Ţǎranca urbanǎ: „Am pretenţia cǎ sunt orǎșeancǎ, dar nu și cucoanǎ”

Romanul lui Dan Lungu, Sînt o babǎ comunistǎ, apǎrut la Editura Polirom în anul 2oo7, deși este o scriere facilǎ, de-al doilea-treilea sertar, are parte de un succes internaţional, fiind tradus în mai multe limbi, ba și beneficiazǎ de o transpunere cinematograficǎ. Titlul, bine gândit, incitǎ la lecturǎ și ne-am aștepta la o odisee a vreunei foste activiste de partid sau nomenclaturiste care sǎ-și rememoreze anii de glorie din regimul antedecembrist. Protagonista însǎ, Emilia Apostoae, este o simplǎ lucrǎtoare, venitǎ de la ţarǎ, mândrǎ foarte cǎ a reușit sǎ se debaraseze de mediul rural și sǎ parvinǎ, social și material deopotrivǎ, potrivit pauperei sale grile de valori, ca urmare a muncii desfǎșurate într-un atelier ce producea obiecte metalurgice pentru export.
Cele 29 de capitole ale cǎrţii, redactate într-un limbaj colocvial, accesibil, au pedanterii nu de naturǎ lingvisticǎ, ci eticǎ, autorul dovedindu-se un bun analist al mediilor, cutumelor, diferenţelor dintre mentalitatea tradiţionalǎ, mioriticǎ și cea transatlanticǎ. Perspectiva narativǎ este una subiectivǎ, eroina fiind povestaș al fabulei, mesager al vorbelor de duh ale lui nea Miu, colegul bufon, alcoolic, ce le descreţea frunţile cu bancuri, cam diluate și rǎsștiute despre comunism - sau auditor, confesor al destinului trist al vecinei cusǎtorese.
Cronologia, fluctuantǎ, îmbinǎ pe trei planuri temporale care se întrepǎtrund, copilǎria protagonistei, resimţitǎ ca o corvoadǎ în satul natal, maturitatea ei – în ipostaza de mamǎ, soţie și „cetǎţean de nǎdejde al patriei”, ce are parte de niște beneficii pecuniare și alimentare superioare masei populaţiei, respectiv senectutea – vârstǎ a nostalgiilor paseiste, așteptând vești de la fata mǎritatǎ cu un canadian. Vârstele biologice se suprapun cu etapele devenirii. Superstiţiile, prejudecǎţile, reverenţa în faţa strǎinilor, obiedienţa faţǎ de șef, capacitatea de disimulare, grandomania, snobismul, întreţinerea aparenţelor, a mǎștilor conjuncturale sunt înfǎţișate cu umor de cǎtre un scriitor a cǎrui formaţie sociologicǎ se resimte în radiografierea societǎţii, aspiraţiilor bovarice ale personajului central sau în denunţarea clișeelor patriotarde din comunist sau postcomunism. Diferenţele de gândire dintre aceastǎ Dulcinee proletarǎ și restul anturajului se vor coagula mai persistent abia înspre sfârșitul romanului când realizeazǎ, la o șuetǎ femininǎ, cǎ e una dintre puţinele persoane ce învǎluie socialismul într-un nimb aurifer, iar asta - doar din pricina regretelor financiare și a tinereţii de atunci. Debusolarea ei rezidǎ din maniera în care a trǎit ea comunismul și felul în care este el înfǎţișat acum: un teritoriu al cenzurii, carcerelor, semidoctismului, inaniţiei. Perioada de tranziţie – eternǎ a României – este privitǎ cu obidǎ, înregistrând, prin raportare la trecut, inflaţia, degenerescenţa moralǎ, decǎderea economiei și mizeria tot mai flagrantǎ a oamenilor.
Dincolo de titlul de marketing, baba comunistǎ e un personaj mai degrabǎ anodin, iar elogiile epocii anterioare nu sunt unele de naturǎ ideologicǎ. Ea a devenit membrǎ de partid cu un an înainte de 1989, participând la câteva ședinţe și la confecţionǎri de pancarte și sloganuri. Principala ei realizare o reprezintǎ faptul cǎ regimul ceaușist i-a facilitat stabilirea în mediul urban, unde rǎmâne tot o ţǎrancǎ, deghizatǎ în cucoanǎ, ce se emancipeazǎ doar vestimentar și imobiliar. Viaţa la ţarǎ este relevatǎ depreciativ de cǎtre acest Julien Sorel feminin al cǎrei model suprem este tanti Lucreţia, mǎtușa de la oraș, sulemenitǎ, cu unghii vopsite și rochii vaporoase. Plecarea de casǎ va fi urmǎritǎ gradat, firele narative fiind complementare. Liantul secvenţelor epice îl constituie prezenţa aceleiași femei a cǎrei existenţǎ, mai degrabǎ ternǎ, nu o poate scoate de sub mantia anonimatului. Emilia Apostoae nu se remarcǎ prin nimic spectacular: o simplǎ fiinţǎ, care vieţuiește legumicol, odatǎ ce aspiraţia sa unicǎ, aceea de a scǎpa din casa pǎrinteascǎ, a fost atinsǎ. Fobia în faţa fabricǎrii tezicului, combustibil hibernal realizat prin tasarea excrementelor bovine și amestecarea lor cu paie este similarǎ cu cea a lui Niculae Moromete în faţa secerișului. Dacǎ cel din urmǎ ar mai putea fi pardonat de evaziune de la corvezile campestre din pricina sǎnǎtǎţii precare, Mica nu-și dorește un astfel de trai, pe care-l resimte ca un stigmat social. Veleitǎţile ei urbane sunt perceptibile încǎ din copilǎrie, în manifestǎrile ludice, când își clǎdește din pietre, sârmǎ, surcele și ciucǎlǎi o casǎ sǎteascǎ din cǎrǎmidǎ, , pe care o împarte cu sora mai micǎ, în vreme ce pentru ea pǎstreazǎ un apartament secret, utilat… citadin, în dudul din fundul grǎdinii, din care nu sunt omise „bigudiurile” și „chiuveta”. Reveriile ei sunt monocorde, dorindu-și obsesiv sǎ fie blocatarǎ.
Ţucu, bǎrbatul Micǎi pare mai degrabǎ un apendice al femeii, care trece în plan secund odatǎ actul matrimonial semnat. Respins la început fiindcǎ nu avea genealogie urbanǎ, va fi acceptat ulterior pe motiv cǎ e… aproape orǎșean. Ulterior, prezenţa lui dupǎ plecarea fetei în Canada nu mai este necesarǎ decât ca sac de box lingvistic, interlocutor mut al cicǎlelilor consoartei care-l apostrofeazǎ fie pentru dezordine, fie îi imputǎ lamentabilele lui prestaţii într-ale agriculturii.
Altele sunt concepţiile fiicei, botezatǎ Alice pentru a-i conferi un ascendent asupra celorlalte progenituri proletare. Ea nu are regrete în privinţa comunismului, cu atât mai mult cu cât profesia de inginerǎ ar fi fǎcut-o prizoniera vreunei mizere fabrici și locatara unui imobil cenușiu, uniformizant. De fapt, într-un registru diferit, ea reia, pe alte meridiane geografice, destinul mamei. Plecarea în Canada nu este cu nimic mai presus, respectând scala circumstanţelor sociale, decât fuga din sat a Emiliei. Saltul devine calitativ doar în ceea ce privește nivelul de trai și facilitǎţile furnizate de o ţarǎ civilizatǎ. Alice se transformǎ într-un insignifiant pion pe masa de șah a vieţii, o copie behavioristǎ a snoabei sale mume.
Unul dintre cele mai savuroase momente ale romanului este acela al venirii în ţarǎ a fetei, cu mire de import. Anxietǎţile în privinţa alesului, teama cǎ acesta ar putea fi infirm sau de culoare sunt similare cu cele ale tuturor pǎrinţilor care au trecut prin experienţa aducerii în bǎtǎtura carpaticǎ a unui exponat strǎin. Pregǎtirile pantagruelice, vopsirea casei scǎrilor, luxurianţa culinarǎ, strangularea Micǎi și a lui Ţucu în pompoase și astringente ţoale de protocol sunt contrabalansate, opozitiv, de naturaleţea și frugalitatea viitorului ginere, care e îmbrǎcat în blugi și ciugulește alimente necolesteroase ca o domnișoarǎ. Contrastele comportamentale și vestimentare sunt dublate de cele ale cutumelor. Alain nici nu va sǎruta mâna soacrei și nici nu-i va cere odrasla de nevastǎ. Condescendenţa lui politicoasǎ faţǎ de ţara în care a venit este marcatǎ în stil american, stereotip: „Alain a spus cǎ în România mai sunt multe lucruri de fǎcut, dar cǎ e o ţarǎ frumoasǎ‟.
Opiniile retrograde ale protagonistei și patriotismul incendiar inculcat în epoca totalitarǎ care proclamǎ singularitatea neamului valah sunt distilate în economia romanului, prin șarje monologate, rememorative, ce denunţǎ vitriolat piaţa capitalistǎ, ca alternativǎ maleficǎ a celei socialiste. Orgoliul geto-dacic al Micǎi este exploatat la nivel culinar, de gospodinǎ-bucǎtǎreasǎ infailibilǎ - și geografic, prin ode privitoare la diversitatea formelor de relief ale patriei cele carpato-danubiano-pontice. Ca angajatǎ a unui șef descurcǎreţ, uns cu toate alifiile, bun cunoscǎtor al psihologiei umane, dar și al jocurilor de culise a „societǎţii socialiste multilateral dezvoltate”, Mica descrie plinǎ de încântare locul de muncǎ, mai degrabǎ o șezǎtoare sǎteascǎ, al cǎrui unic principiu de incluziune era tǎcerea asupra afacerilor, mai mari sau mai mici, ale liderului. Ghicitorile ajustate proletar, inventivitatea în faţa derobǎrii cât mai grabnice de obligaţii, mimarea lucrului continuu faţǎ de alte secţii, beţiile crunte, abundenţa culinarǎ de la atelier și de acasǎ, spiritul de echipǎ etaleazǎ beatitudinea edenicǎ a evului socialist.
Dan Lungu posedǎ abilitatea empaticǎ de radiografiere a vârstelor. Subcutanat și aproape imperceptibil sunt inculcate și dramele unei ţǎri vasale bolșevicilor care oferǎ, ca un Pǎcalǎ, cinci vagoane de grâu autohton în locul unuia rusesc, pentru sǎmânţǎ sau are intelighenţia excomunicatǎ la Canal. Regimul carceral totalitar este amintit sporadic, în povestea croitoresei cu destin artistic frânt din pricina originii nesǎnǎtoase. O prezenţǎ ambiguǎ și pasagerǎ în satul Micǎi este aceea a dascǎlului de matematicǎ, aristocrat elegant, fost profesor universitar, exilat provizoriu la ţarǎ. Informaţiile referitoare la evoluţia lui ulterioarǎ lipsesc, iar traseul sǎu biografic poate fi recompus speculativ, prin analogie cu cel al altor intelectuali maziliţi în comunism. Mǎtușa Lucreţia e datǎ afarǎ din funcţia de telefonistǎ fiindcǎ în finalul convorbirii a uitat sǎ insereze lozinca socialistǎ, în vreme se unchiul Andrei va fi sancţionat profesional în același fel, deși abaterile lui sunt de naturǎ moralǎ: abandonarea cuibului conjugal și alegerea unei partenere sprinţare senzual, mai junǎ cu trei decenii decât el.
Exponenţi ai unei culturi a rușinii, și nu a vinovǎţiei, potrivit distincţiei lui E.R. Doods, eroii ţin cont de gura satului, de câștigarea stimei celorlalţi, fie cǎ sunt aici, fie în Canada. Campania electoralǎ telefonicǎ pe care o începe Alice mitraliindu-și muma cu poveţe ideologice este iniţiatǎ doar pentru cǎ, voluntarǎ la o fundaţie româneascǎ, nu se poate face de rușine în faţa conaţionaliilor de peste ocean prezentându-se drept descendenta unor comuniști, calcifiaţi mental, care nu vor sǎ se debaraseze - prin vot manipulat - de trecut. Democraţia se dovedește o școalǎ calpǎ, demagogicǎ, în care persuasiunea ţine loc de moralitate, în vreme ce populaţia o duce tot mai greu. Dupǎ spaima iniţialǎ cǎ regimul postdecembrist este unul provizoriu și cǎ hegemonia bolșevicǎ ar putea reveni în forţǎ, Emilia își ascunde prudentǎ carnetul roșu, taman în spatele unei icoane. În pofida penuriilor, ea reușește, prin dǎri-pe-sub-mânǎ și peșcheș balcanic, sǎ-și asigure un trai prosper, ba chiar sǎ ajusteze injusta notǎ la caligrafie a fetei printr-o sacoșǎ burdușitǎ destinatǎ avidei și coruptei învǎţǎtoare. Nepotismul, fandǎrile situaţionale, mita, spoiala, camuflarea realitǎţii devin note recognoscibile ale comunismului, ce par însǎ pigmeice, embrionare prin analogie cu situaţia contemporanǎ.
Referirile la epoca totalitarǎ sunt relevate în dublu registru, prin viaţa muncitorilor dintr-un atelier care lucreazǎ pentru export, respectiv prin bancurile lui nea Miu despre cel mai iubit fiu al poporului și consoarta acestuia, care deţin o pondere prea amplǎ în ansamblul cǎrţii, neaducând nimic nou în folclorul comunist. Hazul de necaz al auditorilor povestașului alcoolic, ce relateazǎ vise și vizite de lucru ale Tovarǎșului fǎrǎ a se teme de represiuni va fi diminuat dupǎ Revoluţie când se va afla cǎ bravul cozeur a fost colaboraţionist al Securitǎţii și, la fel de dezinvolt ca odinioarǎ, se pregǎtește sǎ devinǎ consilier al unui partid naţionalist. Poveștile despre nea Nicu și Leana, forţate acum, poate cǎ aveau succes la vremea lor, când românul își mai ostoia frustrǎrile prin potpuriuri de bancuri care sǎ ateste turpitudinea liderilor socialiști. Infuzia de relatǎri fantaste despre viaţa socialǎ a celor doi, prezentatǎ caricatural este învǎluitǎ în clișee basmice sau structuri ale aproximǎrii. Fie cǎ este vorba de peștișorul de aur care dǎ geniului carpatic posibilitatea de-a se metamorfoza, deloc kafkian, în muscoi, pentru a lua direct pulsul populaţiei în ceea ce privește mǎreţele realizǎri ale epocii aurifere, fie de vizita… de lucru în Egipt pentru a-i face rost consoartei de cizme de crocodil, fiindcǎ „a ajuns toate curvele sǎ aibǎ, […] numai eu nu‟ sau de cea din Spania, poveștile lasǎ de dorit și nu sunt deloc memorabile, ca de altfel întreaga carte. Preconizata descindere în urbe a Tovarǎșului e ceva mai savuroasǎ. Dincolo de pancarte, biblioteci improvizate în care sǎ troneze opera Celui-Mai-Iubit-Fiu-Al-Poporului, pavoazare, asfaltare, transplantarea porumbului, acomodarea agenţilor de securitate cu atelierul situaţiile redresante par ionesciene, absurdul tronând nestingherit în aceastǎ autocraţie a mistificǎrii. Brazii din curtea întreprinderii vor fi vopsiţi în verde, ca sǎ parǎ identici cu cei de pe cǎrţile poștale, iar vacile negre sunt îndepǎrtate din cireadǎ ca elemente pesimiste, cromatica lor contrastând violent cu aceastǎ vie en rose a socialismului prefabricat. Nu altfel stau lucrurile cu rebelii insurgenţi și sceptici, mefienţi în faţa regimului, excluși și ei – la Canal sau carcerǎ – din turma abulicǎ și obedientǎ. Mult zgomot pentru nimic însǎ, fiindcǎ Prea-Luminatul-Geniu-Carpatic nu mai pogoarǎ în fabricǎ.
Dan Lungu este un fin portretist și zugrav al mediilor, iar volumul sǎu - inofensiv agreabil, consumist, bun pentru traducǎtorii aflaţi la începutul carierei, fǎrǎ pretenţii inovatoare. Nu modeleazǎ caractere și nici nu-și arogǎ virtuţi academicoase. E „ca tot românul, imparţial”… Cǎlduţ adicǎ.

Vizualizări: 366

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de caterina scarlet pe Martie 1, 2011 la 8:17pm
nu ați reușit decât să dați strălucire unei opere căreia îi descrieți gri-ul tern dar stilul dumneavoastră este atât de mobilizator contagios încât la sfârșitul lecturii am trăit senzația că am făcut și câteva exerciții de fitness...mental și fizic.voi căuta să vă mențin în atenție căci faceți ca analizele unor opere să devină opere în sine.cu stimă crina ursaciuc(caterina scarlet)
Comentariu publicat de REMUS VALERIU GIORGIONI pe Martie 1, 2011 la 10:18am
eSTE ÎNTR-ADEVĂR o scriere de raftul doi-trei că, publicată fiind, a ieşit din sertar...
Comentariu publicat de Vasilica Ilie pe Martie 1, 2011 la 6:50am
Comunismul, un izvor de inspiratie si iata, cartile bine primite...Felicitari autorului!
Comentariu publicat de Nitu Constantin pe Martie 1, 2011 la 12:59am

Ce oranduire sociala este in seria de filme Star Track? Cel mai bun cunoscator al teoriei comunismului a fost, nu va mirati,  Allan Dulles, fost sef al CIA, fratele fostului secretar de stat John Foster Dulles. Cititi intai ce a scris acest expert despre comunism. In Romania nu a fost comunism. Sau a fost un fel de comunism similar capitalismului de cumetrie de acum, specific romanesc. Cuvantul comunism e folosit pentru a caracteriza orice troglodit, precum aceasta "baba urbana"! Vorba colegului de comentarii, se castiga inca destui bani cu mistificarea. Burta pe carte, copiii mosului!

CETITORUL (clic)

 

Comentariu publicat de Marina Stefan Zoltan pe Martie 1, 2011 la 12:20am

- Comunismul. O "marfa" care, inca, se vinde bine. 

- Pana cand?

- Pana cand, ce?

...

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor