La Jibou, alături de Daniel Săuca                  redactorul-şef al revistei  „Caiete Silvane”,

la lansarea volumului

       “Zodia Lupilor.Farkasak csillagjegye”,  

        de Sânziana Batişte

(Traducere: Simone Győrfi)

         - 26 martie 2011 -

 

 

              ( Foto: Széll Sándor)                    

 

 

 

 

 

SIMONE GYŐRFI (Elisabeta Simone Győrfi-Deák) s-a născut la 6 martie 1961,  la Cluj. Absolventă a Facultăţii de Matematică-Mecanică din cadrul Universităţii din Timişoara, lucrează ca profesoară, cu rezultate profesionale remarcabile,  la Grupul Şcolar „Octavian Goga”, din Jibou, judeţul Sălaj. Editează şi coordonează reviste şcolare ( „Fiţuica”,”Interferenţe”, www.metamate.home.ro), se implică în activităţi sociale.

Căsătorită cu Győrfi-Deák Győrgy, au doi fii: Géza Győrgi (1995) şi Gergely (1997). Scriitoare şi traducătoare ( volum de debut –„Galaxia cotidiană”, ed. Marineasa, 2009), este prezentă în numeroase antologii şi a obţinut premii prestigioase: Premiul „Mihai Eminescu”, I, 1978, limba maghiară, „Moştenirea Văcăreştilor”, I, proză, 1999, „Magyar Szo” (Arcus), menţiune, 1999, „Tribuna” (Cluj), 1997, la Festivalul de poezie „Orfeu”.(Datele sunt preluate de pe WIKIPEDIA).

 Simone Győrfi scrie şi savuroase poveşti (parte dintre ele incluse în antologia „Poveştile de la Bojdeucă”) într-o românească plină de dulceaţa limbajului popular, cărora le dă şi un aspect de modernitate prin invocarea realităţii cotidiene, prin jocurile de limbaj, prin umorul fin.

S.B.

 

                                     DOI  FECIORI  CA  DOI  SORI

                                                               de Simone Győrfi


motto:

 “cu gândul

hotare că nu pot să trec

sã nu crezi

 

         A fost odatã ca niciodatã un om şi femeia lui. Harnici şi aşezaţi la casa lor, nici prea sãraci, dar nici prea bogaţi, aşa cum se cuvine. Şi tare şi-ar mai fi dorit şi ei copii. Dar binecuvântarea aceasta de la Domnul îi ocolea. Şi cum anii treceau, omul acela devenea tot mai tãcut şi mai morocãnos, iar nevasta lui tot mai necãjitã. În serile de varã se aşezau pe laviţa din pridvor şi ascultau zgomotele de pe uliţã: râsete de copii, ciondãneli de îndrãgostiţi... Şi omul tãcea cu pipa în gurã, iar femeia suspina cu dor, ştergându-şi pe furiş ochii, zicând:

          - Oare de ce s-o fi mâniat Domnul tocmai pe noi? Cã nu suntem nici haini, nici strânşi la pungã şi nici de vreo boalã nu bolim. Cu ce-am greşit oare?

          Şi privea cu jind peste gard  la jocul copiilor. Iarã omul tãcea, învãluindu-şi amarul în fum...

          Azi aşa, mâine tot aşa, s-a cam sãturat Domnul sã-i tot audã în fiecare searã, cum se jeluiesc. Şi-l trimise pe Sânpetru, sã vadã ce vor. Şi-acesta numai ce se-ntoarse o datã pe cãlcâie şi se prefãcu într-un moşneag şi, cum tocmai se-nsera, bãtu în poarta acelora. Iarã ei îl primirã cum se cuvine şi îi aşternurã  masa şi-l omenirã cu ce  aveau mai bun. Apoi se aşezarã cu toţii pe laviţã, la poveşti. Şi din una în alta, femeia tot nu se rãbdã pânã la urmã şi-şi vãrsã amarul din inimã în faţa moşneagului. Iar omul ei tãcea şi dãdea din cap a încuviinţare.

          Se duse Sânpetru înapoi şi Domnul îl întrebã:

          - Umblat-ai cu folos, Petre?

          - Umblat, Doamne.

          Şi-i povesti ce-a vãzut şi ce-a auzit. Şi Domnul zise:

          - Sã le fie lor dupã voia inimii.

          Şi uite-aşa se întâmplã de nãscu femeia, la soroc, frumuseşe de fecior, apoi, peste vreun anişor, încã unul. Gheorghieş cel mai mare, Grigoraş cel mai mic. Nu mai era casa goalã, râsetele şi zbenguielile şi pãruielile frãţeşti umpleau ograda din zori şi pânã în noapte. Femeia era iarãşi veselã ca o ciocârlie, iar bãrbatul se juca cu pruncii, învãţându-i încetul cu încetul toate cele ale gospodãriei. Trecurã anii, crescurã  fecioraşii. Însã o datã cu ei, crescurã şi pãrinþii, numai cã în jos, cãtre bãtrâneþe... şi se pomeni o datã femeia suspinând lângã umãrul bãrbatului:

          - Multã bucurie şi viaţã ne-or adus pruncii, mãi bãrbate, dar tare mi-i teamã cã n-om apuca sã-i vedem gospodari la casele lor, cã bãtrâneţea nu iartã pe nimenea...

          Se-ntâmplã cã Gheorghieş îi auzi şi tare se-ntristã. Îl cãutã pe Grigoraş şi-i spuse:

          - Frate, uite ce-i. Eu plec în lume. De-oi avea noroc, oi afla izvorul vieţii şi-oi aduce pentru mãmuca şi pentru tãtuca dintr- însul. Tu sã rãmâi acasã, de mi se întâmplã ceva, sã le fii sprijin .

          Grigoraş se sminti împotrivã-i şi spuse:

          - Ba plec eu, rãmâi mata la gospodãrie, cã eşti mai vrednic.

          Şi uite-aşa se tot ciondãnirã şi se tot certarã trei zile încheiate. Pânã la urmã se-nţeleserã sã purceadã amândoi la drum, sã izbândeascã mãcar unul dintre ei.

          Amarnic plânse femeia, grozav se mai necãji bãrbatul când aflarã hotãrârea lor, dar nu fu chip sã-i întoarcã din drum. Le deterã dar la fiecare câte o traistã cu de-ale gurii, o leacã de parale şi câte un toiag sã se sprijine într-însul când or obosi. Şi plecarã.

          Merserã ce merserã pânã ce se pomenirã la o rãscruce. Zise Gheorghieş:

          - Alege, frate, la munte sau la câmpie?

          - Alege matale, bãdie, cã eşti mai vârstnic, spuse Grigoraş.

          Gheorghieş o luã spre munte şi ajunse la marginea unui codru uriaş. Se tocmi pãdurar într-un sat, zicându-şi:

          - În lung şi-n lat am sã-l strãbat şi-n a vieţii izvorul am sã-mi scufund ulciorul, pentru mãmuca şi pentru tãtuca.

          Dar zilele treceau şi izvorul acela nu se lãsa descoperit. Dupã un timp Gheorghieş îndrãgi la o horã fata unui gospodar, o ceru dupã datinã şi se însurã cu ea. Iarã nevasta îi dãrui mândreţe de copii, un bãiat şi o fatã. Şi uite-aşa se fãcu de uitã cu totul pricina care-l mânase la drum...

          În acest rãstimp Grigoraş, cel care o luase spre câmpie, ajunse într-un oraş mare. Cãtã în stânga, cãtã în dreapta şi gândi:

          - În lung şi-n lat am sã-l strãbat, n-a tãinui oraşul a vieţii izvorul! Şi-am sã iau dintr-însul pentru mãmuca şi pentru tãtuca!

          Însã timpul trecea, traista cu de-ale gurii se golea, buzunarul aşijderea, aşa cã mezinul nostru fu nevoit sã intre slugã pe lângã un meşter ceasornicar. Acesta îl vãzu bãiat de treabã, harnic şi sãritor şi îndrãgindu-l, îl şcoli şi-l învãţã meserie laolaltã cu copiii sãi. Când crescu, se însurã cu fata meşterului şi aceasta îi dãrui o pereche de gemeni, frumoşi şi vioi, veseli şi jucãuşi, de pieri şi din capul lui Grigoraş pricina care-l mânase de-acasã, ca fumul.

          Dar într-o bunã zi, privindu-şi odraslele cum se joacã în curtea casei, îl nãpãdirã amintirile de-i deterã lacrimile.

          - Aoleo, se jelui el nevesti-si, cum de-am putut sã uit de mãmuca şi de tãtuca şi nu m-a înghiţit pãmântul de ruşine? Pregãteşte copiii, pune mâncare în desagã şi la drum, femeie, cã n-am odihnã pânã când nu le -oi cere  iertare!

          Şi plecarã la drum.

          Când sã se apropie de rãscrucea cu pricina, ia ghiciţi cine cobora de cãtre  munte? Nimeni altcineva decât Gheorghieş, cu familie cu tot. S-au îmbrãţişat cei doi fraţi, şi-au povestit câte nu li s-au întâmplat de când nu s-au mai vãzut, apoi au pornit împreunã mai departe. Grigoraş se opri la marginea satului şi zise:

          - Frate, frate, mult a trecut de când ne-am legat sã aducem apã din fântâna tinereţii  mãmuchii şi tãtucãi! Tare mi-e teamã sã nu fi întârziat prea mult!

          Şi pãşirã pe uliţã cu strângere de inimã.

          Dar ce sã vezi? Acolo şedeau cei doi bãtrânei, pe laviţa din pridvor, mânã în mânã, cum i-au lãsat la plecare! Şedeau acolo, mânã în mânã şi cãtau cu ochii obosiţi de-a lungul uliţei...

          Doamne, cum s-au mai aruncat cei doi fraţi la picioarele lor şi cum s-au mai rugat sã le fie iertatã neizbânda! Şi cu câtã pãrere de rãu şi-au plecat capetele peste mâinile lor trudite ! Şi cum sã nu ierte un pãrinte pe copilul sãu întors din depãrtãri!

          Atunci cei doi tineri îşi luarã nevestele de mânã şi le aduserã în faţa lor, apoi puserã nepoţii pe genunchii lor, mândri nevoie mare de odrasle.

          Şi sã vezi minune! Cum se desfãtau cu sporovãiala nevinovatã a pruncilor, cutele adânci lãsate de vreme începurã sã se retragã, privirea sã se limpezeascã, oboseala din trup sã disparã... Cei doi bãtrânei întinereau vãzând cu ochii!

          Şi zise Gheorghieş:

          - Mãi frate, da' proşti mai suntem! Iaca, tot timpul am purtat înlãuntrul nostru taina tinereţii veşnice!

          Şi, privindu-i pe cei doi cum se bucurau şi cum se desfãtau înconjuraţi de fiii şi de nurorile şi de nepoţii lor, iaca aşa vã zic şi eu vouã: cu toţii purtãm în noi izvorul tinereţii !

          La bunã vedere!

 

Vizualizări: 62

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Septembrie 22, 2011 la 5:33pm
Nu-i aşa că scrie frumos?:) Mă bucur, Caterina că ţi-a plăcut! Da, Simone mi-a tradus atât de frumos "Zodia Lupilor"! (Scuze, abia acum am descoperit comentariul!)
Comentariu publicat de caterina scarlet pe Septembrie 9, 2011 la 10:10am
mi s-au umezit un pic ochișorii dar nu-i bai că nu se vede la televizor!simone e autoarea variantei maghiare de la ZODIA LUPILOR am recunoscut-o imediat după poza din carte!
Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Mai 6, 2011 la 12:39am
Any Tudoran, Vasilica, Maricica, George Georgescu, Ştefan, Reţeaua literară, mulţumiri pentru Like!
Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Mai 5, 2011 la 6:10pm

Mulţumesc şi-n numele Simonei, doamnă Ottilia Ardeleanu!

E-adevărat, poveştile Simonei (de-a-ţi şti ce...năstruşnice sunt unele...mă tot rog de ea să le grăbească publicarea în volum!) mustesc de înţelepciunea aceea din veac; frumuseţea şi echilibrul lor vin şi din duioşia şi tandreţea cu care învăluie ea relaţiile familiale, în primul rând, şi, desigur, cele cu toţi cei/cele ne înconjoară.

Comentariu publicat de Ottilia Ardeleanu pe Mai 5, 2011 la 4:26pm

o poveste frumoasă, cu un final aşa cum ni-l dorim toţi: "tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte"!

Desigur, tinereţea este în noi şi în felul cum ştim să ne apropiem părinţii, copiii, prietenii şi semenii, în general, ca viaţa să ne fie dragă şi să nu simţim urmele bătrâneţii...

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Aprilie 12, 2011 la 9:41pm
Mulţumim de citire şi apreciere, Maricica.
Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Aprilie 9, 2011 la 11:48am

Domnule Aurel, mă bucură aprecierea d-voastră, cu atât mai mult, cu cât vine de la un "povestitor" înnăscut!

Vă mulţumesc şi-n numele autoarei.

Comentariu publicat de Stănescu Aurel Avram pe Aprilie 9, 2011 la 8:57am
Pe vremuri oamenii nu aveau mobile dar functiona ''simtirea'', un sentiment pierdut pentru totdeauna... astfel se facu posibil reintilnirea celot doi frati iar eu am citit o poveste incintatoare.  
Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Aprilie 7, 2011 la 8:15pm
Mulţumim, domnule lazar stoica-gg!
Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Aprilie 7, 2011 la 5:50pm
Any Tudoran, Vasilica Ilie, Reteaua literară, vă mulţumim pentru LIKE!

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor