Rugăciunea „Tatăl nostru” este, se pare, cea mai complexă rugăciune la categoria: rugăciuni din inimă. Ea este adresată Divinității din partea omului ca structură completă și anume: corp fizic, corp eteric, corp astral, eu sufletesc, precum și cei trei germeni spirituali. Sau, mai bine spus, prin ea omul își expune fiecare părticică din el, fiecare cu nevoile și defectele ei, bunăvoinței Tatălui. Mă voi opri doar asupra primelor patru componente (în care intră și versetul cu schimbarea), pentru a nu complica lucrurile.
„Pâinea noastră ce de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi
Și iartă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri
Și nu ne duce pe noi în ispită (Și nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită)
Și ne vindecă de cel rău”.

Prima componentă a corporalității noastre este corpul materia pe care-l avem în comun cu întregul regn mineral, nu? Putem spune că el posedă, ca singur mod de manifestare, față de un impuls exterior, reflexul, instinctul ca ceva necontrolabil de către eu, de rațiune adică, deși intră în componența omului. Viața instinctuală, din acest motiv, a faptului că nu poate fi controlată de rațiune, nu este supusă judecății. Mai putem spune că și el, corpul fizic adică, are o mulțime de necesități pe care, însă, nu și le poate satisface singur. I s-ar putea reproșa oare ceva, legat de reflexe și necesități, în sensul că ar deranja celelalte corpuri fizice din juru-i? Nu, și asta tocmai din motivul menționat mai sus, deși există voci care spun că tocmai el este cel care ne împinge la păcat. Eroare! Singura lui „vină” ar fi că este purtătorul organelor de simț pe care, însă, altcineva le folosește în „scop personal”. Este ca și cum ai cere socoteală costumului de scafandru pentru ceea ce face, în adâncuri, cel care îl îmbracă.
Corpul fizic nu necesită, din partea noastră, decât efortul de a-i satisface necesitățile legate de existență. Și chiar acest lucru este evidențiat în primul verset din cele patru de mai sus. Rugămintea noastră, adresată Divinității, pentru a ajunge la cele necesare întreținerii lui.
„Pâinea noastră ce de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”.

Să trecem la copul eteric sau corpul vieții pe care îl avem în comun cu regnul vegetal. El este purtătorul temperamentului. Temperamentul evidențiază, în fapt, fiziologia acestuia, în sensul că este alcătuit din patru categorii eterice. Eterul de căldură, cel de lumină, cel de sunet și cel al vieții. Fiecare dintre acestea scoate în evidență un anumit tip de temperament iar cel care predomină stabilește caracterisitica temperamentală principală a unui individ. Temperamentul, ca întregul corp eteric, de altfel, este și el, precum și corpul fizic, o moștenire a vieții anterioare. El iese la iveală după vârsta de șapte ani și este complet evoluat la paisprezece. După această vârstă este estompat și influențat de caracter, tot așa cum și instinctele corpului fizic au fost, la rândul lor, estompate de apariția lui, ca mai apoi, adică după 21 de ani, toate trei, să intre sub jurisdicția eului, a rațiunii.
Temperamentul face parte din moștenirea noastră care se va manifesta, ca și viața instinctuală, ca și cea de caracter, în personalitatea noastă, deci în eul nostru sufletesc din viața în curs și poate duce, cel mult, la greșeli de comportament datorate neînțelegerii, pentru că, din corpul eteric începe a se manifesta actul rațiunii, prin faptul că sufletul rațiunii este viețuirea ca eu tocmai a acestuia, neînțelegere sau eroare care poate afecta celelalte corpuri eterice din jurul nostru, atât timp cât nu este stăpânit de eu dar, în același timp, lăsând urme și în propriul corp eteric, prin faptul că tot în el își are sediul memoria.
