Sorin Toma, fostul redactor-şef al "Scânteii”, din 1947 pânǎ în 1960: "Articolul de tristă amintire, despre poezia lui Tudor Arghezi [..], l-am scris din însărcinarea conducerii superioare de partid.”

Sorin Toma, fostul redactor-şef al "Scânteii”, din 1947 pânǎ în 1960: "Articolul de tristă amintire, despre poezia lui Tudor Arghezi [..], l-am scris din însărcinarea conducerii superioare de partid.”

Autor: ILIE RAD                                                                                                                        18 octombrie 2011

sorin toma12

 

Sorin Toma (născut în 1914, acum în vârstă de 97 de ani ) este fiul poetului A. Toma. În anii dinaintea războiului, a acţionat în cadrul Partidului Comunist ilegal şi al presei sale clandestine.

În 1940 s-a alăturat miilor de evrei care, pentru a nu fi capturaţi de trupele pogromiste ale Germaniei naziste, se refugiau dincolo de Nistru, în Basarabia, recent anexată de URSS şi supusă unui intens tratament de sovietizare. Acolo, fiind lipsit de orice documente din partea Partidului Comunist din România, care-i recomandase emigrarea, şi necunoscând încă limba rusă, a fost repartizat la ziare în limba „moldovenească”, lucrând exclusiv în sectoare nepolitice.

În anul următor, războiul din Est a reînceput. Sorin Toma şi-a reluat şi el lungul său marş. Întâi spre Est…

Desigur, nu este locul potrivit pentru a reproduce aici tot ce mi-a relatat dl Sorin Toma cu privire la cele trăite de d-sa în acele împrejurări. Nu-mi iese totuşi din minte o anumită amintire a d-sale. O reproduc: „Câteodată, când mă aştept mai puţin, îmi apare înaintea ochilor o scenă, mereu aceeaşi. O coloană nesfârşită de prizonieri – toţi în bluze-uniformă ruseşti, dar cu câte o «stea a lui David» evreiască, mânjită cumva cu vopsea roşie, pe spate – aleargă, aleargă, desculţi. De ambele părţi ale convoiului, gardieni militari nemţi pe motociclete.

Unul din prizonieri, istovit, a rămas cu câţiva paşi în urmă. De pe o motocicletă îl plesneşte biciul. Altul, la capătul puterilor, s-a prăbuşit. Mai simplu: un glonte.

Gardienii militari nemţi, pe motociclete, nu uită şi nu greşesc: «Fiecăruia ce i se cuvine!»”

În 1943, schimbarea radicală intervenită în soarta războiului şi în caracterul lui a adus o shimbare şi în destinul lui Sorin Toma, care nu a mai fost nevoit, pentru a supravieţui, să-şi ascundă identitatea. La cererea sa, a fost primit ca soldat combatant în una din unităţile care luptau în nordul Germaniei. La sfârşitul războiului a revenit în ţară, cu Divizia „Horia, Cloşca şi Crişan”.

După un stagiu în presa militară, a fost transferat la ziarul Scânteia, al cărui redactor- şef a fost, în perioada 1947-1960. În 1948 s-a căsătorit cu Kati Ernyei, a cărei familie, atât tatăl, cât şi fratele ei, precum şi soţia şi fetiţa acestuia, în vârstă de 4 ani, au pierit ca victime ale pogromiştilor germani şi unguri. Exclus din partid şi destituit din funcţie în 1963, sub acuzaţii care s-au dovedit false, reabilitat după o nouă anchetă, în 1970, a emigrat, în 1980, în Israel, unde se afla o parte din familia sa.

Sorin Toma a rămas în memoria noastră mai mult în calitate de autor al articolului de tristă faimă, apărut în Scânteia din 5, 7, 9 şi 10 ianuarie 1948, în patru părţi, sub titlul Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei. Răsfoind volumele lui Tudor Arghezi.

Ca redactor-şef al Scânteii, a publicat şi alte articole, „cerute de presa sovietică” (susţine autorul), reluate apoi în broşuri (unele traduse în maghiară): Socialismul ştiinţific şi pieirea inevitabilă a capitalismului. Marx şi Engels, întemeietorii socialismului ştiinţific. Manifestul Partidului Comunist (1949); Presa sovietică, stegar al luptei pentru adevăr, pace şi progres (1951); Republica Populară Română pe drumul revoluţiei culturale (1951); Uniunea Sovietică pe calea construirii comunismului (1959).

Puţini ştiu, poate, că d-sa a publicat două cărţi de interes pentru istoria culturii române. Prima este Cum am supravieţuit holocaustului în Ucraina (1941-1943); întâlnirile mele (amintiri – reportaj), Netanya, 2000 (68 pag., carte publicată în regie proprie). Cea de-a doua: Amintirile unui fost ziarist comunist, redactor-şef al „Scânteii”, din 1947 până în 1960, Editura Compania, Bucureşti, 2004.

În 1989, Sorin Toma a trimis o scrisoare deschisă Europei Libere, intitulată O mărturie, o mărturisire (difuzată la 25, 26 şi 27 iulie 1989), în care autorul îşi exprima solidaritatea cu cei care, în ţară, se opuneau regimului ceauşist. Adept sincer al regimului comunist, Sorin Toma a devenit adversar al acestuia, în varianta ceauşistă.

A mai publicat următoarele traduceri: Ziua cea mai lungă a Japoniei, traducere de Sorin Toma, prefaţă de N. Copoiu, Editura Politică, Bucureşti, 1974; Nicolaj Petrovici Dubinin, Eroul cărţii mele: genetica, traducere din limba rusă: Sorin Toma, controlul ştiinţific al termenilor de specialitate: Iulia Niculescu, Editura Politică, Bucureşti, 1977; Klaus Drobisch, Rezistenţă la Buchenwald, prefaţă de Gáll Ernö, traducere din limba germană de Sorin Toma, Editura Politică, Bucureşti, 1981.

În legătură cu d-sa circulă multe legende şi neadevăruri. O parte dintre acestea au fost, sper, lămurite în interviul de faţă.

Interviul a fost realizat, iniţial, telefonic, la data de 25 iulie 2011. L-am transcris cu atenţie, apoi i-am trimis textul domnului Sorin Toma, care a făcut modificări, completări, eliminări şi precizări pe text, fiind extrem de atent la fiecare nuanţă şi afirmaţie. A corectat nu doar erori de informaţie, ci şi asperităţi stilistice, semne de ortografie şi de punctuaţie – reflexe ale omului care a lucrat atâţia ani în presă. I-am trimis varianta nouă, pe care a făcut noi modificări şi completări, de care am ţinut seama în totalitate.

La sfârşitul lunii septembrie 2011, am primit textul în forma în care se publică acum, rezultatul unor completări şi modifică ri succesive. Publicăm aici prima parte a interviului, urmând ca versiunea integrală să apară în Revista română de istorie a presei, nr. 2 din 2011. (Ilie Rad)

Stimate Domnule Toma, o discuţie cu Dvs. nu poate ocoli articolul antiarghezian, pe care l-aţi publicat în ianuarie 1948. Citez dintr-un interviu pe care l-am făcut cu domnul profesor Dumitru Micu...

Sunt fericit să aud că trăieşte!

Vă pot trimite acest interviu!

Mi-ar face o mare bucurie! Îl stimez şi îl iubesc pe profesorul Dumitru Micu şi-i urez sănătate şi numai bine!

Aşadar, în interviul făcut cu domnul profesor Dumitru Micu, domnia sa spunea că, după ce aţi fost mazilit de la Scânteia şi, înainte de a emigra în Israel (1980), l-aţi vizitat acasă, iar cu această ocazie i-aţi făcut şi unele confidenţe. Citez din spusele profesorului Micu: „Cu privire la Poezia putrefacţiei... s-a exprimat atât de autocritic, încât m-am simţit obligat să-l temperez, spunând că şi Arghezi a fost, nu o dată, nedrept cu alţii. Motivându-şi atitudinea din acel articol «nociv», «pătruns de spiritul dogmatismului jdanovist-stalinist» (cum avea să-l califice, mai târziu), Sorin Toma a invocat nu doar faptul că l-a scris la comandă politică, ci şi lacunele sale de cultură literară. [...] Ceea ce nega categoric era opinia generalizată că voise să-l dărâme pe Arghezi, pentru a-l impune ca poet naţional pe tatăl său, A. Toma.”

Am fost, într-adevăr, acasă la Dumitru Micu. El lucrase la Scânteia, între 1957-1960, în „Secţia literară”. Şi încă de atunci l-am simpatizat. Desigur, el era mult mai tânăr ca mine – între noi este o diferenţă de 14 ani. Şi acum îi port cel mai mare respect şi vă mulţumesc pentru bucuria pe care mi-aţi făcut-o, spunându-mi că trăieşte.

Cât priveşte atitudinea mea faţă de acel articol, cred că am fost foarte clar în scrisoarea mea deschisă către postul de radio Europa Liberă, intitulată O mărturie, o mărturisire, scrisă în aprilie-iulie 1989 şi difuzată de mai multe ori în luna iulie 1989. În acel document mă opream şi asupra articolului de tristă amintire, despre poezia lui Tudor Arghezi, pe care l-am scris din însărcinarea conducerii superioare de partid.

Spuneam acolo că acest articol „negativist, destructiv [...] constituia un model de militantism intolerant”. Subliniam că articolul „a avut consecinţe nefaste în domeniul literaturii, artei şi culturii în general”, apoi adăugam: „Dacă regret acest articol, este nu numai pentru concepţia estetică falsă pe care o promova şi pentru rolul pe care l-a jucat în sfera menţionată, ci mai ales pentru viciul său primordial, aş zice congenital, şi anume: era pus în slujba unei linii politice generale false, care avea să ducă la dezastru. Şi astfel, momentul apariţiei articolului, evenimentele cu care mai mult sau mai puţin a coincis, întregul lanţ de măsuri luate ulterior în cele mai diverse domenii – toate acestea au făcut ca, în timp, articolul să-şi depăşească obiectivele iniţiale: el s-a integrat funcţional în arsenalul ofensivei partidului pentru instaurarea şi consolidarea unui regim totalitar de tip stalinist.

În interviul făcut cu mine, ca şi în memoriile sale, profesorul Micu afirmă categoric că, într-adevăr, Dvs. aţi scris studiul împotriva lui Arghezi, la ordinul partidului, nu din motive personale: NU pentru a-l reabilita pe tatăl Dvs. şi a-l pune pe soclul de pe care urma să fie demolat Arghezi!

În primul rând, tata nu trebuia reabilitat, nu avea de ce. Nu se punea această chestiune. Iar articolul meu, Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, nu numai că a fost scris cu acordul partidului, dar a fost o sarcină de partid, care venea de sus de tot. În volumul memorialistic Privind înapoi, p. 330-331, am explicat pe larg acest caz: „Sarcina de a scrie articolul şi indicaţiile corespunzătoare le-am primit direct de la Iosif Chişinevschi, membru al CC al PMR, şi nu prin intermediul lui Leonte Răutu, şeful Secţiei de Propagandă şi Cultură, prin care, în mod obişnuit, se ţinea legătura cu Scânteia. Chiar acest fapt era de natură să-mi sugereze importanţa ce i se acorda articolului. / Pe întreg parcursul elaborării lui, Chişinevschi a fost singura mea legătură. El a subliniat că îmi transmitea indicaţiile conducerii partidului şi că iniţiativa a avut-o «însuşi tovarăşul Dej». De altfel, în etapele următoare, el s-a referit la conducerea partidului «şi» la Gheorghiu- Dej. Am înţeles că au fost consultaţi şi alţi membri ai conducerii (mi-a atras atenţia şi vocabularul lui, oarecum deosebit, mai rafinat decât cel pe care Chişinevschi îl folosea în mod obişnuit). Desigur, m-ar fi interesat să ştiu cine anume, dar curiozitatea nu era privită cu ochi buni.

De ce avea nevoie partidul de acest articol?

Am lămurit şi această problemă în memoriile mele şi nu văd ce aş mai putea adăuga. Am arătat acolo că au fost trei motive principale: în primul rând, în 1946, lui Arghezi i se decernase Premiul Naţional pentru Poezie, prin care partidul comunist încercase – fără succes – să şi-l apropie pe Arghezi sau cel puţin să-l neutralizeze pe plan politic. În al doilea rând, Arghezi, într- una din tabletele sale, condamna orice pas al scriitorului spre „literatura angajată”. În fine, punctul culminant al ostilităţii lui Arghezi l-a constituit volumul Una sută una poeme, tipărit în 1947, la Editura de Stat.

Apropo de acest volum, trebuie să vă spun că l-am răsfoit şi iată ce am constatat: din sumarul volumului au fost eliminate două poeme, rămânând în sumar doar ... 99 de poeme, fără ca titlul iniţial să fie modificat (redactorul cărţii: Petre Năvodaru, prietenul Dvs. şi socrul scriitorului disident de mai târziu, Paul Goma)! Aşa apare şi în ediţia T. Arghezi, Versuri, vol. I-II, ediţie şi postfaţă de G. Pienescu, cu o prefaţă de Ion Caraion, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980. Unul dintre poemele eliminate a fost Aci, la noi (cu aluzii la ocupanţii ruşi), care a fost reprodus abia după 1989, în ediţia Tudor Arghezi, Pagini alese. Versuri şi proză, ediţie îngrijită şi tabel cronologic de Mitzura Arghezi şi Traian Radu, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editurile Tudor Arghezi şi Regis, Bucureşti, 2006.

Interesant! Dar sunt şi alte poeme, necenzurate, cu un mesaj asemănător. Ei bine, scriam în volumul meu memorialistic că, „după războiul pierdut de Antonescu alături de Hitler, Basarabia şi Bucovina de Nord erau atunci vădit nerecuperabile, dar partidul şi conducerea de stat şi Gheorghiu-Dej personal făcuseră mari eforturi, în cadrul tratativelor de pace şi în afara lor, pentru înlăturarea oricăror sechele ale Dictatului de la Viena şi pentru recunoaşterea internaţională a suveranităţii României asupra Transilvaniei în totalitatea ei. Meritele astfel câştigate erau considerate un important capital politic şi orice încercare de a le minimaliza, un atac politic de deosebită gravitate. Conducerea partidului a văzut în publicarea poemelor menţionate o declaraţie de război împotriva sa. Cartea a fost interzisă, tirajul a fost dat la retopit. S-a hotărât să i se dea lui Arghezi o ripostă drastică.” „Articolul [...] trebuia nu numai să constituie un drastic avertisment dat lui Tudor Arghezi, dar şi să zdruncine... prestigiul şi influenţa de care el se bucura în rândul oamenilor de artă, astfel ca ei să poată înfrânge reţinerile şi ezitările inspirate sau întărite de exemplul lui Tudor Arghezi.”

Pe parcursul elaborării pamfletului, v-aţi consultat cu tatăl Dvs.? I-aţi arătat articolul înainte de publicare?

Nu m-am consultat cu tatăl meu pe durata redactării articolului! Tata era un om foarte delicat, nu ar fi fost de acord să scriu acest articol. De altfel, după ce l-a citit în Scânteia, mi-a reproşat că l-am scris!

Este interesant că, la un moment dat, partidului i-ar fi convenit să se spună că scrierea şi publicarea articolului ar fi fost ideea Dvs. exclusivă! Scrieţi Dvs. în Privind înapoi (p. 332): „Abia în 1956 partidul comunist a considerat oportun să afişeze o atitudine diferită, dar şi atunci, numai parţial. [...]. Tot atunci, Gheorghiu-Dej mi-a spus într-o pauză: «Poate te gândeşti să scrii despre Arghezi un nou articol, în care să revii asupra criticilor la adresa lui. La urma urmelor, orice om poate greşi. Nu este însă cazul să repui în discuţie problemele de principiu.» Evident, se căuta o ieşire onorabilă dintr-o situaţie care devenise anacronică şi penibilă. Mi-a lăsat un gust amar faptul că Dej, care aprobase la timpul său elaborarea şi publicarea articolului, îmi cerea acum să-mi asum, de unul singur, răspunderea şi rolul de ţap ispăşitor.”

Aşa este. De altfel, ştiu că a fost o polemică în România, pe această temă.

Într-adevăr, polemica de care vorbiţi a fost declanşată de un articol al lui Ştefan Voicu, redactorul-şef al revistei Lupta de clasă, devenită Era socialistă, publicat în revista Manuscriptum, nr. 4 din 1983, articol în care Voicu, fostul Dvs. coleg, probabil tot la comanda partidului, voia să scoată basma curată partidul, arătând, pe baza unui exemplar din Una sută una poeme, cu adnotările Dvs., că aţi scris acest articol din proprie iniţiativă. Profesorul meu, Mircea Zaciu, în Jurnalul său, a intuit exact manevra, afirmând: „Toate aceste conjecturi au putut să circule liber după 1968-1969, întreţinute oficios, pentru ca procesul Arghezi să fie redus ad personam, scoţându-se din cauză „«partidul» şi «sistemul». Vina ar fi fost exclusiv a unui funcţionar abuziv, ba chiar o răfuială între scriitori (A. Toma – Arghezi)” (Mircea Zaciu, Jurnal, vol. I, însemnările din 6 noiembrie 1979). Chiar voiam să vă întreb, credeţi că Ştefan Voicu, fostul Dvs. coleg şi prieten, a publicat acest articol tot la o „comandă politică” de sus?

Volumul de poezii ale lui Tudor Arghezi, pe care i l-am împrumutat lui Ştefan Voicu (şi pe care el nu mi l-a restituit, ci l-a folosit într-un scop opus celui pentru care i-l împrumutasem), purta semne corespunzătoare indicaţiilor primite de la partid, pentru a scrie vestitul articol ce mi se ceruse să-l scriu. Însemnările de pe volum nu reflectă preferinţele mele.

În al doilea rând, pot să spun că pe Ştefan Voicu l-am stimat şi l-am iubit chiar şi atunci când am dat de dracu! M-am dus la el şi l-am întrebat: „Mă poţi ajuta în problema asta?” Şi a încercat să mă ajute. Pe urmă a scris nişte chestii foarte urâte şi neîntemeiate. Ştefan Voicu a fost, în general, un om cinstit. Că el s-a considerat – cum mulţi oameni se consideră, poate şi eu, câteodată – dator să sublinieze, prin adeziunea proprie, nişte opţiuni făcute de partid sau de personalităţi din partid – asta-i treaba lui. Eu am fost foarte decepţionat. La început voise să mă ajute, mi-a spus că e revoltat etc., pe urmă a întors cârma. Aşa era şi pe atunci: mulţi întorceau cârma după interes! Cum spuneam, pe Ştefan Voicu, deşi la sfârşit a scris nişte lucruri rele, eu l-am stimat mulţi ani şi îi păstrez o amintire afectuoasă, cu toate că m-a înşelat în încrederea şi în speranţele mele.

Încă ceva. În volumul Dvs. memorialistic, spuneţi că „articolul s-a bucurat însă de o primire mai mult decât favorabilă, chiar în mediul literar. Cel puţin la suprafaţă” (p. 331). Vă rog să detaliaţi puţin, fiindcă, în afară de articolul lui Petru Dumitriu, Un exemplu de critică literară marxistă (Flacăra, an I, nr. 25, 20 iunie 1948, p. 10), şi unul scris de Ion Vitner, eu nu cunosc alte reacţii în presa literară, favorabile articolului!

Acum nu-mi amintesc, dar, chiar dacă mi-aş aminti, nu aş spune niciun nume, pentru a nu dăuna unor oameni nevinovaţi sau memoriei lor. De altfel, „atacul” contra lui Arghezi nu a început cu articolul meu. Încă în România liberă din 21 februarie 1945, deci cu aproape trei ani mai devreme, poetul Miron Radu Paraschivescu a publicat articolul Un impostor: Tudor Arghezi. În acel articol, Miron Radu Paraschivescu îl acuza pe Tudor Arghezi că, lepădându- se de ideile de stânga, a trecut, de fapt, în lagărul opus.

Se spune că, înainte de a apela la Dvs., partidul îi ceruse lui M.R. Paraschivescu să scrie încă un articol împotriva lui Arghezi, ceea ce autorul Cântecelor ţigăneşti ar fi şi făcut. Dar s-a apreciat că acest articol al lui M.R.P. ar fi fost prea virulent. Poate fi adevărată această ipoteză?

Nu pot să vă spun nimic concret în acest sens. Cum cred că am mai arătat, secretomania, conspirativitatea (probabil ca reflexe ale multor ani de ilegalitate ai PCR – din 1924 până în 1944) funcţiona încă din plin în perioada la care ne referim.

Înainte de a trece de la subiectul Arghezi la alt subiect, încă o întrebare: domnul Pavel Ţugui, într-o carte a domniei sale, comentează faptul că finalul articolului din Scânteia şi finalul textului publicat în broşură nu coincid. Broşura are un final mult mai virulent: „Crâmpeiele de frumuseţe adevărată ce se mai întâlnesc pe ici, pe colo în poeziile lui Arghezi să fie oare un semn că în sufletul poetului nu stăpâneşte numai moartea, că mai există în el un rest de viaţă şi de simţire omenească destul de puternic pentru a regenera acest mare talent? Sau nu este aceasta decât fenomenul ce se observă la cadavre, când unghiile şi părul continuă să crească şi după moartea tuturor celulelor organismului (subl. I.R.)? Din păcate, datele pe care ni le oferă viaţa şi scrierile lui Arghezi nu ne permit să fim optimişti, nici măcar sub forma unui asemenea dubiu. Tudor Arghezi ar fi putut deveni un mare poet. Dar Artistul din el a murit înainte de a fi ajuns la aceasta.”

Nu ştiu nimic despre diferenţa dintre cele două texte. De fragmentul citat de Dvs. mai sus iau cunoştinţă abia acum. Nu mi s-a arătat textul broşurii, înainte de publicarea acesteia. Dacă există diferenţa de care vorbiţi, ea nu îmi aparţine mie, în orice caz.

„În orice caz, Caragiale era, pentru tatăl meu, [A.Toma], ca un fel de părinte.”

Domnule Toma, am aflat că numele de Toma, respectiv Alexandru Toma, i-a fost dat tatălui Dvs. (pe care îl chema Solomon Moscovici) de către însuşi marele I.L. Caragiale! Este adevărat?

Da, este absolut adevărat. În arhiva „A. Toma”, care se păstrează la Biblioteca Naţională din Bucureşti, există o filă îngălbenită de vreme, din manuscrisul poemului Desăvârşire (un fragment al acestui poem a fost publicat în anul 1896, sub titlul Sculptor, în Epoca literară, al cărei director era I.L. Caragiale). Ei bine, în josul filei se văd, cu altă culoare de cerneală şi cu alt scris, câteva încercări de semnătură: Şt. Tomşa, Şt. Toma, A. Toma. Scrisul este al lui Caragiale, iar tatăl meu a păstrat pe viaţă numele pe care, la început de drum literar, i l-a ales ilustrul său naş. Ştefan Tomşa a fost primul nume scris. Tata a spus că nu-i place Tomşa, fiincă e un nume prea cunoscut în istorie, că ar fi ca o „pretenţie” să îţi dai numele unui domnitor! Şi atunci Caragiale a spus: „Din Tomşa să scoatem o literă!” Şi s-a ajuns la Toma! Cum s-a ajuns de la Ştefan la Alexandru nu mai ştiu. În orice caz, Caragiale era, pentru tatăl meu, ca un fel de părinte: între ei era o diferenţa de 23 de ani (Caragiale se născuse în 1852, iar tatăl meu, în 1875). De altfel, mulţumită lui Caragiale, Vlahuţă şi altor scriitori, Senatul României a votat, în 1903, o lege prin care i se acorda lui A. Toma cetăţenia română (cu condiţia aprobării acestei legi şi de către Camera Deputaţilor, care a votat-o după... 10 ani, adică în 1913).

Este adevărat că tatăl Dvs. a tradus un volum de versuri al Reginei Elisabeta (Carmen Sylva, pe numele ei literar)?

Da, este adevărat. E vorba de volumul Carmen Sylva, Versuri, traducere de Alexandru Toma, Editura Librăriei Socecu & Co., Bucureşti, 1897. De altfel, multe din volumele de versuri ale reginei-poete au fost traduse în limba română de nume mari ale literaturii române: Pe Dunăre (1905) – traducere de Al. Tzigara-Samurcaş şi Mihail Sadoveanu; Valuri alinate (1905) – traducere de George Coşbuc; Poezii din Carmen Sylva (1936) – traducere de Adrian Maniu etc. Însuşi Eminescu (care s-a cunoscut cu Regina) i-a tradus piesa de teatru Vârful cu dor, care a fost jucată la micul teatru al Castelului Peleş. Au mai tradus din creaţia reginei Titu Maiorescu, Octavian Goga, Şt. O. Iosif şi alţii.

Aşadar tata, care ştia bine limba germană, i-a tradus reginei un întreg volum. Probabil că întrebarea Dvs. pleacă de la uimirea că tata, cunoscut ca un poet socialist, a tradus cartea unei regine! În legătură cu acest aspect, aş vrea să vă spun că, la un moment dat, George Coşbuc a vrut să-l prezinte pe traducător reginei, dar tata a refuzat, pe motiv că el „este şi rămâne socialist şi republican”. Pe cât mi s-a spus, şi Eminescu a făcut un gest oarecum asemănător. Regina Elisabeta, se zice, a propus să i se acorde poetului ordinul Bene Merenti, care însemna şi o importantă sumă de bani, pe care Eminescu l-a refuzat.

Mult mai târziu, în perioada interbelică, mai precis în 1927, Regina Maria (soţia Regelui Ferdinand I) s-a întâlnit, în casa lui George Enescu de la Sinaia (marele compozitor avea o vilă, Luminiş, la Sinaia), cu familia lui Yehudi Menuhin (1916-1999), care venise în România, pe când copilul-minune avea 11 ani, pentru a lua, în continuare, lecţii de vioară de la maestrul său, George Enescu. Familia Toma s-a împrietenit, la Sinaia, cu familia Menuhin. Regina Maria l-a întrebat pe tatăl lui Yehudi dacă mai cunoaşte pe cineva din România, la care acesta a răspuns că îl cunoşte pe Alexandru Toma. „Care Toma?” „Cel care scrie poezii!”. Apoi cineva dintre cei prezenţi i-a şoptit ceva la ureche reginei, care a râs şi apoi a exclamat: “A, the socialist gentleman!” („A, domnul acela socialist!”). Ei bine, acest “socialist gentleman” refuzase să meargă la palatul regal, unde fusese invitat, motivându-şi în felul următor refuzul, în acord, evident, cu convingerile sale politice: „Eu am tradus poeziile poetei Carmen Sylva, nu ale Reginei Elisabeta!”. (Precizez, în paranteză, că între Yehudi şi mine s-a închegat atunci o prietenie „pe viaţă” – Yehudi a încetat din viaţă în 1999.)

Vă amintiţi cumva că, într-o poezie din 1912, Doina fraţilor răzleţi, poetul Alexandru Toma deplângea răpirea Basarabiei de către ruşi, săvârşită cu un veac în urmă?

Da, poezia a fost scrisă, într-adevăr, în 1912, înaintea Marii Uniri, cu prilejul centenarului anexării Basarabiei de către Rusia ţaristă. Dar nu se vorbea aici de Basarabia, în mod deosebit! Era vorba de frăţia tuturor românilor, nevoiţi să trăiască sub diferite stăpâniri străine. Se anticipa, într-un fel, unirea tuturor românilor într-un singur stat, care se va realiza în 1918. Vă pot citi această poezie, pe care o am în bibliotecă, într-o ediţie recentă, din 1997: A. Toma, Poezii. Pagini alese (1894-1954). [Cuvânt înainte de Dumitru Micu], Editura Evenimentul, Bucureşti, 1997 (după câteva minute, domnul Sorin Toma revine la telefon şi citeşte această poezie):

„De urci, gândule, Carpaţii,

Din Ardeal oftează fraţii!

 

Dacă faci să tacă Prutul,

Fraţi se plâng că-i bate cnutul!

 

Şi de-o iei în zbor spre Pind,

Fraţi pierduţi auzi doinind...

 

Fă-te, gând, trei şoimi voinici

Şi-n trei vânturi mergi să zici:

 

«Bună veste, feţi şi fete,

Dor de frate mă trimete

 

Să vă spun că-n vânt ascultă

Suspinarea voastră multă,

 

Că prin minţi îi curg fiebinte

Lacrimile voastre sfinte...

 

Dar se jură către cer

Pe voinice mâini de fier,

 

Pe Voivozii din mormânt

Şi pe greul lanţ ce-a frânt,

 

Să nu-şi rabde clipa lină

Nici icoanei când se-nchină!

 

Nici când codrul pâinii frânge,

Nici când prunc în braţe strânge,

 

Pân-ce fruntea abătută,

Nu v-o-nalţă şi-o sărută,

 

Pân-ce mâni sângerătoare

Nu vi-s slobode sub soare,

 

Şi-un hotar din ele-mbină»

Pentru cântec şi lumină! ”

(1912)

Această poezie nu a constituit un cap de acuzare, mai târziu, pentru dosarul tatălui Dvs., care a ajuns poetul oficial al comuniştilor români? Vă întreb pentru că este vorba şi de Basarabia, răpită samavolnic de ruşi, în 1812, 1878 (parţial), 1940, 1945! Nu mi se pare întâmplător faptul că poezia aceasta nu a fost inclusă în nicio antologie din poeziile lui A. Toma, apărute în timpul regimului comunist! Am verificat în câteva ediţii: A. Toma, Cântul vieţii. Versuri alese (1894- 1949), Editura de Stat, Bucureşti, 1950; A. Toma, Poezii alese, cu o prefaţă de Sergiu Fărcăşan, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1952; A. Toma, laureat al Premiului de Stat, Poezii alese, Editura Tineretului a CC al Uniunii Tineretului Muncitor, Bucureşti, 1953; A. Toma, Cântul vieţii, versuri alese (1894-1954). şi Prefaţă de Silvian Iosifescuţ, Editura Tineretului, Bucureşti, 1954. (Nu mai vorbesc de faptul că ediţia A. Toma, Flăcări pe culmi, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1946, a fost scoasă din circuit şi trecută la fondul secret al bibliotecilor.)

Nu, tata n-a avut nicio problemă din cauza acestei poezii...

... deşi Prutul şi cnutul trimit clar la hrăpăreţii noştri vecini de la răsărit! În fine. În legătură cu statutul poetului A. Toma în istoria literaturii române, Ştefan Voicu scria, în articolul amintit din Manuscriptum (nr. 4, 1983): „După ce câţiva ani de zile a fost ridicat, pe nedrept, în vârful piramidei şi slăvit ca cel mai ... şi cel mai ..., acum este negat cu desăvârşire şi hulit.” Cum comentaţi această aserţiune?

Încercând să-l înfăţişez pe cel ce mi-a fost părinte şi – multă vreme – învăţător cu larg orizont, aş spicui următoarele.

De-a lungul vieţii, Alexandru Toma a avut trei îndeletniciri principale. Prima (în ordine cronologică): aceea de profesor (limba română, istoria, filosofia); a doua: răspânditor al culturii, îndeosebi prin mijloace editoriale; a treia, esenţială în viaţa lui A. Toma: poezia. A debutat ca poet în 1894. Poeziile lui au fost publicate în numeroase reviste literare şi ziare. Lipsit (se poate spune: în mod excesiv) de ambiţii, a publicat abia în 1926 volumul Poezii, care a facut obiectul unui relativ mare număr de comentarii în presă, în majoritate pozitive, fiind premiat de Academia Română.

În poezia lui A. Toma îşi găseşte expresia căutarea pasionată a căilor spre adevărata condiţie umană. Este o poezie a dragostei de oameni şi de viaţă. În ea se întâlnesc şi se împletesc valorile creştine, iudaice, greco-romane şi chiar budiste, clasice şi romantice. Poetul mărturiseşte, proclamă: „Am învăţat la două neamuri crescute-n trânta vânturilor / La neamul DOINEI fără moarte şi al Cântării Cânturilor!”

În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, A. Toma, grav bolnav, şomer, ca urmare a legilor rasiale (până şi modesta lui casă a fost „românizată”), strânge în versurile lui durerile celor mulţi, din ţară şi de pe front. Ororile acestor ani au trezit în bătrânul poet noi energii creatoare. Aşa s-a născut un nou ciclu de poezii – strânse apoi în volumul Flăcări pe culmi (publicat cu o nedorită întârziere – „cenzura de partid” –, abia în 1946).

Pe tărâmul răspândirii culturii, principala realizare a lui A.Toma (şi a soţiei sale, Sidy) a fost publicarea săptămânală, în colecţia „Lectura”, timp de peste 6 ani, a câte unei nuvele valoroase din opera unui scriitor de seamă, dintr-o ţară sau alta. Traducerea în versuri, din limba franceză, a comediei lui Moliere, Tartuffe, s-a bucurat de o excelentă apreciere, piesa fiind „jucată”, timp foarte îndelungat, pe scena „Naţionalului”.

După moarte, opera lui a fost îngropată sub lespedea unei tăceri generale. Aproape toate lucrările de istorie a literaturii au trecut sub tăcere faptul că un scriitor cu numele A. Toma a existat vreodată!

Îmi exprim speranţa că a venit vremea ca această atitudine să fie revizuită. Mulţumesc celor ce mi-au dat posibilitatea ca, fiind încă în viaţă, să-mi exprim această speranţă şi – întrucâtva – s-o argumentez.

Cluj-Napoca – Netanya, iulie-septembrie 2011

Sursa:http://www.jurnalul.ro/stiri/observator/sorin-toma-fostul-redactor-...

Vizualizări: 506

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Petru Jipa pe Noiembrie 8, 2011 la 7:35pm

A existat un liceu cu acest nume in Ploiesti

Dar cum ar spune A. Toma, ancestral

“Tovarase, pe front eu ascundeam

Poezia socialista in Urodonal”

 

Comentariu publicat de darie lazarescu pe Noiembrie 8, 2011 la 2:08pm
In istoria literaturii există fapte, gesturi de neiertat...Personal, am fost obligat să învăţ pe dinafară poeziile lui A.Toma...Prin urmare, am fost agresat,aşa cum, astăzi, mă simt agresat de torentul de literatură proastă (inclusiv în format electronic), de tonele de maculatură tipărită de edituri fără simţ de răspundere...Despre A.Toma: trebuia să ştie (vezi experienţa lui Macedonski) că riscă uitarea definitivă. De ce a scris ce a scris? Cei de astăzi habar nu au cine a fost A.Toma.Chiar dacă a fost botezat (literar) de marele Caragiale...Şi nimeni nu va şti. In veci.

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor