Trădarea optzecismului     //     Virgil DIACONU

 

Fiecare naţiune dă atenţie propriei literaturi şi fiecare generaţie literară îşi evidenţiază şi supraevaluează literatura pe care o face. La noi, din anii ’80 încoace se vorbeşte despre „o nouă generaţie literară”, despre aşa-numita „generaţie ’80”. Între timp, în literatura română generaţionistă au mai apărut două promoţii, transformate repede şi prin decizie proprie în generaţii literare: „generaţia nouăzeci” şi „generaţia 2000”, aşa ca să numărăm anii printr-un sistem literar…

Generaţia ’80 a fost sprijinită în totalitarism de cei mai influenţi critici ai vremii. Unul dintre ei, Nicolae Manolescu, a gospodărit generaţia, mai bine spus „nucleul optzecist” (Cărtărescu) bucureştean, format din membrii Cenaclului de luni, din 1977 şi până astăzi.

După Revoluţie, generaţia a început să îşi construiască un aparat administrativ-propagandistic complex, care prin poziţia socială a unora dintre membrii ei, prin editurile, cărţile, revistele, dicţionarele, antologiile şi concentrarea activităţii publicistice a reuşit să aducă optzecismul în prim planul vieţii culturale româneşti, să îi fabrice o imagine puternică şi să creeze impresia că el este spaţiul cultural în care se manifestă singurele valori literare româneşti. A fi scriitor de valoare nu înseamnă pentru liderii şi criticii optzecişti altceva decât a fi optzecist...

Opinia generală a criticii optzeciste este aceea că literatura generaţiei este net superioară celorlalte literaturi generaţioniste anterioare şi chiar întregii literaturi naţionale. Dar aşa crede şi procedează critica oricărei generaţii literare. Dacă am fi simbolişti, noi am demonstra şi susţine excelenţa literaturii/poeziei simboliste; dacă am fi suprarealişti, am susţine excelenţa literaturii/poeziei suprarealiste… Dar suntem optzecişti şi, în consecinţă, acordăm certificate de calitate literaturii optzeciste. De fapt, ne acordăm certificate de calitate nouă înşine.  

Campania pro-optzecistă este susţinută, fireşte, de critica generaţiei.  Volumele dedicate optzecismului, aşadar volumele care tratează despre naşterea, evoluţia, izbânzile şi eşecurile lui, despre fracţiunile, conceptul şi gloriile cenacliere sunt scrise sau întocmite chiar de către scriitori optzecişti, mai precis de către scriitori oficializaţi (listaţi) de generaţie! Gheorghe Crăciun (Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, întocmită de critic în anul 1994 şi reeditată în 1999), Mircea Cărtărescu (Postmodernismul românesc, 1999), Ion Bogdan Lefter (Postmodernism. Din dosarul uneibătăliiculturale, 2000), Liviu Petrescu (Poetica postmodernismului, 1998), Alexandru Muşina (Paradigma poeziei moderne, 2004), Călin Vlasie (Poezie şi psihic, 2003) se numără printre apărătorii oficiali ai generaţiei. Adică optzeciştii se autoanalizează, îşi acordă atenţie „memorială” lor înşişi, iar acest laudatio în oglindă vrea să fie suportul critic, nepărtinitor, obiectiv, al generaţiei… Generaţia îşi scrie singură istoria, casele memoriale sunt clădite încă de pe acum, iar florile textualiste ne strigă din fereastră cu parfumul lor. 

                                         

În acest context, dar nu neapărat în acelaşi sens, este editat volumul de interviuri cu scriitori optzecişti Generaţia ’80 văzută din interior, alcătuit de către prozatorul Dumitru Augustin DOMAN (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2010). Interviurile au apărut iniţial în revista Argeş, însoţite de fiecare dată de prezentarea critică a creaţiei celui intervievat, semnată de criticul Mircea BÂRSILĂ. Nici interviurile nici cronicile, care apar în tandem, nu sunt însă întâmplătoare, ci constituie un proiect al celor doi scriitori, care îşi propun să vadă optzecismul „aşa cum este”, deci nedeformat, cum de regulă îl prezintă propria critică. Şi dacă ne imaginăm că nu reverenţa este scopul demersului pe care îl semnează cei doi, atunci există şansa ca ei să depună o mărturie corectă cu privire la congenerii lor.

 

 

Scriitori optzecişti împotriva canonului optzecist

 

Obiectivul declarat al lui D.A. Doman, care adună în cartea sa interviurile cu 18 scriitori optzecişti, este acela de a face „o istorie a generaţiei ’80 nu de la catedră, ci din interiorul mişcării, cu convingerile protagoniştilor.” (ib., p. 6). În acest scop d.A.D. obţine mărturiile lui Adrian Alui Gheorghe, Liviu Antonesei, Dan Arsenie, Gabriel Chifu, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Marian Drăghici, Ioan Groşan, Gheorghe Mocuţa, Ioan Moldovan, Nicolae Oprea, Viorel Padina, Marta Petreu, Constantin Stan, George Stanca, Liviu Ioan Stoiciu, George Vulturescu, Ion Zubaşcu, care „sunt nume dintre cele mai importante ale generaţiei.” (ib., p. 6).

Mai întâi, din prefaţa la cartea de interviuri înţelegem că în anii 70-80 au existat mai multe grupări care aveau să fie numite optzeciste. Cenaclul de luni, condus de Nicolae Manolescu (1977-1984), Cenaclul Junimea, textualist, condus de Ovid S. Crohmălniceanu, Cenaclul Universitas, al lui Mircea Martin, toate din Bucureşti, s-au constituit ca tot atâtea cenacluri optzeciste. Acestora li se adaugă Cenaclul Junimea de la Casa Pogor (Iaşi, 1977), condus de Daniel Dimitriu, care cuprindea „vreo 77 de autori tineri” (ib., p. 5), cel de la Cluj, care se organiza în jurul Echinocţiului, „dirijat” de criticul Ion Pop în anii 70, grupările literare ale anilor ’80 din Craiova, Timişoara, Târgu Neamţ şi Piatra Neamţ. Toate aceste grupări optzeciste propuneau o „altă literatură”, faţă de literatura română pe care au aflat-o în viaţă şi în vogă la naşterea lor literară. În acelaşi timp, grupările, adică fracţiunile optzeciste nu aveau una şi aceeaşi „nouă” viziune, iar tensiunile existente între ideile fracţiunilor nu pot fi ignorate. Iată ce spune, de pildă, Constantin Stan, care făcea parte din cenaclul Junimea (Bucureşti) cu privire la Cenaclul de Luni, vecin, condus de Nicolae Manolescu:

„Priveam cu destul scepticism ceea ce propuneau ei atunci. Dăduseră cu nasul de poezia americană (erau primii anglofoni ai facultăţii – până atunci specializările erau franceza, spaniola, latina) şi o tratau ca pe o jucărea de care se bucurau foarte tare. (…). Mesajul social şi politic de care se face caz era şi el importat din muzica americană. Păi, dragă Augustin, mulţi români erau la prima generaţie încălţată şi la prima lor locuinţă cu veceul în casă, nu în fundul curţii, şi brusc ne şi apucase amocul de civilizaţie, de societatea postindustrializată? A fost o linie pe placul domnului Manolescu care îşi proclama depolitizarea şi strâmba din nas la temele sociale şi politice. A fost o linie ca să zic aşa de un oportunism perfect: a plăcut şi atunci şi place şi acum şi probabil o să placă şi dacă vine, Doamne fereşte, şi un regim de extremă dreaptă la putere.” (ib., p. 198).

Dincoace, în cenaclul bucutreştean Junimea, se practica textualismul. Grupările optzeciste au, aşadar, atitudini diferite chiar şi faţă de conceptul de „literatură optzecistă”, care ar fi trebuit să fie unificator. Dar nu numai grupările-fracţiuni se desolidarizează de nebuloasa optzecistă, ci şi autorii înşişi. Astfel, pentru lepădarea uniformei optzeciste optează, pe rând scriitorii intervievaţi de Doman:

- Liviu Antonesei – „O generaţie nu este o elită, ci un fenomen de masă; dar dacă nu produce o elită, nu se vede ca generaţie.” (ib., p. 35);

- Dan Arsenie – „Orice generaţie culturală e strict mediocră, sunt doi-trei care ctitoresc insule şi niciodată cei din centru.” (ib., p. 43). Tocmai „aceştia sunt cei care fac ceva, în calitate de unici, nu ca membri ai vreunei generaţii.” (ib., p. 49);

- Gabriel Chifu – „în literatură ceea ce contează este individualitatea puternică, este drumul săpat în piatră, de unul singur, prin puterile tale.” (ib., p. 65) –;

- Gellu Dorian – „Optzeciştii nu trebuie percepuţi, decât pentru început, ca o grupare. Ei sunt, în cea mai mare parte, individualităţi bine conturate.” (ib., p. 107);

- Ioan Moldovan – „Pe măsură ce eşti tot mai mult tu însuţi, te îndepărtezi, cu sau fără melancolie, de «cuib», de «clan», de «grup», de «generaţie», iar apartenenţa ta la aceste entităţi «globalizante» devine o temă de istorie literară, culturală, stilistică etc.” (ib., p. 145);

- Marta Petreu – „Dar cred că insistaţi excesiv asupra generaţiei. Ea a fost o realitate mai importantă atunci, la intrarea în literatură, decât azi. În timp, fiecare autor şi-a descoperit vocea sau individualitatea proprie, pulverizând în felul acesta, printr-un fenomen natural de individuaţie, cochilia colectivă.” (ib., p. 193);

- George Stanca – „Dar eu nu înţeleg de ce trebuie să fim clasificaţi, grupaţi, număraţi fie şi pe generaţii. Eu cred că nu aparţin nici optzeciştilor, nici şaptezeciştilor, sau poate ambilor, dar sunt singular.” (ib., p. 207). „L-am adulat pe Cezar Ivănescu, îi iubesc, îi respect pe Coşovei şi Iaru, pe Doru Mareş al anilor 80; mă înclin în faţa «nebuniei» lui Stoiciu şi întreb ce au ei comun cu o anume generaţie şi ce nevoie ar avea ei de ea?” (ib., p. 123);

- Liviu Ioan Stoiciu – „Generaţia ’80 contează prin individualităţile ei (fără ele nu s-ar fi impus), nu «la grămadă».” (ib., p. 239). „N-am devenit niciodată ceea ce se poate numi un «optzecist». Scrisul meu nu a căutat niciodată grupul.” (ib., p. 249).

Din toată această abundenţă de citate (dar şi din „restul” cărţii de interviuri alcătuită de D.A.D.) se vede că optzeciştii resping conceptul/canonul optzecist „fixat” şi vehiculat de criticii generaţiei. Optzeciştii deplinei maturităţi, care au acum aproape 60 de ani!, îşi neagă, îşi trădează canonul care „i-a consacrat”. Scriitorii optzecişti refuză înregimentarea în canonul, în modelul optzecist. Cât despre optzecismul postmodern, cel profeţit de criticii Cenaclului de luni – Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu – nici vorbă. Oricum, criticii optzecişti sunt pentru canonul optzecist, iar scriitorii afirmaţi iniţial sub umbrela optzecistă sunt împotriva lui…

Încă din 1994, Gheorghe Crăciun înregistra, de altfel, simptomele dezmembrării optzeciste, semnalând faptul că „tinerii noştri critici, prin tot ce au scris şi au făcut, au susţinut mai degrabă interesele estetice ale unor grupări din cadrul generaţiei decât ale generaţiei însăşi.” (Competiţia continuă, p. 507). Iată, şi în această postură – cea critică –, optzecismul spart, asupra căruia trebuie să ne întrebăm dacă îşi mai poate menţine unitatea conceptuală şi numele.

Pornit să facă „o istorie a generaţiei ’80 nu de la catedră, ci din interiorul mişcării, cu convingerile protagoniştilor”, deci o istorie autentică, iar nu una manipulată de criticii optzecişti, D.A. Doman obţine fără să vrea atât respingerea canonului optzecist de către optzeciştii înşişi, cât şi respingerea prin tăcere a posturii postmoderniste în care scriitorii optzecişti au fost puşi chiar de criticii lor.

Aceasta este concluzia care se poate trage din cartea de interviuri cu actorii optzecişti, aflaţi la vârsta deplinei lor maturităţi. Cum va arăta creaţia lor în viziunea lui Mircea BÂRSILĂ, vom vedea la vremea potrivită, probabil anul acesta, probabil celălalt, atunci când el îşi va edita cartea; probabil la Editura Paralela 45, probabil la o altă editură.

Prezenta carte de interviuri a lui D.A.D. ar fi putut să deschidă o viziune mai amplă asupra generaţiei discutate dacă întrebările puse ar fi fost mai la obiect. Iată câteva: Ce înţelegeţi prin optzecism? Aduce el ceva nou şi în acelaşi timp valoros faţă de literatura anterioară. Optzecismul continuă sau se rupe de literatura şaizecistă? A fost un singur centru opztecist sau mai multe? Care sunt marii scriitori optzecişti? A existat o polemică a opztecismului înainte de Revoluţie? Cât datorează optzecismul criticilor care l-au sprijinit înainte de Revoluţie?

 

 

Vizualizări: 311

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Virgil Diaconu pe Martie 15, 2011 la 1:58pm
Le multumesc tuturor celor care au avut rabdare sa citeasca. Nici cartea lui Barsila nici vol. II al lui Doman nu au aparut. Mai mult de atat, citesc in Argesul ca deocamdata interviurile sunt intrerupte pentru ca raspunsurile sunt prea mari, iar revista nu are pagini... Dar cred ca ele vor continua, mici cochetarii avem probabil fiecare. Interesant ar fi ca asupra optzecistilor sa apara si alte puncte de vedere, nu doar ideile lor in oglinda. Eu deja lucrez la un eseu despre poetica lui Cartarescu.    
Comentariu publicat de Gabriela Pachia pe Martie 13, 2011 la 12:22pm

Stimate domnule Virgil Diaconu,

Vă felicit pentru înţelepciunea modului de abordare a fenomenului literar, care nu este nici e = mc2, nici ‘diviziunea celulară’, nici velocitate, având legi proprii de evoluţie. Dorinţa de a aparţine
unui ‘curent’ literar se naşte din ‘spiritul de haită’, din identitatea imediată
pe care ţi-o conferă grupul atunci când nu răzbeşti de unul singur sau nu ai …‘potenţial’
poetic. La fel de adevărat este că numeroşi ‘menestreli’ confundă conţinutul cu
forma / structura. Şi mai derutantă pentru interpretarea evoluţiei literare
este avalanşa de texte şi ‘creatori’ mimetici, care fac ‘terapie prin scris’, etalându-şi
‘trăirile’ nesemnificative pentru epoca lor şi pentru rafinarea mijloacelor
lingvistice, ca să nu mai menţionăm ‘diluţia’ sistemelor de gândire. Cu
certitudine, ‘mareele’ literare ne conduc spre o viitoare ‘nasceză’, cu condiţia
să selectăm doar ‘valorile’ acestor ‘opintiri’ literare.

Comentariu publicat de REMUS VALERIU GIORGIONI pe Martie 11, 2011 la 8:47am

Dragă Virgil, cred că unii din colegii tăi optzecişti (mai ales critici) te vor taxa - în urma acestei intervenţii a ta - drept un Gică Contra. Cred că ar trebui şi tu să ai, ca Mircea Bârsilă iniţiativa "canonizării"/recuperării Optzecismului Atipic şi Azonal (cei rămaşi de căruţă).

Am urmărit fenomenul, de la distanţă şi (oarecum) din exterior şi am prevăzut în sinea mea "spargerea" generaţiei. L-am intuit / în cazul M.C. / pe prozatorul ascuns în poet și am presimțit (chiar aveam discuții cu I.T.Morar despre... Mateucă Vișniec) ascensiunea unui poet dezvoltat în dramaturg de talie!

În rest, așteptăm cartea lui Mircea Bârsilă!! (dar de ce nu și a ta!)

Comentariu publicat de Adina Daniela Dumitrescu pe Martie 10, 2011 la 9:21pm
Îmi pare rău că trebuie să sar exact în mijlocul bătăliei, mai ales că nefiind de meserie pot să-mi găsesc de pe-acum „un loc de dat cu capul”. Optzecismul nu datorează criticilor care l-au sprijinit înainte de revoluţie decât indecizia, nesiguranţa cuvântului rostit cu toată gura, învăţul privirii spre darea din cap a criticului fie pentru negaţie, fie pentru afirmare. Splendid şi adevărat spune Gabriel Chifu - „în literatură ceea ce contează este individualitatea puternică, este drumul săpat în piatră, de unul singur, prin puterile sale”. Criticii optzecismului au învăţat arătarea cu degetul „spre!”, fără să reuşească mare parte din ei să iasă din nişte canoane care odată fiind puse unul lângă altul îngrădesc spiritul şi legarea artelor, nu îţi dau posibilitatea să mai simţi prin buricele degetelor, prin piele, prin urechi şi prin lacrima ce-ţi apare în ochi la simţirea extazului artistic. Norocul cu sciitorii tineri şi cu cei rămaşi cu spiritul tânăr, care nu au nevoie de critici şi au libertatea să să exprime cum vor. Cititorul e cel mai bun critic. Inima lui îţi va spune mereu dacă o carte e bună sau nu, fără să aibă pe mură în gură de la pagina 3 sau de la „cuvânt despre”. Literatura, arta în general nu au limite, iar din punctul acesta de vedere scriitorii optzecişti au fost aşezaţi fără de voie şi poate fără să-şi dea seama pe un culoar bine delimitat şi de multe ori nemeritat.
Comentariu publicat de Cornel Galben pe Martie 10, 2011 la 8:18pm
A fost o grupare puternică şi la Bacău, dar din păcate majoritatea membrilor Cenaclului Artelor nu a reuşit să publice în volum decât după 1990, aşa încat Val Manescu, Victor Munteanu, Ioan Enache, Gheorghe Chitimuş, Tatiana Scorţanu, Gheorghe Iorga, Dan Petruşcă, Nicolae Mihai, Victor Croitoru şi alţii nu sunt asimilaţi nici de optzecişti, nici de nouăzecişti, nici de douămiişti. Şansa lor e că sunt scriitori cu adevărat şi, mai devreme sau mai târziu, cineva se va ocupa şi de creaţia lor.
Comentariu publicat de Terezia Filip pe Martie 10, 2011 la 3:59pm

             Îmi place refuzul "globalizării" şi al "clanului", cum îi spune Ion Moldovan, respingerea ideii de "grămadă" cum îi spune L.I.S. acelei tendinţe de cuprindere colectivistă a generaţiilor şi indivizilor, şi repudierea canoanelor, mai ales a celor formale  care vin dinafară..., şi-mi place acest orgoliu al individualizării şi al personalităţii proprii la care ţine azi aproape fiecare dintre cei taxaţi de optzecism.

         Ce înseamnă în fond o grupare, un curent sau o şcoală literară? Înseamnă docrină şi program estetic, şi de multe ori, o autoritate (Vezi Maiorescu, vezi Lovinescu) sub tutela căreia se derulează şi evoluează  talentele. Înseamnă o anumită ideologie literară proiectată şi aplicată cu o anumită rigoare, raportată la pe un anumit fundal social. În fond nişte -isme capabile să împingă înainte  nu doar luiteratura ci planul mai larg al vieţii publice şi culturale. Cred că au tentat aşa ceva şi liderii cenaclurilor din anii 80. Nu e vorba chiar de doctrină în cazul optzecismului, şi nici de delimitări foarte clare între cele trei grupări cenacliste, ci mai degrabă de o maximă libertate creatoare concurenţială, pe formule noi, de împrumut unele, care a răspuns într-un anumit fel momentului social, unei alte crize prin care trecea şi atunci România. Grupul, generaţia, clanul sunt contexte şi circumstanţe ce pot favoriza creşterea, dar fără maestru, doctrină, şi fără adepţi,  ele nu vor însemna ceva ca generaţie sau şcoală. Creatorii mari sunt ei înşişi fie creatori de şcoală, fie nişte solitari, neînregimentaţi şi afirmându-se dincolo de generaţie, de contexte şi de crize, înafara şi în pofida oricăror programe.

Comentariu publicat de Chidu Ileana Adriana pe Martie 10, 2011 la 3:44pm
cunosc din interior fenomenul era cât pe aici sa fac parte din el, dar am deranjat ideologic si asa am ajuns sa public abia dupa caderea lui ceausescu
Comentariu publicat de Dedu Vasilgu pe Martie 6, 2011 la 7:16pm

A aprut si volumul al doile al cartii lui Dumitru Augustin Doman?

E necesar sa apara.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor