Damian luă o gură de suc, plescăi, privi în gol.

În tot acest timp doi taximetrişti semănînd între ei ca două picături de apă (dar fără a fi gemeni) începuseră să se contrazică violent pe baza a nu ştiu ce taxe şi impozite pe care guvernul le va băga pe gît populaţiei în viitorul apropiat. Se contraziceau violent nu din cauza faptului că realmente ar fi ţinut la ideile lor ci pentru că aveau impresia că-i bagă şi pe ei în seamă consumatorii de la terasă.

- Ştii care-i faza?, întrebă Damian de parcă s-ar fi adresat de la tribuna unui for academic. Că am vaga impresie că în ultima vreme nu se prea mai observă fazele…, completă el cu abur didacticist

- Fiecare cu faza lui, zise Zamfir bîjbîind pe tabletă după o sursă de inspiraţie.

- Faza adică o chestie specială, interveni Simion savurîndu-şi profiterolul. Cheia succesului, şpilul, nu!?

Zamfir catadicsi să arunce o privire ca de vitrină a unui magazin de bijuterii privind înspre o cetăţeancă-piţipoancă uşor ambetată de propria personalitate şi care, lingîndu-şi buzele, îmbăloşează vizual vitrina anterior amintită.

- În România actuală, post-comunistă, se poate trăi din scris cum poate un membru al unui trib amazonian să-şi cumpere un Audi. Cu banii jos, spuse Damian imaginîndu-şi o piţipoancă, dezbrăcată de prejudecăţi, la el în bucătărie, dimineaţa la prima oră, făcîndu-i cafeaua.

- De aceea subsemnatul nu scrie decît la blog, rosti Zamfir serafic, oprindu-se cu navigarea de pe tabletă la o revistă culturală. Nu înţeleg de ce nu îmbrăţişezi şi tu acest trend, încăpăţînîndu-te să speri că lumea se va întoarce la magia scrisului de mînă şi la cine mai ştie ce alte prostii dintr-acestea old fashion way.

- Uneori, viziunea ta despre lume îmi apare ca un fel de umor de şanţ combinat cu gargară de academician beat, spuse Damian de parcă ar fi rostit o predică.

- Reţinut, veni, dintr-un fel de fund de lume, replica lui Zamfir. Am s-o pun într-un text.

- Tot din ăsta antisocial ocult că altfel n-are niciun haz.

- Ce din ăsta antisocial? M-ai făcut antisocial? întrebă Simion preocupat pînă la refuz să dea gata profiterolul.

- Text antisocial. La el mă refeream. Nu la tine.

Apoi, pe un ton de parcă un savant ar fi descoperit, brusc, piatra filosofală:

- Ţi-am mai spus de atîtea ori că lumea nu se învîrte în jurul tău. Nu eşti deloc atît de important pe cît te crezi.

La care Simion propuse să se revină la punctul de plecare al discuţiei şi anume “care e faza?” nu de alta dar dihotomia important versus banal, dezbătută de atîtea ori, nu ajunsese decît într-un punct mort.

- Faza e, unu la mînă, începu Damian ca trezit dintr-o reverie, că ne aflăm într-un colţ de restaurant care, la rîndul său, e situat într-un colţ de stradă care, la rîndul ei, se găseşte într-un colţ al oraşului. Dacă oamenii din imediata noastră preajmă ar avea şi ei mintea în colţuri nu m-ar mira.

- Te pomeneşti că tu singur oi fi avînd mintea rotundă!

- Persoanele de faţă se exclud…

Simion izbucni într-un rîs ce atrase atenţia unei demoazele cu păr cîrlionţat, trup de balerină şi chip urît. Genul care deşi recunoaşte că uneori e o scorpie, mai ales dacă o calci pe bombeu, nu ridică un deget pentru a îmblînzi scorpia din ea. Rîsul lui Simion nu dură decît două secunde întrerupt fiind de o maşină de gunoi care fu cît p-aci să izbească din spate un BMW verde închis care, la rîndul său, frînase brusc pe trecerea de pietoni. Puicuţa la picioarele căreia se oprise automobilul – o bunăciune roşcată, în colanţi negri, adidaşi plus tricou alb ce-i sublinia bustul generos – arătă şoferului o privire cruntă, după care îşi văzu de drum. Ulterior, înjurăturile dintre gunoieri şi maneliştii cu freză de cîntăreţ rock ai BMW-ului, de un pitoresc desăvîrşit (înjurăturile nu maneliştii) reuşiră să capteze atît de bine atenţia celor din zonă încît bunăciunea, oprită o secundă pe partea cealaltă a trotuarului, mai-mai să crape de ciudă pe motiv că n-o mai bagă nimeni în seamă.

- Doi la mînă: cine i-a văzut pe amărîţii ăia care au trecut pe lîngă noi?, reveni Damian pe un ton semiprofetic.

- Înainte sau după ciondăneală?, întrebă Zamfir ezitînd, pe tabletă, între a da like şi a da delete la nu mai ştiu ce text personal.

- Înainte!

- Am văzut o grămadă, nu ştiu la cine te referi, replică Zamfir adîncit în ecranul tabletei.

- A citit ceva, iarăşi, de pe buze, ce n-ai priceput? zise Simion simţind nevoia să-şi relege şiretul de la adidasul stîng.

De unde sta aplecat, parcă ai fi zis că stă cu capul sub masă, vocea îi sună bizar, ca un amestec nereuşit de balerin cu înclinaţii contra firii şi eunuc îndrăgostit de un asemenea balerin. Ceea ce stîrni un rîs teribil, în forul interior, lui Zamfir. Dacă în exterior nu se observă nimic fu pentru că, nu-i aşa?, ceea ce se petrece în forul interior al cuiva rămîne în forul său interior.

- A, da? Ce-ai citit? întrebă el cu glas tare.

- Dacă nu ştii la cine mă refer n-are niciun sens, replică Damian pălit de o tristeţe metafizică blagiană.

- Să zicem că ştiu.

Damian păru a se gîndi intens apoi întrebă cu glas inchizitorial cum erau îmbrăcaţi ciumpalacii. Zamfir replică o chestie gen “sufletul” şi se pregăti să mai comande o băuturică. Atunci Damian, schimbînd tonul, vorbi ca şi cum ar fi fost poftit să ţină un discurs festiv în aula celor ce desenează…, pardon, aula celor ce desemnează Nobelul pentru Literatură:

- Cică ea îi spunea lui cum că nu a întins ieri cearceafurile aşa cum l-a rugat, le-a întins de mîntuială şi de aceea a adormit plodul… ba nu, asta-i de la mine, ea a zis mititelul… mhm, aşa a zis… de aia a adormit greu mititelul.

- Doar atît? Că parcă mi se pare că el dădea vehement din mîini iar ea rîdea, se băgă în seamă Simion, cu ochii cît cepele (deşi se străduia s-o ascundă că, na, nu-i frumos să te holbezi) la un grup de navetişti sosiţi de la gară – adidaşi, costume sehaş şi cravată cu modele naşpa – şi care grup căsca, la rîndu-i gura peste suprafaţa sticloasă a blocurilor sau prin vitrinele cu electronice ale magazinului de pe partea opusă restaurantului cu terasă unde se găseau ei, cei trei care speriaseră toate babele cartierului, în copilărie, aruncîndu-le, prin geamurile deschise ale balcoanelor, cu ouă, mere putrezite, melci sau cepe degerate.

- Întocmai.

- Şi de ce nu spui?

- Dacă nu m-a întrebat nimeni!

În clipa imediat următoare se petrecură trei lucruri. Simultan:

a) o duduiţă (aranjată, picioare de o albeaţă eminesciană şi gesturi de top model de la Victoria’s Secret curtată asiduu de un tînăr miliardar rus care-i face cadou, de ziua ei, un yacht ce are băile stropite cu aur) de la masa de alături zise limpede la telefonul lat cît palma: “îţi promit o noapte de neuitat” iar din telefon se auzi la fel de limpede surîsul unei femele ultraîncîntată de propria persoană.

b) doi dîrlăi mustăcioşi, traversînd în grabă aleea din faţa terasei, spuseră la unison “te bag în mă-ta, nespălato” şi-şi subliniară vorbele cu un fel de nechezat de iapă în călduri. Nimeni nu pricepu cui i se adresară cei doi.

c) chelnerul care servea în dimineaţa aia, fulgerînd şi el prin spatele celui cu tableta, îl atenţionă peste umăr pe careva din diagonala lui, parcă tot un chelner, că citez ai început să te banalizezi, Grigore dragă, iar asta ştii prea bine duce la depresie am încheiat citatul.

- Deci ăla doar atîta a zis? reluă Zamfir, cel mai mare, ca vîrstă, dintre ei.

- Da. A zis că… ăăă… de fapt începuse să peroreze despre cum face el patul de ani buni şi mai are şi el nevoie de puţină divagaţie că altfel l-ar scoate din minţi rutina. D-aia n-a aranjat ca la carte cearceafurile.

- Şi ea de ce rîdea?

- C-a mai zis el ei ce faţă de disperat ai tu, o trînti Damian salutînd-o pe una, de peste drum, care se deplasa (cel puţin aşa părea din acel unghi bizar) ca şi cînd ar fi pălit-o treaba mare.

Se auzi atunci un rîs gîlgîit. Ca de ţeavă (înfundată de aproape o săptămînă şi desfundată brusc, în subsolul blocului, cu o sîrmă de oţel de către un administrator cu vagi urme de delir de grajd în sînge) de undeva de prin apropiere. Cînd priviră către sursă, cei trei putură zări figura ca de macara scoasă din uz a unui copil al străzii. Care-i privea, după toate aparenţele, cu ochi inteligenţi.

- Tu de ce rîzi, bă? îl întrebă unul din ei, rînjind, la rîndul său, pe sub mustaţa pe care şi-o întreţinea cu o cochetărie concurînd-o pe cea a unei piţipoance.

Se abţinu cu greu să nu izbucnească într-un hohot nebunesc (auzi, tu, “faţă de disperat”) şi, ca să nu se simtă lezat prietenul său, îşi făcu de lucru cu alungatul puradeului.

- Pleacă, bă, d-aciulea că-mpuţi aerul, zise el făcîndu-se că dă.

Puradeul nu păru intimidat dar pentru că probabil nu era total afon faţă de noţiunea de “bun simţ” catadicsi s-o taie, în lehamite, zece metri mai încolo.

- Disperat… hăăă… ce disperat eşti…, făcu el în dorul lelii.

Cel cu “faţa de disperat” (numit astfel din lectura de pe buze a amicului) dorind să probeze că are totuşi simţul umorului şi că nu-l afectează faza cu “faţă de disperat”, în ciuda unor evidenţe care ziceau cu totul altceva) începu să peroreze despre irealul balcanico-absurd al fragmentului ăsta ciuruit de ignoranţă, stereotipii comuniste şi forme fără fond via Occident numit România. Oricum, nu-l mai asculta nimeni. Celorlalţi le stătea mintea la cu totul alte treburi.

- Adevărul e că de la ţăranii răscoalei de la 1907 (aceiaşi peizanos evocaţi cu vînă de laureat al premiului Nobel de către neaoşul Liviu Rebreanu în faimoasa sa Răscoală) minunatul popor român n-a evoluat nici cât negru sub unghie, zise Simion, uşor exuberant după cea de-a patra bere, consumată cu un veşnic lins de buze cînd paharul ajungea la fund. O văd zilnic la mine la servici, o văd cu vârf şi îndesat prin periplurile mele urbane mai mult sau mai puţin accidentale. O văd şi nu am ce să fac decît să mă minunez. E drept că nu cu mult timpuleţ în urmă m-am cam temut ca nu cumva de atîta mirare să devin filosof. După aia m-am rugat să nu cad cumva în extrema cealaltă: mirarea transformată în groază. Azi însă mă cam doare la bască despre toate astea. Şi, vorba aia, măcar de-aş avea bască.       - Tre’ să recunosc că nu eşti lipsit de un oarecare talent scriitoricesc, spuse Zamfir tastînd febril ceva pe tabletă. De ce nu ţi-oi fi explorînd matale talentul mai abitir habar nu am.

- Suntem un neam mic, provincial, alergic la democraţie, acceptîndu-şi aproape fără crîcnire conducătorii inculţi, incomptenţi dar în acelaşi timp severi (şăfu’ tre’ să fie dur, bre, că altfel unde-am ajunge!?) în vreme ce liderii carismatici şi capabili ori sunt luaţi de fraieri ori destituiţi rapid, continuă Simion cu un soi de feeling terorist în priviri. Căldurica mentală şi fetişizarea muncii sunt mult mai importante decît munca adevărată căci acestea duc, inevitabil, la schimbări. La progres.

Pe stradă trecu un biciclist care înjură de mama focului, vorbind la telefon via bluetooth. Glasul i se auzi pînă în capătul celalalt al trotuarului. Mulţimea fu străbătută de un fior tip ştirile proteve de la ora cinci.

- Cine nu te ştie nu prea ar rîde la ceea ce ai spus. Dar cum noi te ştim zicem că e mişto simţul ăsta al tău cu care reuşeşti s-o arzi sarcastic, replică Damian pe un ton vivisecţionist.

- Un al şaselea simţ, ar zice unii, nu se lăsă Zamfir mai prejos. 

- Simţul umorului arată urîciunea acestei lumi. Ne arată aşa cum suntem, de fapt, fără ţoalele autocenzurii ori a cine mai ştie căror legi şi reguli autoimpuse. Simţul umorului dezvăluie ipocrizia lumii. Arată murdăria de sub preş. Pe care dacă o ştii o şi poţi curăţa. Ignor-o şi vei deveni în scurt timp la fel de împuţit ca ea, zise Simion de parcă s-ar fi aflat în Sfîntul Altar. Oamenii, ca fenomen de masă, nu au acest simţ. Majoritatea ştiu să spună sau să rîdă la glumiţe mai mult sau mai puţin de mahala. Glumiţe domestice de genul m-am umplut de făină pe năsuc când făceam prăjitura aia, hi-hi, arătam ca nasul renului lui moş Crăciun. Cînd însă vine vorba de a sublinia şi înfăţişa, prin acest simţ, ipocrizia şi încremenirea în proiect a unora sau a altora, stupiditatea, falsa cultură, prostia mulţi habar n-au ce-i aia. O iau, în cel mai bun caz, drept vorbă aruncată-n vânt, neinteresantă, aiurea.

Apoi pe un ton dogmatic:

- Nu se îndreaptă moravurile prin rîs, cum susţineau vechii latini - ridendo castigat mores. Prostii de manual alternativ! Prin rîs se întîmplă ceva extrem de grav, de serios şi de tragic în acelaşi timp, dramatic în ultimă instanţă: se subliniază cît de imaturi devin copiii pe măsură ce se transformă în maturi, cît de puerili în gîndire devin cei care se consideră înţelepţi şi cît de repede mor (de zeci de ori chiar) cei care cred în propria nemurire.

După asta ziua celor trei căzu într-o desuetudine crasă.

Vizualizări: 21

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor