Titan, demon şi geniu în teatrul eminescian

Aventura pe tărâm dramatic a lui Eminescu debutează cu o antiteză între „geniul negru”, Întunericul, şi conştiinţa luminoasă, patriotică a Poetului, care refuză descompunerea filosofic-sceptică a idealurilor sale. Vates sacer („m-am coborât din stele/Purtând pe frunte-mi raza a naţiunei mele”). Artistul apolonic se delimitează de portretul romantic al geniului, aşa cum îl va contura Întunericul: „Tu care treci prin lume strein şi efemer/Cu sufletu-n lumină şi gândurile-n cer/Poet gonit de râsuri şi îngheţat de vânt/Ce cânţi ca o stafie ieşită din mormânt”. Fragmentul dramatic Întunericul şi Poetul, din 1868, reia tiparul dialogului medieval, de sorginte orientală – experimentat la noi, în perioada veche, de D. Cantemir (Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, 1698)– dintre înţelept şi lume. Revalorificarea romantică a unui banchet ideatic ca pe un text originar (ό πρωτος λόγος), implică, totuşi, modificări ideologice. Fără să mai practice o supraestimare a Lumii, Întunericul nici nu preţuieşte acel Liebestod („dragoste de moarte”) novalisian al geniului: „Căci lumea este piatră şi ea nu te admiră / Ci tu nebun şi palid la poalele ei plângi/Ca valul care cântă trecutul unei stânci/Ce veştedă bătrână se leagănă prin nori/Când stânca e eternă şi valu-i trecător” .

Alegoria luptei dintre elementul solid şi cel lichid, simbol al trăirii contrastului şi ciocnirii contrariilor, aşa cum le înţelegea şi Jakob Böhme în Aurora sau mijirea zorilor, nu constituie, încă, un subiect de meditaţie pentru tânărul poet. Pentru Böhme, care distruge paradisul mecanicist al lui Leonardo da Vinci, negativitatea chinului (Qual, din care derivă quellen, „a izvorî”), stă la originea creaţiei. Lumea fiind un amalgam de calităţi contradictorii, rezultă o separare perpetuă şi dureroasă; răul se află implicit în divinitate, dar şi în subiectivitate („die Ichheit”), arta având rolul – ingrat, dar spectaculos – de a reface unitatea doar imaginată. Dialectica opuşilor – pentru un neokantian ca Rickert cunoaşterea este primordial diferenţiere (unterschneiden) – conduce la vitalizarea stimulului artistic, chiar dacă el este de natură demonică. Interesant este că Eminescu pleacă de la pragmatismul (teoretic) neproblematic al iluminismului pentru a sfârşi într-un scepticism ne varietur; de la monadă la diadă.

La această epocă, geniul este preocupat, fără sincope energetice, de teatru şi muzică, elemente ale unei supra-arte sincretice: „voi să ridic palatul la două dulci sorori/La muzică şi Dramă…”. Departe de dilemele metafizice ale lui Mureşanu – enunţate totuşi de abstracţiunea romantică pe care o reprezintă Întunericul -, înălţarea edificiului artistic va beneficia de aportul folclorului, prin specia sa elegiacă, doina: „Chemând doina română, a inimelor plângeri,/A sufletului noapte, a dorurilor stângeri”. Limpezimea programului estetic, netulburată de sentimentalismul elegiac, va face loc doar în finalul fragmentului laitmotivului geniului pustiu, devenit pregnant în Scrisoarea IV: „Şi-n creieri-i aleargă de gânduri vijelii/Cum ginii se sfăramă-n ruinele pustii” . Dar, aşa cum observa şi Tudor Vianu, noaptea este la Eminescu dominată de spiritul negativist (die Nachtseite der Natur, cum o vedeau romanticii), capabil să diminueze planarea la mari înălţimi a geniului romantic.

VI.1. Decebal

Faţă de încercările dramatice ale predecesorilor săi, care se referiseră la conflictul daco-roman mai ales în termenii unei idile clasicizante, Eminescu va concepe un Decebal eroic şi tragic, titan îmbătat de tentaţia gloriei, de nietzscheeana „voinţă de putere” (Wille zur Macht). În comparaţie cu proiectul de maximă tinereţe Mira, care era străbătut de fibra iraţionalului romantic şi de un sentimentalism de natură duală, demonică şi angelică totdeodată, Decebal, datând din anii 1872-1873, se distinge printr-un conflict mai intens dramatic şi de o construcţie mai solidă. Şi tiradele personajelor desfăşoară o retorică mai echilibrată, prin faptul că beneficiază de o susţinere logică mai puternică.

La fel ca în episodul dacic din Memento mori, Eminescu preamăreşte rolul istoric jucat de daci prin raportare la maşina de război romană: „Că zmeii Daciei/Ca constelaţii sângeros-profetici/Au strălucit în faţa Romei vechi./O lume-a tremurat la arătare/Şi marea ş-a-ndoit spumaţii muri/Naintea mândrei fulgerări a lor” . Dacii sunt ataşaţi elementului ignic, natura lor vulcanică făcându-i să intre în descendenţa lui Hefaistos: „O lume zace/În roş oţel/Ce vreţi a face/Făceţi din el/Voiţi coroane/O regi, făloşi!/Mişcaţi ciocane/Pe fierul roş” .

La sunetele ciocanelor ce făuresc armele dacice are loc disputa dintre Decebal şi Iaromir, acesta din urmă înălţând un panegiric lui Traian: „În van necunoscut vrea să rămâie/Amic şi inamic îl recunosc./Se zice cum că zeii niciodată/Deplin necunoscuţi ei nu rămân/Întotdeauna o lumină de aur/Ncongiură a lor frunte şi fiinţă/De-aceea cred că zeii coborâră/Că ei trăiesc azi între oameni/Ca Cesari, ca preoţi, ca senatori…/Ieri în Olimp…ei azi-s pe pământ” . Dar Traian nu este un meteor ci, dimpotrivă, forţa romanilor este dată de faptul că fiecare soldat dă dovadă de nepăsarea şi de curajul specifice numai unui Caesar. Studiul aplicat de psihologie a popoarelor – în linie herderiană – identifică la romani, ca trăsătură principală, situarea dincolo de bine şi de rău, precum şi depăşirea reacţiei sentimentale. Un întreg popor şi-a format un psihic de cuceritor: „sunt ca zeii/Ei nu ştiu ce-i mânia – ei, nu ştiu/Ce-i bucuria pe acest pământ/Ce pe-alţii îi turbeaz’– abia îi mişcă/Dureri ce ne-ar ucide – ei surâd/La bucurii ce ne-ar ucide – reci!/Nimic nu li-i destul de mare-n lume/Nici bunătate nu, nici răutate/Ce pe noi ne-ar mira, ei nu observă/Ce pe noi ne-a uimit găsesc firesc” . Această insensibilitate la stimulii externi ar fi demonică, dacă nu ar fi acompaniată de o trăire la extreme a sentimentelor morale. Un alt atu al poporului latin este structura monolitică a caracterului şi a temperamentului, lucru ce conduce inevitabil către titanism sau demonism: „Tot, tot ce vrei – poate-un roman să fie/Un tigru – un leu, un şerpe, un tiran -/Un vierme nu./[…]/Romanul dacă-i rău născut/Rău a rămas până l-al lui mormânt./Nu e schimbare în acest metal/Nu e schimbare în aceste inimi/Neron în leagăn e Neron pe tron” . Percepţia romantică, antitetică şi maniheistă, a datului psihologic fundamental imprimă discursului lui Iaromir caracterul unei laudatio exaltate: „Pământu-ntreg n-are valoarea unui,/Unui roman. De-aia din ei oricare/Zice: Or Imperator ori-nimic./Este ceva întunecos şi mare/Şi simţi că lumea toată e în el -/Şi totuşi lumea toată nu-l plăteşte/Pentru că nu-i în stare de-a-l schimba…”. Regăsim aici germeni ai egotismului teoretizat de Stendhal şi cântat de Puşkin: „Doar eu-mi este demon şi rege domnitor” (Spovedania unui poet sărac).

Or, exaltarea este ceea ce acuză Decebal, observând că numai naturile slabe proslăvesc tirania: „Din ăşti tirani făceţi un ideal/Nu în ei înşii e mărimea lor -/Este în slăbiciunea voastră” . Dar chiar şi adversarul romanilor trebuie să admită că înfruntarea unei asemenea forţe îmbată sufletul său titanic, care simte permanent chemarea (vocatus) eroismului. În felul acesta, Decebal se descoperă ca un protagonist romantic, individualist şi nestăpânit, el însuşi asemuindu-se, prin intermediul unei comparaţii dezvoltate, leului posedat de setea de sânge: „Când leul şi-a-nfipt gheara în titani -/Ah! leul codrilor fără de fine/Ăst rege mândru c-a lui păduri/Rece ca cremenea stâncelor lui,/Şi-a-nfipt odată gheara lui de fier/În ăşti titani ai Romei şi a supt/Din sângele lor crud…şi-a-nnebunit/A-nnebunit de ură şi turbare/Şi viaţa lui un vis fioros/În veci îl urmăreşte umbra Romei/În veci i-e sete de-acest sânge lui/Taci inimă-n curând ţi-i stinge setea!” . Atitudinea regelui dac deschide calea spectrul nebuniei (verba in delirium), perspectivă ce va prinde contur deplin în Mira. Contestând calitatea morală şi intelectuală a romanilor („Gladiatori ai spiritului sunt/Acei a căror minte este mare!” ), Decebal încearcă să-şi configureze un alt destin, un anti-destin, el fiind posedat de „extrema tensiune a voinţei” , aspect care pune în evidenţă „accentul eroic al pesimismului eminescian”
Întreaga piesă este, în fond, o dispută ideatică punctată de comparaţii dezvoltate, hiperbolizante, ce constituie noduri concluzive. Astfel, Iaromir recunoaşte forţa impulsului titanic al poporului dac, popor care este, însă, o stea mişcătoare, în comparaţie cu steaua fixă a romanilor. Cunoscându-şi atuurile, latinii sunt apolonici; calmul lor are la bază conceptul de ordine logică. „Idealul roman – remarca Ioana Em. Petrescu – e cel al ordinii, materializată prin lege, şi impusă prin putere. Puternici, identici cu ei înşişi, nepăsători la bucurie şi suferinţă, indiferenţi şi singuri asemenea zeilor, romanii din Decebal prefigurează imaginea de erou tragic, pe care o va reprezenta mai tîrziu (în directa lor descendenţă) cezarul. În Decebal se înfruntă astfel nu numai două forme de civilizaţie, ci şi două înfăţişări ale spiritului: vocaţia dionisiacă a furtunoşilor daci, iubitori de libertate, şi gîndirea ordonatoare a Romei” . Tracii nu pot ajunge la aequa anima întrucât spiritul lor e contradictoriu, ambiţios peste măsură şi, în consecinţă, predestinat să obţină satisfacţii doar în plan oniric. Alegoria oceanului încrâncenat să cucerească regatul astrelor este concludentă pentru viziunea romantică proiectată de Eminescu asupra sufletului dac: „Dorinţe fără de margini îl îngân/Răcnind înalţă braţele-i spumate/De nori s-anină,-n bolta lumei bate./Sălbaticul. Van fulgere de foc/Apără cerul…el încredinţatu-i/Că bolta cea albastră e palatu-i;/Cu-asalt el vrea s-o ia ca pe-o cetate/Rănit de fulgere el se-ncovoaie/Şi vijelia-l reîmpinge-n patu-i./Apoi adoarme-adânc copilărosul/Titan…un cer în fundu-i se îndoaie/Tot ce-a dorit visează c-are/Tărie, stele…luna drept coronă/Dormind murmură, murmurând tresare…/Şi când trezit el vede iar că cerul/La locu-i stă cum că nimic nu are/Din sânta-i înălţime…el turbează/Din nou…” . Ambelor popoare le este, însă, caracteristică tinereţea, refuzul maturizării; de aici şi raportarea lor tragică la curgerea temporală, ceea ar implica încetinirea ritmului acţiunii şi formarea capacităţii de contemplaţie, de valorificare axiologică a faptei. Or, eroului romantic îi este specifică tocmai exaltarea extremelor şi combaterea lui aurea mediocritas, aşa cum o arată şi versurile lui Mickiewicz: „Că tu, tinereţe, te-nalţi vulturească/Şi trăsnet ţi-e braţu-n furtună” (Oda tinereţii).
Dacă sufletul lui Decebal – erou reprezentativ pentru poporul său - este copilăros (în sensul de necorelare a scopului vizat cu mijloacele disponibile, vizată fiind şi concepţia schilleriană despre naivitatea geniului), oceanic şi intempestiv, şi sufletul roman are incongruenţele lui căci, urmare a corupţiei şi înclinaţiei spre tiranie, doar „din când în când zeii cobor” să-i împrospăteze apetitul pentru glorie. Destinul se anunţă tragic pentru ambele popoare, cauza principală fiind irepresibila pornire belicoasă care sfidează preceptul latin al limitării prin auto-cunoaştere: nu oricine poate râvni la orice (Non omnia omnibus cupienda sunt). Natura acestei porniri este însă diferită: la romani este insaţiabila poftă de spaţiu, pe când la daci este tocmai distrugerea spaţiului. Avântul lui Decebal este metafizic şi sinucigaş, sensibil diferit de propensiunea hamletiană pe care acelaşi personaj o va dobândi în Memento mori. Dorinţa de abolire a spaţiului este în strânsă legătură cu ironia demonică a Demiurgului din Demonism: „Aprindeţi codri noştri şi ardeţi/Această rană a istoriei/Această bubă neagră a Omenirei/Acest blestem ce arde în popoară./Luaţi făclia şi ardeţi-i ochiul/Acestui crud tiran numit pământ.” . O exasperare faustică pluteşte peste piesa de tinereţe: „Blestem pe mustul strugurilor cadă/Şi-asupra paroxismului iubirii!/Blestem nădejdilor! Blestem credinţei, închinării!/Şi blestem mai ales răbdării!” . Virulenţa blamării este însoţită în subiacent de prezicerea unui eveniment apropiat (visio, lat.; όραμα, gr.) cu valenţe catastrofale.

Dacă romanii, prin Longin, îşi manifestă indispoziţia cogitativă: „Nu avem vreme să pricepem tot/Abia ne ajunge a cârmui o lume”, în tabăra dacilor se află un geniu înrudit ca tipar intelectual cu cel al astronomului din Scrisoarea I. Dochia este cea care se sustrage faptei pentru a releva infinitudinea durerii şi suferinţei, precum şi superioritatea morţii. Cosmogonia trasată de ea are în comun cu cea a gânditorului din Scrisoarea I natura momentului cinetic iniţial („un sâmbure în acel caos/Mişcându-se rebel”), dar diferă prin accentul pus pe imperativul suferinţei şi prin ideea că viaţa universului este ardere, în timp ce epuizarea energiei vitale este anunţată de sângerarea astrelor-organisme, căci natura echivalează, în concepţia lui Tommaso Campanella, cu un codex vivus: „Unde e starea ceea unde zeii/Nu esistau, nici oameni nici pământ,/Pe când acea fiinţă nenţeleasă/Nu-şi aruncase umbrele în lume/Umbrele ce sunt moartea şi nemurirea./Ah! el şi-a dat foc sie însuşi crudul/Şi arderea eternă suntem noi./Când se va arde-acest-pământ cu totul/Când s-a-nnegri cerimea cea albastră/Când va începe ca să curgã sânge/Din stele şi din soare, când fiinţa/Ne-om mântui – ne-om stinge pentru veci” . Terifiantul viziunii pulsează de o forţă hugoliană: „L’eau des torrents, éparse et de lueurs frappée,/Ressemble aux longs cheveux d’une tête coupée” (Masferrer) , ori, precum în Le petit roi de Galice: „La terre boit le sang mieux qu’un faune le vin” .

Vizualizări: 553

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor