Omul trece în viaţă prin tristeţi şi bucurii. Uneori nici nu ştie dacă trebuie să plângă sau să se bucure. Povestea de azi este despre oameni simpli, de la ţară, fără multă carte, dar care au reuşit să facă faţă unei situaţii necunoscute încă de ei pentru acele vremuri. În anii 80’ mulţi oameni din Republica Moldova plecau să lucreze în Rusia. Era ceva obişnuit să auzi că unul sau una s-a căsătorit prin Siberia sau prin alte ţări asiatice. Şi uite aşa îşi puneau părinţii traista în spinare şi mergeau să îşi viziteze copiii în ţări de care nici nu auziseră până atunci. Aşa păţi şi nea Pavel, un văduv de-al satului. A primit, într-o zi de toamnă, o telegramă în care era invitat la nunta fetei lui mai mari, Tamara. Îşi luă, omul nostru fata şi băiatul, copiii lui mai mici, şi îi anunţă de drumul lung pe care trebuiau să îl facă. Toată baza era în cea de-a doua fată, Sfetlana, sau Sfeta cum o alintau toţi. Era în clasa a unsprezecea şi avea note mari la şcoala. Băiatul, Serioja, era abia în clasa a opta şi iubea mai mult munca la câmp decât cartea. Şi-au luat doar câteva haine subţiri, deoarece Tamara i-a asigurat că acolo e foarte cald. Sfeta îşi luă şi un pardesiu că de, niciodată nu poţi şti ce se poate întâmpla pe drum. Nea Pavel luă o găină fiartă şi nişte pâine pentru drum şi doi litri din vinul lui bun, ca să-şi cinstească ginerele. Uite aşa au pornit toţi trei la drum. Au ajuns la aeroportul din Chişinău, acolo era lume care mai de care şi după ce văzu nea Pavel că mulţi, din jur, păreau mai de la ţară, aşa cum erau şi ei, îi mai veni un pic inima la loc.

-   Du-te, Sfeto, şi cumpără trei bilete până la Taşkent! îi zise el fetei lui, care abia reuşise să se aşeze comod pe un scaun din lemn.

Aceasta se ridică alene şi se duse să caute casa de bilete. O găsi nu departe de ei, şi, după câteva discuţii cu femeia care vindea bilete, Sfeta făcu un semn cu mâna tatălui.

-   Ce e? întrebă acesta, vădit plictisit.

-   Nu au la Taşkent!

-   Da unde au?

-   La Krasnoyarsk şi Novosibirsk!

-   Da ia şi tu unde ai lua numai să ajungem acolo odată!

După câteva minute de discuţii, fata s-a întors, fericită, cu 3 bilete.

-   Gata, zise ea mulţumită. Bine că am rezolvat.

 

 

-   Unde ai luat? întrebă nea Pavel curios.

-   La Krasnoyarsk, răspunse Sfeta liniştită.

-   Bine, răspunse nea Pavel şi mai liniştit.

Uite cum, din neştiinţă, nea Pavel şi ai lui se pregăteau să meargă în altă direcţie, una nebănuită. Au urcat în avion, acolo nea Pavel se aşeză lângă băiatul lui, iar Sfeta găsi un loc lângă un domn, care nu părea să aibă mai mult de treizeci de ani. Acesta o privi lung şi o întrebă în rusă:

-   Cred că ai haine groase la tine?

-   Nu, doar un pardesiu, răspunse fata într-o rusă imperfectă.

Bărbatul rămase uimit şi încercă să-i explice mai multe despre temperaturile scăzute din Krasnoyarsk, dar Sfeta îl privi cu indiferenţă. Ştia foarte bine ce le-a scris Tamara în telegramă: “aici este cald, să nu vă luaţi haine groase”. Sfeta îl privi lung şi îşi spuse în gând: “O fi drăguţ tipul, dar habar n-are să curteze o fată… cică sunt prea subţire îmbrăcată. Mare poznă!”.

După un drum obositor, au ajuns şi la… destinaţie. Nici nu reuşiseră să coboare bine şi, deodată, simţiră în nas un aer înţepător. S-au trezit în… plină iarnă. Nea Pavel începu să dea disperat din mâini:

-   Ce căldură mai e şi asta?

S-au aciuat, toţi trei, în sala de aşteptare, prea puţin încălzită. Sfeta s-a dus, într-un suflet, la biroul de informaţii, să întrebe unde sunt şi cum ajung la Taşkent. Veni de acolo speriată.

-   Suntem în Siberia! exclamă ea.

-   Cum… cum adică? întreba nea Pavel, bâlbâindu-se.

-   Nu ştiu! Eu am cerut bilete casieriţei de la Chişinău pentru zborurile pe care le aveau atunci, dar m-am gândit că ne va da locaţii apropiate de Taşkent sau Uzbekistan. Doar eu de Taskent am întrebat prima dată…

-   Mama ei de casieriţă, zise nea Pavel tulburat. Păi şi noi? Cum plecăm noi de aici? Nunta e mâine…

-   Da, şi tot abia mâine avem un avion de aici spre Taşkent, exact unde vrem, răspunse Sfeta cu dezamăgire în glas.

Ce să facă bieţii oameni? Au cumpărat alte bilete. Toaleta în acele timpuri era afară. Au avut mare noroc de pardesiul Sfetlanei. L-a împrumutat când nea Pavel, când băiatul mai mic pentru a putea merge la toaletă, prin zăpada de jumătate de metru. A doua zi s-au urcat în avionul către Taşkent. Ajunşi acolo au luat autobuzul şi, într-un final, au ajuns la Tamara. Se terminase şi nunta, vinul era băut, găina mâncată şi banii cheltuiţi pe bilete. Dar ce mai conta? Important era ca nea
Pavel şi ai lui reuşiseră să ajungă într-o localitate din Uzbekistan de care nu auziseră până atunci, dar despre care vor vorbi mult şi bine când vor ajunge înapoi în sat. Nea Pavel va povesti şi că a vizitat Siberia, iar poveştile din acele ţinuturi vor fi unele dintre cele mai palpitante spuse vreodată de cineva, până atunci, în satul lor. Şi astfel, de atunci, toată lumea îi zice… SIBERIANUL. J

Uite aşa, dragii mei, eu, Sfeta, am învăţat o lecţie de viaţă, după ce am văzut că tatăl meu se mândreşte cu supranumele, dat de săteni: Siberianul.

Morala?!

Orice s-ar întâmpla, încearcă să vezi frumuseţea evenimentelor, câştigând experienţă sau concepând o nouă poveste, numai bună de spus la gura sobei…

Vizualizări: 16

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor