Te-am pierdut...

[Marian Malciu]

Am pierdut strălucirea soarelui!
A soarelui ce-mi lumina potecile
Întortocheate ale vieţii,
A soarelui ce-mi lumina mintea
Şi inima şi mă făcea să cresc,
Să respir cu linişte încrederea
Celei ce mi-a fost dat s-o iubesc...

Am pierdut strălucirea soarelui!
Iar liniştea ce-mplinise cu greu
În inima-mi plânsă şi tristă
Un vis de o viaţă de om
A-nceput să-şi destrame năframa...
Şi totul se stinge de-acum,
Precum, stinse din viaţă,
Sunt frunzele toamna...

Am pierdut strălucirea soarelui !
Şi paşii mă poarta nesigur
Spre haos...
Nu-mi regăsesc echilibrul
Şi bâjbâi în mersu-mi nesigur
Pe-nguste poteci lipsite de soare
Ori umed drumeag pe care merg singur...

Încearcă uitarea să-mi mângâie fruntea,
Ca pierderea să-mi pară uşoară...
Încearcă să ţese în linişte vălul
În care necazu-mi s-ascund,
Încearcă să-mi găsească alt soare
Să uit de trăirea-mi amară
Şi-mi cere paharul
Să-l beau pân' la fund...

[Marian Malciu]

Hm! Se poate vorbi vesel despre... pierderea iubirii, draga mea?!

Eu nu am putut şi nu voi putea nici atunci când un "alt soare" calea îmi va lumina...

Sunt încântat că ai lecturat aceste versuri şi sunt onorat de intervenţia ta plăcută.

Mulţumesc mult pentru apreciere!

[November]

       Cam trista poezia, ce exprima trecerea inexorabila a timpului...pierderea iubirii..Uitarea ca un refugiu, splendid spus..."incearca sa-mi mangaie fruntea/Ca pierderea sa-mi para usoara".  Si speranta intr-un "alt soare" e o metafora interesanta, in poezia dumneavoastra. Nolens-volens, paharul trebuie baut pana la fund!