Pe o scară valorică crescătoare a „erorilor”, greșeala este pe poziția cea mai de jos. Pe o aceeași scară a iertării, greșeala este cea care poate fi iertată încă din viață. În mitologia greacă, entitățile numite ernii erau cele care se ocupau de tragerea la răspundere a vinovaților. Existau trei categorii de „erori” în funcție de gravitatea faptelor. Greșeala era cea cu încărcătura cea mai mică tocmai pentru că avea la bază o eroare de înțelegere, nefiind ceva intenționat și, ca atare, putea fi răscumpărat încă din viață.
Acest fapt este evidențiat și de faptul că stă și în puterea noastră să iertăm greșelile altora, cum se spune și în textul rugăciunii.
Al doilea verset, deci, este rugămintea noastră, către Tatăl, de a ne ierta greșelile de înțelegere, pornite din corpul eteric, cu promisiunea că, la rândul nostru, vom ierta greșelile celorlalți față de noi.
„Și iartă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”.

Am ajuns la corpul astral, cel pe care îl avem în comun cu regnul animal și care, este purtătorul caracterului, care la rândul lui face parte din eul nostru sufletesc. De la el începe individualizarea. Numele îi vine chiar de la astre, cele care stabilesc tipologia celor șapte caractere care, la rândul lor, pot fi introvertite sau extrovertite. Este vorba de cele șapte astre prinse în mod direct în evoluția umanității (vezi zilele săptămânii). Corpul astral, și implicit caracterul, sunt și ele tot o moștenire primită din viață anterioară.
El cuprinde pe lângă corpul senzației și prima componentă sufletească, sufletul senzației. În vremuri când „omul” nu poseda încă Eul spiritual, corpul senzației a fost cel care a suferit influența luciferică. Acum, el este purtătorul dorințelor și a oricărei concupiscențe. El este ispititorul omului. El supune eul sufletesc ispitei prin faptul că, plăcerea care se naște în el, dorința de reviețuire a ei „îi este prezentată” eului rațional, sufletului rațiunii, ca alternativă de comportament. Dar, abia atunci când eul cedează ispitei, când o acceptă, punându-și în mișcare toate resursele pentru a o îndeplini, pentru a crea toate condițiile retrăirii ei, aceasta devine rău, adică păcat. Dacă eul nu-i cedează, atunci răul nu este comis.
Ispita ține, deci, doar de corpul astral, ea a fost plantată acolo de luciferici cu mult înainte ca „omul” să posede Eul spiritual, deci fără voia lui dar, cu un scop precis, acela de a individualiza viitorul Eu uman, adică de al scoate din Eul grup. Și cu ispita în sine ar fi ceva de remarcat. Corpul fizic are doar necesități instinctuale precum procrearea, hrănirea etc. Satisfacerea lor creează în corpul senzației o stare de... „îndestulare” care potolește manifestarea instinctului; doar că această îndestulare, în sufletul senzației, care formează împreună cu corpul senzației un corp comun, cel astral, naște plăcerea datorită stării de bine care este traversată. Abia această plăcere duce la apariția ispitei cu care este confruntat, ulterior, sufletul rațiunii.
Pe o scară a... atitudinii condamnabile, să zic, păcatul, adică cedarea în fața ispitei, se situează deasupra greșelii, răscumpărarea lui neputând avea loc numai în viață, ci, în cele mai multe cazuri, abia după moarte, în purgatoriu. La vechii greci, în Hades. Vorbesc aici de păcatele care pot fi răscumpărate, pentru că răul poate lua și forme mai severe. În acest caz nu mai vorbim de Hades ci de Tartar.
Am ajuns, astfel, la subiectul luat în discuție. Poate veni ispita de la Dumnezeu, astfel încât să fim îndreptățiți să ne rugăm spre neaducerea noastă în ispită sau, să ne rugăm pentru a nu fi lăsați să cădem în ea?
Un răspuns legat de această întrebare a fost dat și în postarea anterioară. Să dezvoltăm totuși puțin!
Dacă ispita nu ar veni de la Dumnezeu ar însemna că, în rândul ierarhiilor emanate din plinătatea acestuia, ar exista unele entități care nu ascultă de ordinea divină, care s-au rupt, prin urmare, de ordinea Ei. Acest lucru l-am exclus din capul locului arătând că, liberul arbitru este o caracteristică doar a sistemului nostru evolutiv, caracteristică care i-a fost acordată de însuși Dumnezeu și care este valabilă nu numai pentru noi, ci și pentru cei care se învârt în jurul nostru în același sistem, dar care își au domiciliul în alte sistem în care nu beneficiază de această libertate. Entitățile acuzate, de către noi, de neascultare, cele care pun piedici în calea evoluției umane, nu au ajuns în această postură de capul lor. Pentru a se găsi în această situație, pentru a fi capabile să facă ceea ce fac, ele au fost declasate, cândva, adică scoase din propria lor normalitate evolutivă de chiar înalta înțelepciune divină. Pe fundalul evoluției, aceste entități apar, ținând cont de cele de mai sus, ca fiind sacrificate. Asta înseamnă că, ulterior, după ridicarea voalului de pe ochii umanității, ele vor fi reabilitate, iar ceea ce au făcut, experiența prin care au trecut, alături de omenire, le va folosi în mod pozitiv în propria lor evoluție, tot așa cum, piedicile, ispitele puse de ele în calea evoluției noastre, vor ridica umanitatea, prin depășirea lor, la un nivel evolutiv mult superior, nivel „gândit anticipat” de însuși Dumnezeu în Creația Lui.
Poți afirma, cumva, că ispitele nu pot veni de la Dumnezeu pentru că el nu ne poate dori decât binele!? Nu, nu poți spune asta decât dacă nu ai înțeles scopul existenței! Scopul ei este evoluția spirituală sau altfel spus întărirea conștienței de sine sau altfel spus ridicarea nivelului vibratoriu al energiilor care ne alcătuiesc ca entități, iar noțiunile de bine și rău nu le poți înțelege decât în acest context.
Atunci, cum putem spune că în bunătatea Lui, Dumnezeu nu ne poate ispiti? Tocmai... datorită bunătății, datorită dorinței de a ne ridica cât mai sus face acest lucru, adică ne ispitește! Faptul că ispita vine prin interpuși nu schimbă cu nimic lucrurile. Ei nu sunt decât uneltele, tot de El create, prin care I se desăvârșește înțelepciunea! Vrei dovezi, în sensul că ceea ce numiți voi „rău” vine de la El!? Iată-le!! Ele ne parvin chiar din Vechiul Testament.
1. Samuel
14. Duhul Domnului S-a depărtat de la Saul; și a fost muncit de un duh rău care venea de la Domnul.
15. Slujitorii lui Saul i-au zis: „Iată că un duh rău de la Dumnezeu te muncește...
Dar, să ne aducem aminte și de Iov! Chiar mai este nevoie? Hai, să n-o lungim prea mult și să-l trecem doar la bibliografie!
Nu am să fac același lucru și cu Augustin, pentru că tot era vorba de el înainte de a „devia” la modificarea din rugăciune.
„Dumnezeu îți poartă de grije prin dușmanul tău. De aceea tu să dorești ca și el să fie însănătoșit”; spunea Augustin.
Mă folosesc de citatul în cauză pentru a vă face să înțelegeți sau măcar să vă îndoiți puțin, de ceea ce ați crezut până acum în legătura cu binele și răul care vă întâmpină la tot pasul, mai ales răul. Mai ales răul?
La fel de bine, omul poate fi ispitit și de... ceea ce consideră el că este bine! Ispitit de bine!? Hm, dar, atunci cum vine asta? Vine cam așa, cum spune iudeul!
„Dacă ți-e bine... să te gândești la rău! Pentru că Dumnezeu a cam uitat de tine.
Dacă ți-e rău... să te gândești la bine. Se pare că Dumnezeu e cu ochii pe tine și vrea să te aducă cât mai grabnic în preajma Lui”.
Care ar fi atunci adevăratul rău? Nu cumva... chiar starea de bine pe care și-o tot dorește omul, pentru că... de fapt, cu „binele” suntem ispitiți, nu cu „răul”!
Îmi vine în minte o postare mai veche. Hm! Cred că aici era!? Ma rog... Îndemnam, atunci, spre reflecție asupra expresiei... sau mai bine spus asupra celor două forme ale aceleiași cugetări: 
„Tot răul este SPRE... bine” sau, „Tot răul este ÎN... bine”. Despre același lucru este vorba, de fapt și în zicerea lui Augustin, precum și în cugetarea talmudiană.

Dar, hai să vedem, bazându-ne pe cele spuse până acum, de ce schimbarea de care vorbeam ar fi necesară?
Ea nu a fost justificată în vreun fel și, probabil că nici nu va fi făcut ceva public dar, rău nu ar fi fost să se dea o explicație, cât de cât, acolo, pentru a evita interpretările aiurea, precum cea legată de așa-zisa „blasfemie” făcută până acum prin considerația că Dumnezeu ne-ar putea ispiti. Ce urmează ar fi, prin urmare, argumentele mele, ceea ce au gândit ei... Dumnezeu știe.
Deci:
„Și nu ne duce pe noi în ispită”.
Ar fi ceva rău în această formularea? Se pare că da, dar în niciun caz chestia cu blasfemia trâmbițată în toate direcțiile!
Spuneam că ispita vine de la Dumnezeu prin interpuși deci, din acest punct de vedere, nimic incorect! A te ruga, însă, chiar Lui, să o înlăture din corpul tău astral este ca și cum ai avea tupeul să contești înțelepciunea prin care El a stabilit că asta este calea cea mai bună pentru evoluția ta, adică ducerea în ispită. Abia aici apare adevărata blasfemie care ar suna cam așa: „Te rog, Doamne, mai reconsideră-ți principiile și mă scutește pe mine, omul, de ispitele Tale căci, nu-mi folosesc la nimic”... oare?
Ba îți folosesc, omule! Ispita este sarea și piperul evoluției tale! Sau mai bine spus... drojdia... pentru că ea te face să crești. Prin ceea ce au semănat lucifericii în corpul tău astral ai ajuns să-ți individualizezi eul făcând astfel primul pas spre umanizare și libertate.
Dacă dispare ispita, dispare și răul, iar dacă dispare răul, unde este atunci binele? Răul și binele au fost fermenții evoluției noastre și încă vor mai fi o bună perioadă.
Deci, eroarea care se ascunde în acest verset și care este adevărata „blasfemie” este chiar rugămintea de a nu ne duce în ispită.
Să vedem, acum și noua variantă:
„Și nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită”.
Ar fi varianta asta mai bună?... Oare de ce?
În prima variantă deci, I se cere Lui să renunțe la un principiu pentru a ne fi nouă mai ușor, dar, care principiu, prin lipsă, ne-ar afecta în mod negativ evoluția. În a doua variantă este rugat să ne întărească pentru a putea face față ispitelor. De ce este așa mai corect? Pentru că ăsta este chiar rolul ispitei! Acela, ca împreună cu rațiunea noastră, să ducă la întărirea sufletului, a conștienței noastre. Acela de a ne crește rezistența în fața tentațiilor până acolo unde ele nu vor mai avea niciun efect asupra noastră, asupra eului nostru, fapt care va duce la dispariția lor din corpul astral, dar nu pentru că le-ar fi înlăturat El, de mila noastră și la rugămintea noastră, ci pentru că le-am învins noi, cu ajutorul Lui.
Dumnezeu ne-a dat, prin creație, tema propriei noastre evoluții dar, rezolvarea ei depinde de noi tocmai pentru a nu se încălca principiul libertății. Cea ce îi cerem prin: „și nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită”, este să ne întărească, nu să ne scutească, așa cum apare în prima variantă! Să ne întărească, să ne ajute spre a nu transforma ispita în rău, adică spre a nu ceda în fața ei. Iar această cerere, nu contravine nici ea, cu nimic, libertății de care pomeneam două rânduri mai sus, pentru că... cererea o facem noi, este rugămintea noastră liberă care i se adresează chiar Lui. Este rugămintea omului care dorește să reziste în fața ispite și, pentru început, ar avea nevoie de puțin ajutor. Și asta pentru că El nu ne-a creat ca entități libere, ci ca entități care să devină libere, însuși acest act al devenirii fiind un act de liberă consimțire, iar în sensul ăsta, ispita este exercițiul cel mai eficient care face parte din „constituția” noastră. Libertatea, în devenire, nu ne permite să renunțăm la ispită, ea fiind „un dat”, dar ne dă posibilitatea s-o învingem prin efor propriu.
Și ajutorul, în acest sens, chiar a venit!
„Și ne vindecă de cel rău”.
Dacă până aici, vorbeam de greșeală și ispită ca făcând parte din personalitatea noastră, via corpul eteric și astral și care apar în ea ca moșteniri din viața anterioară, când vine vorba de rău, adică de păcat, nu ne mai putem fofila dând vina pe ce a fost. Răul ține chiar de eul pe care noi îl construim în viața dintre naștere și moarte, prin faptele noastre, prin acceptarea și perpetuarea moștenirilor de care vorbeam mai sus, prin independența și egoismul care ne caracterizează. Eul are sarcina de a evita greșeala și ispita, de a se opune lor, aducându-și, în felul acesta, aportul la propria-i evoluție, prin purificarea corpului astral și eteric de aceste tare moștenite. Dacă nu o face... „e de rău!”
Pe scara de care pomeneam mai sus, de fapt, în postarea anterioară, răul, ca păcat, se află pe cel mai înalt nivel, iar răscumpărarea lui se face în ceea ce grecii numeau Tartar. În „limba creștină” s-ar părea că vorbim de... „iad”. Desigur și răul are gradația lui... nu or fi chiar toate relele de iad, mă gândesc! Cele mai multe sunt păcate care sunt conștientizate în purgatoriu, deci peste care se poate trece.
Ne poate Dumnezeu vindeca, întări, oare, în fața acestui rău? Se pare că da, dar, iarăși spun, numai cu acceptul nostru, adică al eului. Ispitele se învârt în jurul nostru luând forma dorințelor, tentațiilor... dar ele nu pot afecta eul decât cu acordul lui, cedând în fața lor. Răul, păcatul este deci, apanajul eului, datorat slăbiciunii sale.
Pentru faptul că astralitatea a fost infestată, fără acordul omului, de impulsul luciferic, deoarece, în acele vremuri Eul (aici mă refer la cel spiritual) nu exista în componența sa, Divinitatea se revanșează (un fel de karmă) față de Eul care a preluat acest corp, punându-i la dispoziție impulsul hristic ca antidot împotriva impulsului luciferic care, între timp, „muncește din răsputeri” spre a-și atinge scopul, acela de a ne individualiza (nota bene). Dar, nici impusul hristic nu este obligatoriu spre folosință în fața eului sufletesc! Și el tot un fel de ispită este. Depinde doar de el, adică de eu, dacă și-l va însuși. Prin liberul arbitru i s-a dat fiecăruia posibilitatea de a alege. Repet: „DE A ALEGE”. Posibilitatea „alegerii”, adică lecția manifestării libertății prin a alege” este datorată, în mare, parte ispitei. Dacă ar fi îndepărtată, cum se vrea în prima variantă discutată, omul nu ar mai fi el însuși.
După cum se vede, ajutor există, depinde doar de noi dacă îl acceptăm sau nu.
Rugăciunea este, în fapt, o cale spre această acceptare!
Chiar dacă omul nu-i cunoaște toate tainele, ea lucrează prin vibrația sa înaltă.
Trebuie doar să o rostim pentru a ne racorda la ea și prin ea la lumea spirituală!
Doamne ajută!

Vizualizări: 22

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor