„Serată cu muzică și poezie”.

Zilele trecute mi-a atras atenția această postare de pe Facebook a lui Cătălin Tibori: „Am plecat din Orăştie în anul 1996. Unii ar spune că au trecut secole, alţii o eternitate. Pentru mine au trecut doar 16 minute pentru că întotdeauna m-am gândit la orăşelul meu pitit între munţi ca la un loc privilegiat şi unic. Mereu mi-am dorit ca acolo să se întâmple cele mai bune lucruri. De ceva vreme, am pregătit împreună cu patru solişti de la Opera Română din Timişoara, un spectacol de muzică şi poezie de care sunt foarte mândru. Duminica aceasta, pot să vi-l ofer şi vouă, din toată inima. Vă aduc, aşadar, un tort mare-mare, din care fiecare are o felie pusă deoparte. Poftiţi şi gustaţi din operă!”
Știam într-o oarecare măsură de spectacol, dar nu știam nimic despre Cătălin Tibori. Cine este el? Cu ce se ocupă? Prin urmare, am început să caut.
Am aflat că s-a născut la Orăștie în 1977, că este absolvent al Facultăţii de Filosofie din cadrul UBB Cluj-Napoca şi masterand al aceleiași facultăți. În paralel, a urmat și cursurile Facultății de Litere din cadrul UBB Cluj-Napoca, secția latină și greacă veche. A fost asistent universitar la facultatea de Filosofie și la cea de Litere din cadrul UBB.
Activitate publicistică selectivă
1. „Zamolxes, adică eu”, volum de poezii, Editura Emia, 1998.
2. „Poema grupului de neuroni catecolaminergici conduși de Artarxerxes față în față cu timpul”, Provincia Corvina, Hunedoara, 1999.
3. „Liber cu-vântul și-ar fi dorit să fugă și să fie”, Discobolul, Alba Iulia, 2000.
4. „Cine trebuie să dețină puterea supremă în cetate?”, studiu în volumul „Filosofia politică a lui Aristotel”, Polirom, Iași, 2002.
Iată și ultima sa poezie, încă nepublicată, pe care autorul ei o oferă cititorilor revistei noastre.

Mi-ai spus că la tine în casă e cald

Ovinele fată reptile lăptoase cu privirea vorace
Și spintecă norii de hena cu safire Versace.
Pironi sângerii, între labele negre, motanii
Trag firul alb-pepit din giulgiul Armani.

Trag firul alb-pepit din giulgiu Armani
Din stelele nopții. Muezini sinilii îngână litanii
Cu glasuri supțiri și strune de steclă silhui
Zugrăvesc în volute de ceară o gamă zbrehui.

Pironi sângerii, între labele negre, motanii
Rotesc ca pe lâna din Argos, de-a valma cretanii
Se-aburcă pe munți de jeleu și glazura de onix
Prelinsă e toată pe șoldul funebru de phoenix.

Și spintecă norii de hena cu safire Versace
Sânii tăi ofticați de hurie burjuie, sagace
Buchii de aur peste plăpumi masive de fier
Sclipesc în dantele de nacru prin lumina Vermeer.

Ovinele fată reptile lăptoase cu privire vorace
Prin mâluri cețoase de staniu, între paie buimace
Serafi opalini, îndărătul sprâncenelor lungi și
sfioase
Ascund idei de halva în staniol de mătase.

Trag firul alb-pepit din giulgiu Armani
Pironi sângeri, între labele negre, motanii
Spintecă norii de hena cu safire Versace
Ovinele fată reptile laptoase cu privirea vorace.

Cătălin, împreună cu cinci soliști ai Operei din Timișoara, ne-a încântat la Biserica Greco-Catolică din Orăștie cu o „Serată cu muzică și poezie”. Evenimentul a avut loc duminică, 3 iunie, la ora 18.00. Cătălin a adus „acasă” spectacolul poeziei, într-un decor muzical de înaltă ținută, oferit de Laura Mărginean – soprană, Kutasi Iudit – mezzosoprană, Mircea Sonea – tenor, Alexandru Mocan – bariton. Alături de ei maestru acompaniator Aida Marc, o pianistă rafinată și plină de sensibilitate. Spectacolul a cuprins lucrări de Mozart, Bizet, Verdi, Donizetti, Kalman, Rossini, de Curtis, de Capua și Dendrino.
Înaintea spectacolului, i-am adresat câteva întrebări, pentru dumneavoastră, dragi prieteni.
DO: – Spune-mi, Cătălin, ce te-a adus la Orăștie?
C: – Răspunsul este foarte simplu. Aici m-am născut. Aici trăit 18 ani, aici am crescut, aici am iubit prima dată. Tot aici am scris prima poezie, aici am început să cânt, aici am compus prima mea melodie. Părinții mei locuiesc aici. Sunt o grămadă de motive care mă (a)duc de fiecare dată, cu plăcere, la Orăștie. Pe lângă argumentele de natură emoțională, iată, acum, există și unul de ordin artistic. Cu ceva timp în urmă, am început să lucrez împreună cu cinci prieteni de la Opera din Timișoara la un spectacol pe care îl consider foarte special. Am crezut mereu în providențialitatea întâlnirilor. Grupul nostru are la bază o astfel de întâlnire: între noi șase a fost alchimie din prima clipă când ne-am reunit pentru acest proiect. Acum, ne spunem multe lucruri doar din priviri. Pentru un artist, acest gen de comunicare este esenţială. Spectacolul din această seară, semnifică o nouă întâlnire importantă pentru mine. Cea mai fascinantă întâlnire… cea cu publicul din Orăștie.
Do: – Am înțeles că te leagă multe de Orăștie, dar ce te-a despărțit?
C: – Am plecat la facultate în 1996, la Cluj. Apoi, m-am mutat, la Timișoara. Niciodată, însă, nu am fost departe de orașul acesta, deoarece l-am simțit mereu aproape de mine și în mine se găsește o parte din el. În Timișoara, este o comunitate de orăștieni foarte strânsă, ținem legătura foarte des cu cei de acasă; și eu vin destul de des acasă. În treacăt fie spus, sper să se termine mai repede autostrada, ca să ajung mai repede, nu ca să vin mai des, ci mai repede, pentru că eu vin des dintotdeauna.
DO: – Cum vezi Orăștia de afară?
C: – Orăștia se vede foarte bine și dinăuntru, după cum se vede foarte bine și dinafară. Dinăuntru văd un oraș plin de istorie cu o energie foarte subtilă datorită cetăților acestea fabuloase. Deloc întâmplător titlul primei mele cărți este „Zamolxes, adică eu”. Dinafară o privesc cu nostalgie și cu bucurie. Este ca și când m-aș întoarce de fiecare dată acasă la mama, iar pe masă sunt cele mai alese bucate și ea mă așteptă cu cel mai frumos și blând și cald zâmbet. Exact acesta este sentimentul pe care-l trăiesc de fiecare dată când intru în Orăștie. Știu că idealizez foarte mult acest loc, însă cred că este vital ca fiecare dintre noi să aibă o „Ithaka”, un spaţiu magic în care să se întoarcă mereu, în momentele de fericire sau de tristețe profundă. Fiecare dintre noi are nevoie să ştie că aparține unei familii și unui loc. Ei bine, pentru mine, acesta este locul. Un orășel care poartă în nume, intuiția kantiană sau știința aristotelică a trecerii și a încremenirii timpului: Orăș-tie.

DO: – Ce te-ar aduce definitiv în Orăștie?
C: – Îţi mulţumesc că mi-ai adresat această întrebare. Deşi s-ar cuveni, poate, un răspuns detaliat, îți voi oferi răspunsul simplu și scurt. Adevărul este acesta: „M-aș întoarce chiar şi mâine în Orăștie!”, dar, în acest moment, drumul meu în viață, din punct financiar și al carierei, este despărțit de acest oraș. M-ar aduce înapoi o nouă provocare… Sau mai multe provocări sau mai multe oportunități. M-ar aduce înapoi liniștea asta fabuloasă, casa mea retrasă care se găsește pe o stradă pe unde trec cinci mașini pe zi. M-ar aduce înapoi râul din spatele casei. Dealul din fața geamului. Iasomia mea dragă din curte. Dar, pe de altă parte, cariera mea trebuie să continue. Trebuie să-mi visez… visele. Deocamdată, departe de aici.
DO: – Spune-mi câteva cuvinte despre spectacolul din această seară.
C: – Acest spectacol are două obiective majore. Mai întâi, acela de a realiza un sincretism între lirica românească și discursul universal al muzicii clasice. Mai apoi, este acela de a laiciza muzica clasică și de a o reda tuturor. De aceea, adresarea noastră este foarte directă. Eu dialoghez cu spectatorii, vorbesc cu doamnele și domnii din sală despre ei sau despre mine. Colegii mei, fac același lucru – vor cânta printre oamenii din sală, cu oamenii din sală. Îi vor privi de aproape, în ochi, nu de la înălțimea unei scene, care de cele mai multe ori depersonalizează actul artistic și inhibă emoția receptorului. Așadar, timp de o oră și jumătate printre spectatori se vor plimba, cântând, Belcore, Don Giovanni, Susanna, Marcellina, Manon sau Prințul din Levant. În seara asta, te aștept și pe tine, dragă Dan, să îi cunoști și să le simți parfumul.
DO: – Îți mulțumesc!
C: – Din toată inima, oricând!
Ca încheiere aș folosi cuvintele aceluiași Cătălin Tibori din sfârșitul excelentei seri pe care ne-a dăruit-o alături de prietenii noștri timișoreni: „Fiți fericiți”
Dacă la început mă refeream la postarea lui Cătălin Tibori din preambulul spectacolului, ei, bine, voi încheia tot cu un mesaj postat de el, la câteva ore după terminarea lui.
„Ieri, la sfârșitul spectacolului, vă spuneam despre continuitatea vieții. Despre faptul că, după ce ziua de astăzi se spulberă în noapte, va mai urma încă o zi și încă una… și tot așa. Astăzi am ajuns acasă. Ne-am dezbrăcat de hainele de scenă și bem o cafea. E soare. Ne gândim la voi. Povestim despre voi – despre cât de minunați sunteți, despre câtă bunătate ne-ați transmis… despre cât de iubiți ne-am simțit printre voi. Aseară am plecat târziu din Orăștie, foarte târziu. Ne-am plimbat puțin pe străzi și am privit munții luminați de o lună plină și negrăit de frumoasă. Luna ne-a însoțit tot drumul din Orăștie până la Timișoara… constant deasupra noastră. Vă auzim încă în urechi aplauzele și ovațiile. Vă mulțumim, prieteni dragi, pentru ceea ce SUNTEȚI – Laura, Judith, Aida, Mircea, Alex și Cătălin”.
Mă-nclin, Dan Orghici

Vizualizări: 65

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor