Dacă, în virtutea dorinţei fireşti a naturii umane de a ierarhiza, am presupune o curbă a onorabilităţii literare, distinsul Umberto Eco, un cărturar autentic ale cărui preocupări acoperă atâtea domenii de cercetare – filozofie, semiotică, critică, estetică –, s-ar situa, cu siguranţă, undeva către limita superioară a acesteia. Autoritatea pe care o exercită verdictele sale teoretice asupra colegilor de breaslă este aproape paralizantă, mergând până într-acolo încât inhibă, am putea spune, dorinţa cercetătorilor mai tineri de a investiga pe cont propriu. Cu inconştienţa specifică unui intelect imatur, ei decid să îşi însuşească postulatele acestui savant fără a se gândi, fie şi în treacăt, că teoriile sale – după cum el însuşi ar concede – trebuie, uneori, revizuite. Însă puţini sunt aceia care s-ar încumeta la o sarcină atât de dificilă.

Pe de altă parte, un intelectual controversat precum Vladimir Georgievich Sorokin – foarte popular scriitor şi dramaturg rus – este întâmpinat cu o oarecare suspiciune atunci când se aventurează, rareori, să formuleze anumite enunţuri cu un vădit caracter teoretic. V. G. Sorokin va fi supus unei cercetări mai riguroase, sinceritatea sa etică fiind oarecum îndoielnică.

Unul dintre motivele acestei nefericite antipatii îl reprezintă, am putea considera, un roman mai vechi de-al său – cel mai aspru criticat – din pricina căruia, în anul 2002, a fost acuzat de pornografie: Goluboe Salo (Grăsimea albastră, 1999). Scriitorul prezintă în acest volum o descriere şocantă – dar fictivă! – a relaţiilor homosexuale dintre Iosif Vissarionovici Stalin şi Nikita Sergheevici Hruşciov. În semn de protest faţă de această imagine insultătoare, tinerii naţionalişti ruşi au distrus la Moscova mai multe exemplare ale cărţii – o reacţie destul de surprinzătoare şi, totodată, semnificativă, deoarece ne îngăduie să presupunem că, la data respectivă (anul 2002!), influenţa stalinismului nu dispăruse cu totul. Caracterul aşa-zis pornografic al romanului ar fi fost, credem noi, ignorat în absenţa mizei politice. Însă, ulterior, acuzaţiile aduse împotriva scriitorului au fost totuşi retrase.

De asemenea, este demn de remarcat faptul că V. G. Sorokin, deşi operează într-un cadru imaginar, respectă totuşi contextul istoric, situându-l pe N. S. Hruşciov ca parte activă a acestui act sexual neobişnuit, iar I. V. Stalin râmânând, bineînţeles, partea pasivă. Ceea ce rezultă este o imagine, într-adevăr, teribilă: un Stalin nemişcat şi un Hruşciov care se mişcă! Dinamica lor simbolizează, am putea crede, rolul pe care l-a avut N. S. Hruşciov în calitatea sa de iniţiator al procesului destalinizării, început cu anul 1956 şi numit adesea „dezgheţul hruşciovian”.

Aşadar, cu atât mai mult ne va surprinde împrejurarea în care, pronunţându-se asupra vreunui subiect problematic, concepţiile, opiniile unor scriitori atât de diferiţi precum V. G. Sorokin şi U. Eco ar putea – culmea! – să coincidă. Această anomalie – dacă îi putem spune astfel – nu poate avea decât o singură explicaţie: ideea pe care domniile lor o aprobă trebuie, desigur, să aibă valoarea de adevăr.

Însă, în virtutea imperativelor corectitudinii academice, şi noi avem dreptul să ne aplecăm privirile asupra subiectului discutat şi, dacă va fi necesar, să nu acceptăm soluţia pe care aceştia ne-o oferă.

Fireşte, cei mai conformişti dintre cititori nu vor ezita, într-o astfel de ocazie, să se situeze de partea unui savant – Umberto Eco – ale cărui concepte teoretice se revendică „de la cea mai venerabilă tradiţie filosofică.” (1)

Chiar şi excentricul Vladimir Georgievich Sorokin se va bucura de mai multă consideraţie din partea opiniei publice, pentru care – inevitabil – noi vom rămâne cea mai puţin credibilă instanţă. Ne asumăm acest statut.

Aşadar, care este acea chestiune dubioasă, soluţionată în mod pozitiv de către cei doi scriitori, ce necesită – din punctul nostru de vedere – o reevaluare?

Obiectul cercetării noastre este tocmai vechea distincţie dintre autorul empiric şi autorul abstract (!) al unui text – un criteriu analitic devenit, între timp, aproape dogmatic.

Într-una dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale, „Lector in fabula” (1979), Umberto Eco propune conceptele de Cititor Model şi Cititor Empiric, opunându-le celor de Autor Model (sau abstract) şi, desigur, Autor Empiric, insistând în mod deosebit asupra acestei delimitări. Le va relua în lucrarea „Şase plimbări prin pădurea narativă” (1994).

Cititorul Model este acea entitate sau, mai bine zis, destinatar fictiv spre care autorul empiric – scriitorul – îşi orientează mesajul textual, presupunând, desigur, că acesta – destinatarul – dispune de toate instrumentele, cunoştinţele necesare unei înţelegeri adecvate şi, astfel, decriptării sensului. Prin urmare, Autorul Model constituie la rândul lui tot o simplă reprezentare, dar una care se conturează de această dată în conştiinţa cititorului empiric (!), fiind, aşadar, o palidă reflexie a autorului empiric, iar, uneori, nici măcar atât. Totodată, trebuie precizat faptul că autorul concret este singurul care posedă acest privilegiu de a-şi conştientiza dedublarea, deoarece, păşind în spaţiul narativ, el se înstrăinează cumva de eul său empiric, transformându-se, am putea spune, în acel autor model care i se adresează unui cititor model; instituind, parcă, un dialog – un fals dialog – între doi actanţi virtuali.

Sintetizând, vom obţine o formulă mult mai simplă: atunci când scrie un text, autorul presupune existenţa unui cititor-model căruia i se adresează, iar atunci când parcurge un text, cititorul îşi construieşte, îşi proiectează imaginea unui autor-model – emitentul acelui mesaj. Însă aceste reprezentări, chiar dacă, uneori, includ şi un anumit conţinut referenţial, nu corespund întru totul realităţii obiective.

Întrebarea spre care ne conduc aceste consideraţii este, deci, următoarea: În ce măsură îl putem identifica pe autorul abstract (sau Model) al unui text cu autorul concret, empiric?

Ne îngăduie o operă literară să întrezărim adevărata personalitate a scriitorului?

Şi, mai mult decât atât: Oare această diferenţiere – autor abstract vs. autor empiric – nu este cumva doar un tertip care, în situaţiile delicate, nefavorabile, îi permite scriitorului să se refugieze, comod, în spatele unei abstracţiuni?

De fapt, cât de onorabilă ori legitimă este o astfel de înstrăinare a autorului empiric de opera sa?

Consecinţa directă a acestui demers bizar este aproape şocantă: s-ar părea că scriitorul îi atribuie autorului abstract – fictiv! – o intenţie auctorială diferită de a sa (!), îngăduindu-i chiar să dirijeze acţiunea, cursul evenimentelor naraţiunii într-o manieră pe care el nu o aprobă! Este oare cu putinţă un asemenea lucru?

Fără a manifesta vreun semn de incertitudine, nonconformistul V. G. Sorokin răspunde:

„«Această ruptură, această incompatibilitate dintre texte şi omul care le scrie e atât de radicală, încât eu mereu am căutat organul care produce poezia, dar fără niciun rezultat.»” (2)

Considerând toate subtilităţile pe care le impune soluţionarea unei atare probleme şi asumându-ne riscul unei eventuale erori, ne-am aventura totuşi să numim noi organul care produce poezia: creierul – deci, individul (!), nu cauzele exterioare sieşi, care, deşi sunt în cel mai înalt grad relevante, nu se pot transforma singure în poezie, în text.

De pildă, V. G. Sorokin însuşi, scriind despre Stalin şi Hruşciov – homosexuali! –, va gândi, probabil, că între el şi naraţiunea halucinantă ce o imaginează este o incompatibilitate, o distanţă atât de mare, încât nu va putea descoperi originea ori explica măcar natura acelei forţe nebănuite care îi conduce mâna deasupra foii de hârtie şi, bineînţeles, intelectul. Sorokin pare să afirme: „Acea forţă – intenţie – care articulează enunţurile nu se află în mine.”

La rândul său, Umberto Eco, într-un deplin acord cu opinia lui V. G. Sorokin, afirmă:

„Vă voi spune de îndată că mie de autorul empiric al unui text narativ (în realitate, al oricărui text posibil) îmi pasă foarte puţin.” (3)

Desigur, ceea ce este atât de clar pentru domniile lor nouă ne apare destul de nebulos: Care sunt acele raţiuni datorită cărora autorul empiric al unei opere devine atât de puţin semnificativ? Oare nu este el conştiinţa care scrie?

Analizând mai îndeaproape această chestiune, vom observa că problema cu care ne confruntăm are, de fapt, două ramificaţii.

Prima: Autorul empiric al unui text poate fi identificat cu acel autor-model pe care şi-l reprezintă cititorul în momentul lecturii?

Răspundem: Nu. Textul, fiind un mecanism deosebit de înşelător, nu îi poate oferi cititorului indiciile necesare deconspirării autorului său.

Drept exemplu, să considerăm următorul fragment:

„Dar în lumea asta, aşa cum e alcătuită ea, nu te poţi izola decât cu îngăduinţa celor răi... Lumea asta din care îţi tragi hrana este atât de abjectă, încât nu te acceptă şi nu te tolerează decât cu preţul complicităţii... A te izola este întotdeauna a fi sperjur prin tăcere... Aştepţi, cu ochii într-altă parte, să ţi se trimită, în plic închis, la domiciliu, cota cuvenită. ” (4)

Încercarea de a-l interpreta izolat de restul operei, cu intenţia de a descoperi anumite detalii cu privire la intenţiile ori personalitatea emitentului – scriitorului –, reprezintă, fără nicio îndoială, un exerciţiu dificil şi poate chiar imposibil. Suprafaţa sa lexematică nu ne oferă un material de lucru tocmai generos. Nici nu vom putea deduce dacă opiniile exprimate în acest enunţ îi aparţin autorului sau îi sunt atribuite unui personaj. Stilul poate fi indirect liber sau nu. Frazele acestea pot fi o parte a unui dialog mai extins sau doar o reflecţie interioară. Se remarcă totuşi terminologia oarecum rafinată, care serveşte un raţionament complex, argumentat într-un mod destul de convingător: izolarea în faţa lumii aşa-zis abjecte este un act de laşitate – înseamnă „a fi sperjur prin tăcere.” Doar un idealist ar putea judeca într-o asemenea manieră. Prin urmare, deşi enunţul i-ar putea aparţine într-adevăr unui personaj, putem considera totuşi că autorul, creionând asemenea caractere, are, deci, şi anumite preocupări filozofice, chiar dacă la acest nivel ele ne apar ca fiind destul de inconsistente.

Cu toate acestea, structura de profunzime a textului, dincolo de expresia unui pesimism abrupt, nu ne dezvăluie nimic altceva – niciun angajament ideologic. Dezideratul aici ilustrat ne îndeamnă să presupunem un emitent oarecum naiv. Nu ni se deschide nicio pistă sigură către autorul empiric: Camil Petrescu. De altfel, avem de-a face, într-adevăr, cu replica unui personaj: Gelu Ruscanu.

Însă numai cercetând datele biografice ale scriitorului şi, desigur, activitatea sa literară vom reuşi să descoperim că ideile şi temperamentul acestui personaj sunt oarecum similare cu cele ale autorului. Însuşi G. Călinescu remarcă acest lucru: eroii lui Camil Petrescu, „[...] toţi, sub felurite veşminte, par a purta capul multiplicat al vorbitorului la persoana întâi.” (5)

Mult mai dificil de soluţionat va fi cel de-al doilea aspect, deoarece, în acest caz, autorul empiric este obligat de circumstanţele enunţării şi, desigur, ale actului narativ, care implică abordarea unui gen textual specific – fie el romanesc, istoric sau ştiinţific –, să se proiecteze pe sine drept autor-model, suportând, deci, o anumită limitare a libertăţilor sale. Deseori, textul însuşi, prin premisele de la care porneşte, impune o logică, un stil şi, desigur, coerenţă, care, dacă nu sunt respectate, pot compromite actul comunicării; mesajul – sensul – devenind ininteligibil.

Un atare demers ridică următoarea întrebare: Este oare îndreptăţit autorul empiric să afirme că, uneori, autorul-model – o abstracţiune! – poate prelua controlul structurii narative, obligându-l, aşadar, să recurgă la anumite strategii textuale străine de intenţia sa?

La aceasta, V. G. Sorokin a răspuns afirmativ. Însă noi avem câteva îndoieli cu privire la o astfel de soluţie – considerăm, dimpotrivă, că autorul-model nu poate deveni niciodată o instanţă decizională răspunzătoare de desfăşurarea evenimentelor naraţiunii. Oricât de mult s-ar miza pe acest proces de disimulare, autoritatea autorului empiric este preeminentă. Totodată, trebuie remarcat faptul – deloc neglijabil! – că însăşi sintagma de „autor-model” nu desemnează o entitate conştientă, independentă, care ar sălăşlui undeva, ascunsă în conştiinţa scriitorului, ci reprezintă tot o strategie textuală, o ipoteză interpretativă – proiecţie în parte a cititorului empiric, dar şi a autorului empiric. Iar un astfel de artificiu nu se poate interpune între scriitor şi opera sa, după cum nu poate interveni nici în procesul narativ.

Niciodată nu se va nega libertatea autorului de a imagina şi scrie ceea ce vrea, în maniera în care vrea, dar această libertate nu se va extinde până într-acolo încât să i se permită să se justifice, în situaţiile dificile, că a scris ceea ce nu a dorit ori ce nu a gândit. Totuşi, să nu uităm că însuşi actul de a scrie reprezintă un exerciţiu conştient, intenţional şi, prin urmare, implică o anumită răspundere pe care autorul trebuie să şi-o asume.

 

 

Note:

 

1. Umberto Eco, Tratat de semiotică generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1982, pag. 17

2. Vladimir Sorokin, Dimineaţa lunetistului, prefaţă de Mihail şi Alexandru Vakulovski, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2004, pag. 6

3. Umberto Eco, Şase plimbări prin pădurea narativă, Ed. Pontica, Constanţa, 1997, pag. 18

4. Jocul ielelor, Camil Petrescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, Pag. 80-81

5. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent; Romancierii – 1920-1930; Ed. Cartea Românească, 1998

 

Vizualizări: 93

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor