Când era copil, Tehur îl văzuse pe tatăl său că nu aruncă nimic la gunoi. Toate obiectele devenite nefolositoare erau rânduite cu grijă într-o cameră specială, în care nu intra nimeni. Fire sensibilă, Tehur începu să se îndrăgostească încă din copilărie. Mai exact, de la doisprezece ani. Se aprindea şi ardea ca o torţă chiar şi pentru fetele care nu-i dădeau nicio atenţie. Era bolnav, avea stări de febră, delira. Curând, neîmpărtăşită, dragostea îşi micşora flacăra şi aproape că se stingea. Pentru a o salva, băiatul îşi imagină o odaie ca aceea folosită de tatăl său. Acolo aşeză toate figurile feminine care îl tulburaseră şi îl inspiraseră în scrierea unor poeme. Inspiratoarea era instalată acolo vie, zâmbind cu toată faţa şi în toate ipostazele fericite ale iubirii lor. Întâmplările pline de lumină pe care le trăiseră împreună o însoţeau ca un nor evanescent, plutind uşor pe sub plafonul alb. Era suficient ca el să deschidă uşa imaginaţiei, ca fata să reînvie miraculos şi să retrăiască amândoi întreaga poveste de iubire, fără sfârşit. Anii trecură, iar bărbatul nu-şi pierdu obiceiul de a-şi salva dragostea în camera imaginaţiei sale. Odaia deveni neîncăpătoare şi el construi o casă cu mai multe dormitoare, sufragerii, holuri largi şi livinguri mari şi luminoase. Casa deveni uriaşă, dar în ea abia încăpeau zecile de femei pe care le iubise, care îl iubiseră sau pe care doar le admirase. Liniştit că le-a scăpat de un sfârşit previzibil, el se dedică pasiunii sale pentru literatură, timp în care scrise mai multe romane stranii, care nu semănau cu nimic din ceea ce apăruse până atunci pe piaţa literară. Într-un târziu, obosit, simţindu-se ca un vulcan stins, Tehur îşi vizită casa iubirilor uitate. Se gândea că fiecare femeie iubită îl aşteaptă nerăbdătoare. Dezamăgirea fu însă mare. Toate iubitele se transformaseră în păpuşi de cârpe, uzate şi pline de praf. Marionetele moarte păreau că nici n-au zâmbit vreodată. Dispăruseră şi norii fericirii, iar Tehur nu-şi mai aminti aproape nimic din tot ce simţise într-o viaţă sentimentală foarte agitată. Se simţi trădat, jefuit şi umilit. Chiar peste apele unei oglinzi, una dintre tinerele femei scrisese cu ruj, înainte ca surâsul să i se stingă pe veci : "Timpul e un mare hoţ."

Şerban Tomşa

Vizualizări: 153

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Serban Tomsa pe Septembrie 13, 2009 la 3:21pm
Mulţumesc pentru comentariu. Cinic, timpul ne jefuieşte de aproape tot ce am primit de la natura...
Comentariu publicat de abbilbal pe Septembrie 13, 2009 la 2:37pm
Domnule Tomşa, mi-a plăcut trăirea lui Tehur, dar "timpul e un mare hoţ" nu pentru că ne fură iubirile şi tinereţile odată cu ele. El este un mare hoţ pentru că ne fură timpul şi timpurile. Scuzaţi-mi observaţia. O zi bună şi multă inspiraţie să aveţi.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor