Am vrut să plec cumva spre nicăieri
și m-am oprit pe-o margine de stâncă;
acolo unde parcă, îngenuncheau tăceri
și luna suspina cu raza ei adâncă...

Mă așteptau planetele plângând...
voiau să mă atingă cu suflul lor bolnav
dar mă temeam și te strigam în gând...
însă cuvântul, se-napoia concav.

Simțeam cum norii, mă furau grăbiți
și mă rupeau de mine, ducându-mă departe!
în lumea paralelă, plină de "hobiți"...
era la fel...cum am citit în carte.

Urâtă, hâdă, plină de pelagră
și parcă, mai plină de mizerii...
ascunsă-n cufărul cu Luna neagră,
în galerii...ce le-au săpat minerii.
Am refuzat un lux...ca de sicriu
și m-am întors cu fața spre Pământ;
de pe un colț de cer acum vă scriu,
că m-am oprit, la margine de gând.

Am aprins lumina, ca iarba să răsară;
să văd Pământul viu și apa iar curată
și dintr-o dată, se făcea primăvară!
am sărutat pământul...știam că-s vinovată!

Dida Diana Cioponea.

și m-am întors cu fața spre Pământ;
de pe un colț de cer acum vă scriu,
că m-am oprit, la margine de gând.

Am aprins lumina, ca iarba să răsară;
să văd Pământul viu și apa iar curată
și dintr-o dată, se făcea primăvară!
am sărutat pământul...știam că-s vinovată!

Dida Diana Cioponea

— cu Ion Țoanță.

Fotografie: ~...ȘTIAM CĂ-S VINOVATĂ! ~ <br /

Vizualizări: 24

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor