ce înglobează cele trei stări psihice, conştient, subconştient şi inconştient, atunci acest pacient ar putea revoluţiona întreaga istorie medicală. Am cerut astăzi de urgenţă sprijinul Academiei de Studii Medicale din Paris, Londra şi Lisabona. O comisie ar trebui să ajungă în jurul prânzului de astăzi. Răspunsurile fiziologice sunt în continuare normale. Starea sa este stabilă.

25 Iunie, ora 17:00:

Odata întrunită comisia, au fost elaborate o întreagă clasă de ipoteze. Cea mai veridică provenind din partea medicilor francezi care au intuit o vascularizare anormală a creierului datorită handicapului ventral al inimii. Au fost întocmite fişe noi, iar pacientul urmează să fie ţinut în continuu sub obseraţie de către specialişti neurologi. Totodată astăzi, la o verificare de rutină a reflexelor, tensiunea pacientului a sărit pragul normal de 4 ori, iar la o investigaţie amănunţită s-a descoperit un alt factor primejdios şi nemaiîntâlnit. Neoplasmul d-lui Apostol se contractă simultan cu inima, proliferându-se într-o formă fiziologică complexă şi primejdioasă. Cu alte cuvinte, trebuie încetate aceste şocuri până la un diagnostic rezonabil, altminteri riscăm un nou atac de cord, sau mai rău, apoplexie. Îndrăznesc să spun că acest cancer evoluează în funcţie de starea psihică a pacientului. O intervenţie pe cord devine iminentă.

25 iunie, ora 17:20:

Rezultatul noii electrocardiograme a ajuns. Medicii sunt muţi de perplexitate. Zvonul aparent a ajuns la urechile jurnaliştilor şi un puhoi de televiziuni şi ziare s-au îngrămădit la porţile spitalului. Nici chiar ştiinţa nu poate găsi o explicaţie pentru un fenomen atât de miraculos. Ventriculul stâng la inimii, cel ce suportase trauma în urma plăgii, a fost acoperit şi cicatrizat în totalitate de neoplasm. Tensiunea arterială este normală. Răspunsurile fiziologice sunt normale. Febra a dispărut. EEG în schimb arată aceeaşi activitate intensă. Îmi amintesc de zilele de studenţie, când am citit într-o revistă britanică despre originile oculte ale cancerului, cum că ar fi leacul mortalităţii, care sub un control permanent ar putea fi manipulat astfel încât să mimeze diverse funcţii ale corpului. De fapt, sugera o inoculare de celule stem într-o proliferare absurdă şi anormală de celule şi astfel reviriscenţa ţesuturilor bătrâne. Pare o nebunie dar în faţa mea stă un soldat care deşi a părăsit câmpul de luptă, este soldat în continuare. Dacă raţionez corect, datorită traumei somatice, ventriculul stâng îi este perforat, apare un conglomerat de celule cu provenienţă probabil în oxidul misterios al plăgii, pacientului îi este afectat lobul temporal tot datorită unui neoplasm fără a afecta în schimb splina, iar acest aparat neoplazic mimează funcţii vitale, palpitând la anxietăţi şi stări psiho-afective precum şi la stimuli externi, Dumnezeule, toate acestea aş vrea să le reduc la activitatea sa nervoasă care a depăşit orice graniţă ale fiziologicului cu fantastica balanţă de 800%! Oare pacientul va recăpăta conştiinţa sau va fi trunchiat la simple activităţi vegetative? Iar dacă SNC acţionează unitar, deşi doar anumite părţi ale creierului pot funcţiona într-o instanţă de timp, asta ar putea însemna un simulacru. Cu alte cuvinte, în mintea lui, toate zonele cu capacitate cognitivă au activitate simultan! Senzaţii de excitaţie precum, a mânca, a scrie, a face exerciţii, a memora, toate îi iau cu asalt resursele în aceeaşi clipă. Cel mai om dintre oameni, sortit pierzaniei...

25 iunie 17:43:

Pacientul a avut prima sclipire de recăpătare a conştiinţei. Acum când speranţa era pierdută, a reuşit să se smulgă din somnul letargic şi să deschidă ochii. Mama acestuia, care nu a părăsit patul bolnavului, era acolo când şi-a recăpătat cunoştinţa. Acest moment însă a durat doar câteva clipe. Se pare că am supraestimat sănătatea cardiacă, iar în momentul când şi-a revăzut mama, a riscat un nou atac de cord datorită stării psihice proxime paroxismului psihotic. Sub nici o formă nu poate tolera şocuri emotive, fie datorită condiţiei cardiace, fie datorată activităţii cerebrale extraordinare. Este ironic ce se întâmplă chiar, cel mai om dintre toţi oamenii va fi îndopat cu droguri din cele mai costisitoare pentru a suprima orice emoţie idiosincratică stării lui de sănătate. Cymbalta, Risperdal, Cipralex, Serentil, Serax, Aripiprazole, Zyprexa, Navane, Mellaril, toate, anti-depresive puternice, vor fi importate în regim de urgenţă. Trebuie ţinut sub observaţie atentă pentru efecte secundare. Am purtat o discuţie gravă cu mama acestuia, în care i-am explicat ce se întâmplă cu fiul său. Totodată am învăţat ceva preţios, ceva ce aparent i-a ruinat viaţa declanşând o succesiune de degringolade dramatice. Logodnica sa murise, fiind violată şi ulterior luându-şi viaţa, nemaiputând suporta supliciul. I-am recomandat ca toate aceste lucruri să fie trecute sub tăcere. Cunosc evoluţia maladiei fiului său, din compendiile medicale din timpul studenţiei. Cu siguranţă, memoria pe termen lung i-a fost afectată, ceea ce ne poate da o speranţă. Poate a reprimat moartea ei, dar unde? Sistemul nervos central funcţionează unitar, probabil că acum cunoaşte mai multe despre el decât oricine. Comisia de expertiză a recomandat inducerea unui sevraj narcotic care să îi amelioreze coordonatele mnemologice şi poate vom reuşi astfel să îi inducem propedeutic o amnezie eficientă. Cred că asta poate fi singura şansă. Cum poţi însă salva un om de el însuşi? Vestea morţii logodnicei sale cu siguranţă i-ar produce o vătămare cerebrală echivalentă a unei lobotomii obscene. Sileto et spera...

Sebastian simţi o durere acută în braţul stâng, chiar deasupra încheieturii. Apoi, o alta în celălalt braţ. Simţi cum lichidele din corpul său sunt drenate şi reinstalate de un duh hidraulic, ca apoi durerea de dinainte să dispară în celelalte dureri secundare. Pieptul îi era străpuns de furtunuri iar apoi, deschizându-şi ochii, în jurul său, într-un ţărcălan de lumină, erau o mulţime de aparate de măsurat şi supravegheat condiţia sa. Pe nas avea acea mască de oxigen pe care o ştia de undeva... Era sigur că mai văzuse aparate de factura asta, altundeva, undeva cu gălăgie mare şi mulţi oameni răniţi. În curând, abandonă curiozităţile senzoriale şi deschisă ochii larg, sculându-se în capul oaselor şi rezemându-şi coteale sub el se uită în jur.
În stânga lui, era chiar maică-sa, ce îşi ţinea palmele la gură, plângând de fericire. Îşi amintise să nu ţipe sau să îşi agite în vreun fel fiul, şi astfel îşi înăbuşea bucuria în lacrimi privindu-l cum se dezmeticea dintr-un somn mai grav ca moartea. Pentru ea, resuscitarea lui Sebastian era mai miraculoasă de o mie de ori decât „Învierea lui Lazăr” şi îl privea acum precum un luceafăr de dimineaţă, nevenindu-i să-şi dea crezare propriilor ochi.
Sebastian ajunsă cu privirea în dreptul ei. Ştia cine este, dar nu arboră nici măcar un infim excedent de trăire peste ceea ce medicamentele amintite din jurnalul doctorului garantau ca plafon. Îi ceru stoic să nu mai plângă deoarece se simte foarte bine. Maică-sa era avertizată de rolul medicamentelor şi îşi dăduse consimţământul, dar răceala cu care o trata Sebastian îi depăşise orice închipuire. Asta nu îi umbrea totuşi bucuria de a-l revedea.
Pe uşă intră furtunos un personaj scund şi păr vâlvoi, ce număra la etate vreo cincizeci de ani. În mod normal, la vederea nasului trombonat şi a sprâncenelor alungite caraghios, unde mai pui şi ciuful gri din urechi, cu greu îţi puteai ţine în frâu un zâmbet. Întocmai şi Sebastian, dar umorul lui se risipi instantaneu omorându-i zâmbetul înainte ca acesta să culmineze. Cu ochii mari şi verzi, personajul avea un stetoscop atârnându-i pe gât ce părea împrumutat de la un frate mai mare, iar din buzunarul stâng al halatului îşi scoase repede un creion şi o foaie. Părea sugrumat de emoţie. Totuşi Sebastian nu putu să se abţină în momentul când vocea doctorului, care era departe de a fi asociativă cu înfăţişarea acestuia, porni grav şi sincer:
- Domnule Apostol, trebuie să recunosc că aţi făcut furori în micul nostru spital. Cu alte cuvinte, nu ştiu dacă v-a înştiinţat încă mama dvs. dar vi-i s-a decernat o medalie din partea preşedintelui pentru serviciul pe care l-aţi adus ţării noastre. Zicând asta făcu cu ochiul doamnei ca semn de încurajare, ocheadă pe care Sebastian o sesiză şi începu să râdă fără a se putea stăpâni. Doctorul realiză că de fapt râsul acesta era un reflex şi nu era elaborat ca proces intelectual superior. Chiar şi Sebastian se miră de ce râde cu atâta poftă.
- Nu cred că v-aţi prezentat domnule, iar din câte văd eu, pe mine mă cunoaşteţi foarte bine.
- Aşa este. Ce simţ de observaţie aveţi d-le. Şi ce umor! Doctor Silimănescu Aurică.
Sebastian deja era pe spate, smulgându-şi din greşeală o perfuzie pe care doctorul se şi repezi să i-o redreseze,în timp ce bolnavul se ţinea cu ambele mâini de burtă prăpădindu-se de râs. Atunci doctorul realiză că dozajul prescris nu era suficient pentru a îi prescrie o trăsătură de caracter, darămite să îi rezilieze un fragment al memoriei.
- Domnule Sebastian, am să vă rog să vă calmaţi. Situaţia dvs. este critică. Privind la aparate, doctorul îşi luă ochelarii cu dioptrie de prezbitici, o lentilă progresivă, cu rame mari şi trasă o privire la aparate. Rama în care era încastrată lentila era atât de mare, şi atât de bufantă, încât Sebastian porni adevărate rafale:
- Critică auzi...! Cât de critică doctore? Dumnezeule ce rame! Ce mină aveţi d-le doctor, va trebui să mă iertaţi. Dumnezeule, cât de caraghios!
Unul dintre aparate începu să scoată semnale acustice de alertă. Era tensiometrul. Automat, în momentul în care un aparat de susţinere-supraveghere al proceselor vitale emite un semnal, pager-ul doctorului de serviciu este alertat. În odaie intră o infirmieră cu o seringă mare care i-o şi injectă pacientului. Fără să reacţioneze, Sebastian adormi cu zâmbetul pe buze.
Maică-sa în tot acest timp se trase undeva lângă perete. Plângea în continuare realizând câ fiul său nu ar fi fost niciodată într-atât de îndrăzneţ şi fiind informată de prescripţia medicamentelor se uită la doctor în timp ce şiroaie de lacrimi de tristeţe de data aceasta îi curgeau pe obraz.
- Medicamentul funcţionează doamnă, fiţi fără griji. Am reuşit să ţinem sub control local anumite procese psihice, printre care şi remembranţa. Aparent am emfatizat anumite trăsături de caracter, dar fiţi fără grijă, se vor prescrie noi medicamente. Nu îl vom pierde atâta timp cât el singur va lupta pentru viaţă.
Doctorul se ridică abătut şi păşi afară din salon.
Noaptea căzu greu pe coridoarele pustii ale spitalului. Din când în când, liniştea era tulburată de un gemut al vreunui bolnav cu durerile sale triste şi diligente. Câte o lampă de veghe la un metru jumătate, coridorul care pe timp de zi era luminos, radiind cu forfoteală şi grabă, acum dădea naştere la melancolii şi coşmaruri bizare.
Sebastian deschise ochii. Îl tulbura un sunet ciudat care părea că vine dincolo de pereţi. Nu îşi putea ascunde în continuare râsetul şi ciudata amintire a doctorului caraghios. Calm şi calculat, îşi smulse perfuziile şi cablurile de la aparate care începură să dea alarma. Sebastian se sprijini de ziduri, aidoma unui paraplegic înaintând către sunetul ce îl ademenea. Era ceva în acel sunet care îl atrăgea cu o seducţie inexpugnabilă. Culorile, formele, auzul şi mirosul erau la o acuitate supraumană, şi numai el putea auzi acel sunet care pe măsura ce se apropia, devenea melodic. Râdea precum un om ce pierduse orice discernământ sau iluzie a realităţii. Contradictoriu cu prognoza doctorului, medicamentul nu îl transformase într-o legumă, incapabilă să simtă cele mai elementare senzaţii. Într-adevăr, Sebastian nu îşi aminti nimic din drama vieţii sale, dar continua să râdă imbecil şi de unul singur în timp ce îşi târa picioarele descălţate şi braţele de care încă îi atârnau perfuzii şi supape.
Recăpătându-şi puterile, în timp înainta precum un nou născut, stângaci şi vesel, începu să alerge spre tumultul melodios. Nu o dată se împiedică izbind cu bărbia de ciment, dar asta nu îl împiedică să înainteze mai înverşunat şi mai vesel. Emoţiile suprimate până atunci, fără chip sau tăinuire începură să îi încolţească în minte. Simţi cum oasele şi muşchii îi trosnesc, tendoane se rup, cum coastele şi organele sunt supuse unei presiuni imense, cum coloana i se strâmbă pe loc iar măduva îi fierbe în oase. Sânge îi izbucni pe ochi, nas şi gură. Nu se descurajă şi înaintă spre supliciul ce îi chinuia atât de tare fiinţa, supunând-o la un avatar monstruos. Înainta mai greu acum, putând să jure că o cocoaşă îi sfâşiase pielea de pe spate şi torace. Apoi, luând o cotitură, văzu la capătul coridorului principal o fereastră rotundă şi infimă, sub care cineva cânta un cântec care îl vrăjea cumplit. Pentru o secundă se gândi că este un vis totul. Dar acest gând i se risipi devreme şi porni din nou, printre horcăituri şi flegme cu sânge, precum un ftizic în fază finală. Mai mult târându-se, ajunse la fereastră sesizând că era vopsită cu acea vopsea ieftină de pe vremea totalitară. În spatele lui auzi paşi alergând spre direcţia lui. Trebuia să afle cine cânta acel cântec. Izbi cu putere geamul care pe loc se prefăcu în ţăndări, iar sub ea, un cerşător cânta un cântec de jale la vioară. Acel cântec îi pătrunse atât de adânc în suflet şi în piept încât, fiinţa sa, pentru a smulge acea senzaţie de groază-sublim-amintire evacuă singurul mijloc pe care medicamentele nu reuşiseră să i-l impute.

26 iunie ora 04:00:

Am fost chemat de urgenţă la Camera de Control pentru a constata decesul pacientului Apostol Sebastian. Mama sa desfiinţată de durere, a refuzat cu înverşunare orice tentativă de autopsie, astfel că moartea acestuia poate fi rezumată prezumtiv la un atac cerebral datorită simptomelor de tensiune arterială deosebit de mare, pacientul prezentând mai multe artere principale de-a dreptul explodate, ceea ce ne îndreptăţeşte ca acest diagnostic să fie cel mai probabil. Totodată remarc evoluţia fantastică a neoplasmului, care datorită unei breşe în calculul posologic al medicamentelor, a reuşit să fie puternic vascularizat şi astfel a opus o presiune fantastică asupra organelor interne, de-a dreptul strivindu-le. Mai mult, pacientul a îndurat dureri groaznice în momentul decesului, trecând prin febră şi ajungând la schimbare morfologică a fizionomiei coloanei vertebrale. Nu îmi vine să cred că pot consemna acest lucru, fără a fi acuzat de nebunie, dar pacientul în urmă cu câteva ceasuri, nu prezenta urme de cifoză. O explicaţie plauzibilă pentru starea pacientului în momentul decesului,( acesta fiind găsit într-un rigo-mortis neobişnuit, astfel încât deşi trecuse prin dureri cumplite, având sânge evacuat pe ochi, nas, gură şi urechi, pacientul a murit râzând cu gura până la urechi) ar fi prezenţa oligodendrogliomiei care a împiedicat intervenţia benefică totală a medicamentelor asupra condiţiei sale psihice. Pacientul a murit la ora 03:53 a.m. 26 iunie, 2008.

29 iunie, ora 21:00:

Încă sunt tulburat datorită cazului Apostol. Am aflat mai multe de la onesta sa mamă, care mi-a destăinuit întreaga dramă a vieţii călugarului. Am acceptat să asist la funeralii, unde cerurile parcă au vegheat la sufletul soldatului, astfel că toată ziua a plouat, de parcă ar fi fost toamna târziu. Sunt prea tulburat pentru a mai face vreo noimă în însemnările acestea târzii. O fi din cauza whiskey-ului sau poate datorită epitafului care i l-au scrijelit pe marmură, din poetul său preferat, Lucreţius:

Praetera, gigni pariter cum corpore, et una
Crescere sentimus, pariterque senescere mentem:
Nam velut infirmo pueri teneroque vagantur
Corpore, sic animi sequitur sententia tenuis.
Inde, ubi robustis adolevit viribus aetas,
Consilium quoque majus, et auctior est animi vis.
Post, ubi jam validis quassatum est viribus aevi
Corpus et obtusis ceciderunt viribus artus,
Claudicat ingenium, delirat linguaque mensque;
Omnia deficiunt, atque uno tempore desunt.
Ergo dissolvi quoque convenit omnem animai
Naturam, ceu fumus in altas aeris auras:
Quandoquidem gigni pariter, pariterque videtur
Crescere; et, ut docui, simul aevo fessa fatiscit.

*

“It is better to conquer yourself than to win a thousand battles. Then the victory is yours. It cannot be taken from you, not by angels or by demons, heaven or hell.”

Hindu Prince Gautama Siddharta, the founder of Buddhism, 563-483 B.C.

Însemnări din jurnalul d-lui Apostol Sebastian:

Sine-die. Astăzi mi-am dat licenţa absolvind astfel facultatea de “Istorie a religiilor” cu o lucrare despre infern, mai puţin obişnuită decât ceea ce comisia de evaluare ar fi aşteptat. Deşi am studiat atat iadul culturilor orientale cât şi cele occidentale, nu m-a surprins să aflu în sfârşit că fiecare popor şi fiecare individ ce a adunat acele revelaţii, şi-a exprimat propria sa viziune, unele mai naturale decât altele. Acest caz nu se aplică doar infernului, ci cred că absoarbe şi experienţa raiului. Cu alte cuvinte, am încercat o apropiere raţională de realităţi ce scapă tuturor simţurilor noastre şi sunt în contradicţie cu tot ceea ce cunoaştem. În „Huis Clos”, Sartre conchide cu celebra „..Infernul este celălalt.”. Dar nu putem să înstrăinăm o experienţă atât de intimă şi sacră precum damnarea sau mântuirea. Ar fi absurd să ne alienăm atât de mult de la adevăr pentru a ne consola cu gândul unui infern sau rai comun. Astfel teza mea a cuprins câţiva factori de circumvoluţie metamorfică a „sufletului”. Argumentul esenţial în peroraţia mea a fost simplu şi reductibil: de ce să consider moartea când am deja o experienţă mult mai aproape şi mai recentă, sper, decât chiar moartea? Din ce somn milenar am fost eu smuls, sau din ce leagăn divin, pentru a fi dăruit fiinţei? Cu toţii ne clădim acest infern şi rai deopotrivă, precum şi chipul unei autorităţi absolute, iar eu sunt sigur că infernul suntem chiar noi înşine... Am clasificat răul în trei sfere concentrice: prima este cea de foc, în care este condamnat la mistuire eternă răul omenesc, această sferă fiind şi cea mai blândă dintre ele, a doua sferă este una de apă, infernul marin clocotit, în care sunt prinse furiile sufletului, răul oniric, tot ceea ce sufletul corupt ar vrea să facă în timpul veleatului, chiar şi în gând, iar a treia sferă va fi cea de beznă absolută, în care domneşte o iarnă şi un vifor sfâşietor, aici fiind răul suprem, răul primordial. Aceste trei sfere se cuprind una pe alta, în afara lor fiind Eterul. În acest Eter sălăşluiesc poeţii, acele suflete ce în timpul veleatului au fost prinşi între lumi, aruncând priviri în iad şi în rai, iar acest Eter este nimic altceva decât somnul etern. Aici, îşi au odihna poeţii, ce au murit visând...

Primul gând când goneşti suflarea morţii din pieptul ne-nsufleţit
Nu-ţi aparţine, ci e numele dat de propria-ţi maică şi e rostit
De umbrele ce smulg rugăciuni fierbinţi de pe buze şi din suflete,
Şi te îndeamnă din priveghi să-nşeli moartea, scurmând perete
Din pământ, unde-n mormânt, mi s-a şoptit, Adam.
Atunci trezit din sânul morţii, mi-am amintit, Sebastian
Mi-e numele, dar nu vedeam cine mă strigă
Dar fără trup şi fără sânge, nu-s fiul omului,
Ci-s chiar primul om, umbra să-mi convingă!
Că-n aste braţe putrezite, mai zace viaţă! Omagiu somnului,
Căci chiar eu sunt umbra, şi nu-i delir sau vis,
Iar drumul ăsta ce se cască din mormânt în cer, nu duce-n paradis.
Nu văd cu ochi, nu simt căldură sau de-i frig
Dar taina lumii şi-al său rost, îl ştiu prea bine,
Iar eu văd lucrurile exact cum trebuie să fie,
Sau cum ar trebui, căci amintirii tribut îi strig.
Acum biet trup te las cu bine,
Căci ceasul ăsta nu-i lumesc,
Iar vlaga ta de-a vieţii ţine,
Şi eu nu-s viu de-mi amintesc.
Mă înalţ în noapte, precum o umbră în vânturile înalte,
Deasupra propriei cruci albe, şi-al trupului meu drag,
Mă-nalţ în iad, unde aud pumnale ce din brâu se trag
Şi cum fierari şi monştri rag, armata ce-mi vrea a mea moarte.
În urmă las acum oraşe şi câmpii, împietrite-n ceasul ăsta
Când sufletele se înalţă şi-apoi pier în ani-uitare mii distanţă.
Trec bolta-ntunecată a cerului direct în vidul translucent,
Acolo unde Soarele înca aşteaptă locului, cuminte, inocent,
Purtând lumina ce urmează a se stinge
În porţile infernului, unde eterul o învinge.
Aici, doar umbre de poeţi sălăşluiesc
Având mormânt în cer, prinşi în lumină
Luceferi timpurii ce străjuind, călăuzesc
Martiri şi sfinţi spre empireul de care ochii-mi feresc.
Nu sunt nici înger şi nici dramă infernală,
Nu mă numesc, ci sunt chemat în cumplita răfuială,
Abandonez eu, orice speranţă, cunosc venirea mea, purced să intru
Aici poeţii se opresc, aşa şi eu, un nepoet sfârşesc a fi un înger negru.

Aici în Prima Sferă, ubi defuit orbis, totul este pătruns de focul etern, mistuind şi înghiţind sufletele celor care îşi au locul într-un astfel de loc chinuit. Tot ce este rău pe lume, aici a fost numit, iar tot acest rău este prefăcut pe loc în scrum. Înaintez sigur pe mine, eu sunt deja un înger de scrum, în mine totul a fost consumat, şi speranţă, şi poezie, şi dragoste. Eu sunt Răzbunare, iar răzbunarea nu cred a aparţine divinului. Cunosc aceste tertetipuri prea bine, eu sunt primul om, am gustat din fructul Ubicuităţii, mă aflu aici pentru a o afla pe ea. Dar Prima Sfera este pustiită. Trăind senzaţia de amintire, acest lucru parvine firesc, deoarece sunt sufletul înaintea sufletelor. Sunt un înger negru, precum cărbunele divin din care am fost plăsmuit, iar flăcările nu mă mistuie ci îmi fac loc. Sunt sufletul lumii, iar în faţa mea stă chiar poarta celei de-a doua sfere. Aici, renunţ la Conştiinţă şi pătrund într-o lume a aripilor nesimetrice a viselor, a nălucilor şi a închipuirilor. Aici îşi au loc crimele obscene ale omenirii, de la incesturi şi adultere până la asasinate, toate consumate în gând şi în conştiinţă. Aici sufletele damnaţilor sunt pângărite cu apă clocotită până când aceste duhuri malefice îşi iau zborul smolit, iar apoi cad precum leşuri puturoase la pământ. Precum şi sfera anterioară, acest loc este pustiit. Sunt sufletul dinaintea sufletelor, sunt un înger de lumină, epurat de orice mizerie, de orice păcat, nesilit de închipuiri, şi calc acest pământ profan spre a treia sferă. Aici urmează să o întâlnesc pe ea, Lilith, femeia incompletă, demonul animalic cu sâni negri şi blană, colţi de fiară şi mai sălbatică decât orice dihanie pământească. În acestă sferă îţi reprimeşti şi Speranţă şi Conştiinţă. Aici cei ce ajung trebuie să ispăşească o pedeapsă absurdă care cere toate simţurile intacte. Aici timpul nu este timp, fiind un vacuum cosmic de ierni purpurii, în care totul este îngheţat şi dizolvat în vise şi conştiinţă, fiinţa îţi este destrămată în chinuri cumplite, apoi înduri clipe de veşnicie spart în bucăţi, ca apoi să fii din nou recompus sufleteşte, aliniind lucruri ce nu trebuie a se afla contingente vreodată în mintea omenească, iar apoi îţi trăiesc arhitectura minţii, simţind exacerbat dureri şi canoane absurde şi stranii, exact ca şi când ai fi om. Lilith mă aşteaptă.
Bestia se repede la mine cu infinita furie a iadului, uriaşă şi cu ochi sclipitori precum cei ai unui animal turbat, zguduind întregul infern în fuga ei oarba, quae mole sua terrorem incutit spectantibus, împrăştiind umbre ale morţii în jurul său. Cu o clipă înainte de a fi devorat de cumplita teroare, în văzduh se aude acel ultim cântec pe care îl mai auzisem cândva. Eva... Iar atunci Răzbunarea mea, cea care îmi aduce pierzania înfăţişându-mă în faţa răului absolut, exilat al paradisului, a devenit Dragoste. Iar Dragostea Răzbunătoare îngenunchează orice infern. Pe loc, strigoiul a luat chipul meu, iar eu am privit acum Îngerul de Scrum, apoi Îngerul de Lumină. În cumplitele viori ce îmi sporeau nebunia, amintindu-mi şi simţind durerea clipelor de sfâşiere ale Evei, am îngenuncheat înaintea arătărilor. Iar atunci, acea zbatere de aripi, şi pasărea de foc. Această pasăre, este închipuirea sufletului cu imperfecţiunile şi vulnerabilităţile sale, iar în tot acel banchet de absurduri şi neadevăruri, nu îl puteau imita, nu îmi puteau fura Durerea şi Speranţa, Conştiinţa şi Amintirea. Pasărea de foc se înălţă în măruntaiele boltei şi purtă sufletul Evei spre ceruri divine. În continuare acea melodie sublimă îmi bântuia auzul, amplificând acum setea de răzbunare. Simţi cum o flacără neagră începe îmi mistuie făptura ciudată, amestecând simţămintele şi risipind orice slăbiciune. Îngerul de scrum şi îngerul de lumină îşi desfac aripile şi se reped dincolo de o stâncă de gheaţă, acolo unde trebuie să ajung. Sunt gata să mor. Aripi de hidrargir îmi împlinesc fiinţa şi pornesc în amarul loc, purtând în mine viorile şi îmbrăţişările, nopţile de vară şi credinţa, speranţa şi nebunia, iadul şi paradisul. Ştiam ce am să vad dincolo de acea stâncă. Aşa mi-am închipuit că voi sfârşi. Aşa mi-a fost scris mie, să îmi confrunt infernul din ei. Ajungând pe stâncă, văd cum întunericul mătură tot în calea sa, venind cu viteza luminii spre mine. În acea rafală de beznă văd bine armata iadului ce vine să mă înfrângă, condusă de îngerul de scrum şi îngerul de lumină. Iar eu, sunt îngerul de mercur, cel ce va sfârşi acum. Ştiu ce se întâmpla, îmi voi desface aripile şi voi porni pârjolind cerul direct în bestii, nuclear adio fiinţei...
Este 18 Decembrie, iar clopotele bisericii bat miezul nopţii. Purta numele Sf. Sebastian, născut în ziua celebrării sale. Trecuse un an de la moartea fiului său, iar acum ea era în odaia lui, cercetând lucrurile sale şi vorbind încet cu închipuirea fiului său, alintându-l. Se aşeză pe divan, unde obişnuia să doarmă el, începând să îngâne acel cântec de leagăn, privind spre cerul înseninat de iarnă printr-o ferestruică mică, acolo unde văzu o lumină puternică în cer, cel mai mare fulger care îl văzuse până atunci, precum o cometă ce traversa spaţiul infinit şi întunecat şi avea să se stingă curând:
„Peste dealuri, pe un nor,
Plutind ca un gând,
Puiul mamii puişor,
Cu aripi de vis legănând,
Din înalt de cer, stele veghind,
Parcă ar spune noapte bună copil...”
Fulguraţie!

Vizualizări: 178

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor