... si-au soptit tardiv trupurile noastre

Mi-am asezat capul pe pieptul lui si l-am lasat sa ma priveasca. Mi-am
abandonat trupul, trupului sau si in stramtoarea lui aerul a devenit
irespirabil. Aveam impresia ca ma sufoc. De fapt mi-as fi dorita asta, e
atat de usor sa fugi de moarte cufundandu-te in ea. Imi doream pentru o
clipa ca trupul meu sa-i curga pe retina, sa isi zgarie conturul pe ea
si sa ramana acolo pentru eternitate, ca ochii lui sa-mi fie mormant,
altar si icoana. Lacrimi imi sapau chipul, se rostogoleau pe sani-mi de
copila arzandu-i, mi se prelingeau pe pantece impletindu-se intr-un
singur fir spiralat care ma amortea. Pe epiderma imi cresteau flori de
mucegai din care sangele tasnea si-mi stropea genunchii cautand sa moara
strivit sup talpile-mi reci. Ochi nu mai aveam, erau doar izvoare prin
care corpul mi se golea continuu de seva, coapsele srtrigau in tacere si
ghiarele disperari s-au infipt adanc in ele, batjocorindu-mi carnea.
Buzele-mi inghetate striveau sub incordarea lor degetul mare al mainii
stangi, dinti imi sfasiau unghia. Narile adulmecau lenese mirosul
dureros al carnii in descompunere. Timpanele-mi amplificau cel din urma
strigat al vietii. Prinsa in coltii suferintei, ma priveam in ochii lui
cu ochii mei fara retina si ma intrebam daca agonizam sau m-a imbalsamat
demult. Repetam obsesiv in soapta fara sa folosesc niciun cuvant, ca si
cum as fi vrut sa ma conving pe mine insumi, un adevarat elogiu al
suferintei. Descoperisem atunci, in bratele lui, ceea ce toti stiau
dintotdeauna, si nimeni nu stia cu adevarat, ca singurul lucru sfant in
neantul in care ne ancoram fiintele e suferinta. In fata suferintei
toate celalalte simtaminte isi pierd pana si cea mai mica urma de
autenticitate. Cand am incetat sa-mi vorbesc si m-am intors in mine din
nou, am vrut sa ma smulg din bratele lui, sa-mi ridic crestetul si sa
fug, nu puteam, sufletul imi era la el in ochi, in lacrimi, in pumni, in
plamani, in epiderma, in degete. Mi-am asezat capul mai adanc in
pieptul lui si m-am lasat sa il privesc. Si-a abandonat trupul, trupului
meu si in stramtoarea mea aerul a devenit insuportabil. Avea impresia
ca se sufoca. De fapt si-ar fi dorit asta, e atat de usor sa fugi de
moarte cufundandu-te in ea. Isi dorea pentru o clipa ca trupul lui sa-mi
curga pe retina, sa isi zgarie conturul pe ea si sa ramana acolo pentru
eternitate, ca ochii mei sa-i fie mormant, altar si icoana. Lacrimi ii
sapau chipul, se rostogoleau pe sani-mi de copila si ii ardeau. Era acea
durere care depasea limita imaginabilului. Era acea suferinte care
incinereaza. Singura suferinta autentica si veritabila, e cea care
depaseste limita spiritualului si cade in carnale, este cea care iti
sfasaie carnea, cea care iti arde epiderma, cea care din preaplin te
arunca in neant. Nu mai era nimic decat suferinta ca prima senzatire a
vietii si ultima senzatie a mortii. Cu carnea arsa si sufletul ruine
eram fericiti. Prin cele mai adanci rani curge seva Mantuirii.
M-am ridicat si am plecat.
"Intr-o zi vom astepta eternitatea impreuna"... si-au soptit tardiv fiintele noastre

Vizualizări: 11

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor