Dacă tot suntem aici, pedepsiți să rămânem un timp pe țărmul ăsta, sub soare și stele, așteptând o corabie, un vas sau o plută care să ne salveze, să ne ducă spre locuri mai familiare și mai ușor de înțeles,
oare tot ce trebuie să facem până atunci e să așteptăm?

Dacă tot am înțeles câte un adevăr, chiar și trunchiat, din tot ce am trăit vreodată, din tot ce am cunoscut și recunoscut, oare tot ce putem face e să ignorăm și să uităm?

Dacă ne-am simțit măcar o dată înăuntru, dacă am trăit iluminarea divină sau diabolică, dacă am văzut soare și stele și timp rotindu-se în jurul nostru, oare tot ce putem face e să negăm, să fugim și să ne
ascundem, sa ne zgâriem ochii cu unghiile crescute sălbatic și să
strigăm cuprinși de teroare: “Nu am fost eu!”…?

*

Deschid ochii cu teamă, întrebându-mă care va fi astăzi peisajul ce mi se va proiecta pe retina obosită de văz. Nu îmi mai amintesc nimic. Oare sunt aici, în cort? Da, punând cap la cap fapte din trecut, pe
plajă ar trebui să fiu. Deschid într-un final ochii brusc, inexplicabil
curaj, ce-o fi o fi. În loc de fâșul liniștitor și familiar al cortului
verde, o lumină uriașă mă lovește cu furie din toate părțile. Îmi
înconjoară corpul și simt că mă ridică de pe nisip, mă poartă cu
blândețe deasupra mea, de unde mă pot privi detașat, resemnat. Nu mai
sunt ființe în jurul meu, ci doar o ceață
alburie, din care răsar eu. “Față de bețiv”. Am dintr-o dată senzația
că am adormit pe creanga unui copac și că în orice moment ramura care a
suportat destul greutatea mea, obosită și sictirită va ceda, va începe
să se clatine iar eu voi fi azvârlit de la înălțime. Dau la o parte
frunzele și, da, chiar sunt într-un copac, unul care a crescut peste
noapte pe plajă în locul cortului meu. Sunt pe cea mai de sus ramură,
pot vedea în depărtare, diferite ambarcațiuni pe apă și altele
sprijinindu-se unele pe altele răpuse în port.

Lumina îmi stăruie în ochi, sunt orbit dar în același timp simt cum îmi pătrunde în minte, spărgând un gând în mii de farâme, născându-mi idei. Sunt eu, doar eu, aici. În același timp, nu sunt numai aici.
Lumina mă trage înapoi în trecut, mă duce plutind cu spatele până
într-un loc pe care nu l-am mai văzut de mult, dar pe care îl știu atât
de bine. Sunt acolo cu toții, toate fețele familiare care cândva au
reprezentat lumea mea, toți cei care îmi astâmpărau fricile atât de
neînțelese pe vremea aia. Da, sunt acolo cu toții și vorbesc despre
mine. Ciudat, ca și cum eu nu aș fi prezent. Mă simt existând doar în
mințile lor, o proiecție puțin diformă, sau poate, asta este imaginea
mea, cea reală. Poate că doar eu m-am imaginat mai minunat decât sunt.
Poate că ei mă văd așa cum o ființă normală vede o altă ființă normală.
Oare ce e nebunie? Nebunia este imaginea pe care ți-o proiectezi tu
însuți asupra ta, este diformitatea, este minunăția asta care mi se
revelează acum în lumină?

Gâtul îmi e uscat, corturile ajung cu bețele în jos și se sprijină pe ele iar soarele lasă tot mai mult impresia unui animal în călduri. Pornesc și pașii mei pe nisip nu aduc nicio urmă în plus și nici nu îmi
pot imagina de fapt că pășesc pe pământ, pentru că tălpile se înfundă
mai degrabă în ceva moale, ca în vată, în ceva galben și pufos. Mi se
năzare dintr-o dată că pășesc pe soare. Că soarele nu mai e doar un
glob îndepărtat, ci a devenit un deșert, un întins nesfârșit de lână
moale și galbenă în care degetele mele se înfundă. Probabil că de asta
nici nu mă mir că este atât de fierbinte încât pielea pare că mi se
cojește și îmi rămân fâșii pe nisip, printre scoici, melci sparți și
mucuri de țigară. Piele. Piele de șarpe.

Nu mai pășesc, sunt din nou în copac, peisajul de schimbă alene, fantomatic. Un zgomot vag se aude din ce în ce mai aproape de cortul transformat în copac, pe a cărui creangă m-au urcat din nou, un zgomot
ce nu pare să vină de undeva din jur, ci parcă din alt timp. O sferă
uriașă, albă, stă pe mare și din ea se parașutează pe țărm, prin
salturi fenomenale prin înălțime și precizie, extratereștri.
Extratereștri albaștri. Nu am niciun fel de surpriză să-i văd nu verzi,
ci albaștri. Ridic două degete în semn de salut către unul din ei.

E și o ea în poveste. Stă pe o bancă ruptă. De lemn. Bea bere. Îi fac semn, îi arăt extratereștrii, dar e complet absorbită în norul de fum și în licoarea acidulată care îi alunecă tot mai repede pe gât. Nu
observă nimic din ce se petrece. Extratereștrii se apropie de ea, vreau
să o avertizez dar mi-am pierdut vocea. Sunt dintr-o dată peste măsură
de fascinat de dansul nebun al unor pescăruși, care pescuiesc cu
măiestrie din apă, un pui și două păsări mature.

Văd în fața mea cărări, cărări peste tot. Ca și cum stau în fața unor sute de drumuri și e minunat, pentru că nimeni nu mă silește să aleg. Pot rămâne aici sau pot merge mai departe, mă pot întoarce, pot
lua toate potecile la nesfârșit.

Viitor și niciun pic de trecut. Un acum care se întinde până în clipa în care voi spune eu: stop, m-am plictisit.

Mă visez din nou șarpe, îmi amintesc sau îmi inventez o biografie șerpească, în care toți ai mei și-au lăsat fărâme de piele pe acest nisip, au plutit pe această apă. Sunt din nou toți acolo, în jurul unei
mese. Sâsâie ca niște moșnegi știrbi și vorbesc despre mine ca și cum
nu aș fi prezent. Poate mă cred pierdut, pierdut pentru totdeauna. Mort.

Morți au fost și ei, de vreme ce abia acum îi recreez în minte, după atât amar de timp. Dacă nu te gândești la ceva, oare poți spune că acel ceva există? Trăim în mai multe realități și mai mereu o alegem pe cea
mai intimă, pe cea de care ne simțim mai atașați.

E ca și cum… ca și cum sunt încă om dar tot ce respiră în jurul meu îmi spune să renunț la asta, să las în urmă starea de om și să pornesc într-o nouă explorare. Nu mai fi om, îmi spun pietrele, îmi spune
nisipul, îmi spun valurile și scoicile hai, încercă altceva, trage ceva
mai tare, mergi cu noi, hai, curaj. Undeva tot o să ajungi. Există și
altceva în afara chestiei ăsteia care îți este atât de cunoscută.

Îmi mai cer să-i uit pe toți. Să mă închipui ultima ființă cruțată din specia mea, ultima rămasă aici pe țărm. Să plec. Să caut. Să aflu. Să înțeleg. Am totul înaintea mea iar soarele nu a ajuns nici măcar la
mijlocul drumului prin creierele noastre avide de umbre, de căldură și
gust.

Pleci. Pleacă. Mergi.

Abia te-ai trezit. Abia te-ai născut.

Sunt ființa fără trecut. Pot fi orice îmi doresc.

Vizualizări: 16

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor