Noi sau cât din întâmplare se trezeşte în fiecare dimineaţă şi continuă să se întrebe unde duce cerul? Cine suntem noi? veniţii în viaţă cu cărţile viitorului de scris în minte? Ochii îngerilor plutind la ferestrele speranţei prin care căutăm să vedem unde sfârşeşte infinitul? Nevoia Universului de a fi pe un crâmpei infim al său trecerea organizată, mai mult sau mai puţin, a materiei-energii, lumina aşternută peste lutul în care viermii îşi scriu existenţa, descompunându-ne trupurile de ore, zile şi ani în elemente primare. Degetele ce scriu cu foc şi sânge pe oglinzi de hârtie drumul sufletului. Casele care aşteaptă şi când nu mai sunt drumuri înapoi. Suflete ţinându-se necondiţionat de mână în lumină şi întuneric. Bătrânii care merg tot mai greu după o cană cu apă. Vocile răsunând pe pământ uneori precum trilurile măiestrelor. Bunătatea şi ura. Poeţii care nu dorm când ceilalţi dorm, râd şi plâng, şi scriu cu sufletul şi gândul profund un fel de fericire aproape sfântă de dăruit oamenilor. Trecătorii, viaţa, frânturi de jurnal zdrenţuind clipa, alergând de mână fără să ştim dacă suntem singurii visători în lume care cred în fericire, dacă toţi ceilalţi se ascund, să nu-i întrebăm niciodată de ce sunt trişti. Fotografiile din perete, cele de la piept, din adânc, semne de carte cu flori de câmp, cocorii în şiruri lungi intersectate cu axele speranţei, dincolo de marginea oraşului, pietre albe, trenuri pleacă şi vin, spaţii în spaţii purtând istorii ale oamenilor de oricând. Şi pentru că a fost să trăim mai mult decât oricine visul, cuvântului i-am dat putere să ducă în el cerul de aurore în nopţi în care nimeni să nu mai plângă trăind singur. În spaţiul ca o scară Penrose, imaginar (nu ştim care-i e adevărata formă, poate o bandă Moebius, un hiperboloid, un tor sau o sticlă Klein, poate un simplu fir, poate nimic), printre genele timpului căutăm realitatea ca prin sticla lămpii afumate de un gaz brut sau poate că speranţele deschid ferestre, lumina să pătrundă, să vedem pe ce să aşezăm sufletul, privirea, mâinile, paşii, cuvântul, când căutăm înţelesuri şi rezolvări, îmbrăţişând o lume de real. Viori se aud în liniştea densă… constelaţii în scocuri de hazard pulsează… universurile noastre… de gând.

Vizualizări: 18

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Mariana Fulger pe August 6, 2009 la 7:50pm
Mulţumesc încă şi încă, şi încă... O seară liniştită, sănătate, totul ok.


espaces 1

Nous, ou quelle partie de hasard s’éveille chaque matin tout en continuant à se demander où mène le ciel? Qui sommes-nous? Ceux qui sont venus à la vie avec les livres du futur à écrire dans le cerveau? Les yeux des anges flottant aux fenêtres de l’espérance à travers lesquelles nous cherchons à voir où se termine l’infini? Le besoin de l’Univers d’être sur une infime portion du passage organisé, plus ou moins, de la matière-énergie, la lumière couchée sur l’argile où les vers écrivent leur existence, décomposant nos corps d’heures, jours et années en éléments primaires. Les doigts qui écrivent avec du feu et du sang sur des miroirs de papier le chemin de l’âme. Les maisons qui attendent même lorsqu’ils n’y a plus de chemins de retour. Âmes se tenant par la main sans obligation dans la lumière et les ténèbres. Les vieillards qui se déplacent de plus en plus difficilement pour une tasse d’eau. Voix résonnant parfois sur la terre tels des trilles d’oiseaux bleus. Bonté et haine. Poètes qui ne dorment pas lorsque d’autres dorment, rient et pleurent, qui écrivent du plus profond de leur âme et de leur esprit une sorte de bonheur presque sacré à offrir aux gens. Les passants, la vie, bribes de journaux déguenillant le moment, courant main dans la main sans savoir si nous sommes les seuls rêveurs au monde à croire dans le bonheur, si tous les autres se cachent, sans qu’on leur demande jamais pourquoi ils sont tristes. Les photographies aux murs, celles sur la poitrine, celles du fond, des signets de livres aux fleurs des champs, des grues en de longues files s’intersectionnant aux axes de l’espérance, par-delà la limite de la ville, des pierres blanches, des trains qui partent et reviennent, espaces dans des espaces qui portent des histoires des gens de toujours. Et parce qu’il nous a été donné de vivre le rêve bien plus que quiconque, nous avons donné le pouvoir au mot de porter en lui le ciel formé d’aurores dans des nuits où plus personne vivant solitairement ne pleure. Dans l’espace, telle une échelle Penrose, imaginaire (nous ne savons pas quelle est sa véritable forme, peut-être une bande de Möbius, un hyperboloïde, un tore ou une bouteille de Klein, peut-être un simple fil, peut-être rien) à travers les cils du temps nous cherchons la réalité comme au travers d’un verre de lampe enfumée par un gaz brut, mais peut-être alors que les espoirs ouvrent les fenêtres, que la lumière pénètre, nous voyons ce sur quoi nous installons l’âme, le regard, les mains, les pas, le mot, quand nous cherchons des significations et des solutions, embrassant un monde du réel. On entend des violons dans le silence dense... des constellations pulsent dans des canaux de hasard... nos univers... en pensée.


*Traduction: Nicole Pottier
________________

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor