TRAGERE  EXCEPŢIONALĂ  DE  ANUL  NOU                  

          Te afli între doi ani ca între două povestiri: una scrisă, alta închipuită. Un exerciţiu care îţi dă o linişte iluzorie. Pui jos stiloul, te ridici de la masă şi faci cîţiva paşi prin cameră. Aprinzi o ţigară şi priveşti în oglinda veche ce începe să semene tot mai mult cu o plită de sobă pe care s-a prăjit pîine. Ochi-ţi sunt cenuşii, ca două sticle afumate, din acelea prin care priveai, cînd eai copil, eclipsele de soare. Îţi vine din nou în minte gîndul acela cu orbii făcînd masaje celor aflaţi prin staţiuni, la tratamente. Te gîndeşti să te îmbraci şi să ieşi în oraş. Ai putea să-ţi iei costumul ăsta de culoarea scrumului de ţigară. reflexe metalice. "Dai moarte!", îţi spusese cineva, nu mai ţii minte cine, la scurt timp după ce l-ai scos de la croitor. Pe sub gulerul strîns al cămăşii scapă, din cînd în cînd, valuri de căldură ce-ţi îmbujorează obrajii bărbieriţi cu grijă şi hrăniţi cu "Men's club after shave emulsion". Îţi place crema asta: are un nume de şlagăr şi, în plus, sugerează o anumită solidaritate între bărbaţii care o folosesc. Te observi în oglindă în timp ce te îmbraci: gesturile tale sunt exacte deşi nehotărîte - falsa nerăbdare de a te întîlni cu Anton.

           Zăpada acoperind străzile în întregime face ca oraşul să semene cu un uriaş pat conjugal mototolit, cu aşternutul îngrămădit neglijent spre margini. Oamenii circulă pe unde pot, pe întreaga lăţime a străzii, într-o dezordine calmă şi mută, ca în pînzele lui Breugel. Vitrine ademenitoare sugerează sărbătoarea în această atmosferă de sărbătoare severă. O maşină a Salvării, cu lumina ei albastră, rece, rotitoare, pare un elicopter cu elice imaterială, obligat să se tîrască printre nămeţi. Înserarea stă deasupra oraşului, gata să-l cuprindă ca o caracatiţă: întunecată, umedă şi lipicioasă.

           Cu Anton te întîlneşti ca din întîmplare, deşi ştiai şi tu şi ştia şi el că vă veţi întîlni. Mergeţi unul lîngă altul tăcuţi, cu mîinile în buzunare, vălătucond în aer mici nori de aburi la fiecare al doilea pas. Apoi Anton îţi propune să intraţi la "Mexico", să beţi ceva, un pahar de vin şi să-ţi povestească ce i s-a întîmplat cu o seară înainte. Eşti de acord, aprobi adică. Niciodată fără motiv, dar zilnic. Altfel, pentru a continua plimbarea, trebuie fie să fii lipsit de memorie, fie să ai încăpăţînarea unui măgar.

           După cîteva pahare de vin localul pare ceva mai primitor, orchestra mai puţin enervantă, ba, doi dintre muzicieni sunt chiar simpatici iar afişul de pe peretele din faţa ta, pe care scrie "Cîntatul interzis", nu te mai interesează. Faptul că specialitatea casei este "şniţel a la Palermo" ţi se pare firesc, după cum tot firească ţi se pare enervarea simulată de o chelneriţă brunetă ("bună, bună") în momentul în care un ofiţer de la trei mese depărtare de tine i-a pus mîna pe cur. Ea te-a observat, e liniştită acum, calitatea ta de martor îi păstrează întreagă cinstea şi-ţi mulţumeşte din priviri. Orgoliul tău de bărbat e satisfăcut, te simţi ca şi cum ai fi salvat o fecioară de la un viol, chiar crezi că ai fi în stare de aşa ceva, vrei să-i spui lui Anton dar el trebuie să-ţi povestească ceva.

           "Era întuneric beznă - spune Anton - mergeam pe linie ca printr-un tunel. Dar... Aici trebuie să fac o paranteză. Admit că totul s-ar fi putut să nu fie decît o farsă sau un joc al minţii mele. Vezi însă, nu trebuie să te bagi în nici un joc dacă nu-i cunoşti regulile. Vreau să spun că în tunel nu intri dacă nu cunoşti mersul trenurilor. În fine, deci mi-am închipuit că mă aflu într-un tunel... pentru ca la un moment dat să mă simt şi să să mă cred - împotriva a tot ce mai era încă treaz în mine - într-un tunel adevărat. Atunci am simţit cum creşte în mine o spaimă cumplită şi cum mă gîtuie, aproape nu mai puteam respira. O clipă doar, mai puţin, mult mai puţin - cît trebuie unui gînd? - mi-a trecut prin minte că prin tunelul prin care mergeam va trece un tren."

          Anton se întrerupe. Face semn unui vînzător ambulant de "Loz în plic" să se apropie, ia cîteva lozuri şi le desface nervos, fără să le fileze, mototolindu-le şi înghesuindu-le pe rînd în scrumieră. Tu nu joci, bătrînul ştie dar îţi oferă un bilet "LOTO" , "douăzecişicinci de lei, sută la sută, participă la toate extragerile, pentru tragerea revelionului". Îl iei, mai mult pentru a-l ajuta pe Anton să-şi termine povestirea. Mai beţi cîte un pahar, cereţi cîte o cafea... dar Anton face semn că vrea să continue:

           "Mergeam prin tunelul care se născuse din mintea ea aburită, recunosc, dar spaima reală însă creştea în mine. Nu puteam să mă întorc, nici să cobor de pe terasament, să sparg, adică, tunelul. Încercam să-mi alung gîndul că un tren va trece atunci. Eram convins că, aşa cum mintea mea crease tunelul din care nu mai aveam nici o scăpare, tot astfel gîndul meu era în stare să aducă un tren în cea mai mare şi mai indiferentă viteză peste mine..."

          Anton te priveşte atent dar e clar că nu aşteaptă încă răspuns de la tine.

        "Eram încordat tot, muşchii parcă-mi înţepeniseră. Nu cred că mi-era frig, deci nu eram îngheţat. Pe frunte, sub căciulă, am simţit cum se adună o transpiraţie rece. Era ca un coşmar din care n-aveam cum să mă trezesc pentru că eram treaz. Am luat-o la fugă dar mi se părea că alerg pe loc. Un plîns prostesc îmi gîlgîia în gît. Era ca şi cum aş fi înghiţit un urlet străin, un ţipăt care nu era al meu şi care îmi pîrjolea fiinţa pe dinăuntru ca un fulger. Nu vroiam să mor, mai era totuşi dorinţă şi voinţă de viaţă în mine, nu?"

         Anton rîde crispat. Din nou o întrebare la care nu trebuie să răspunzi. Ciocneşti cu el şi-i spui "La mulţi ani"...

         Şi pe urmă ceaţa...

         Ajuns acasă nu poţi să dormi. Te aşezi pe scaun şi-ţi scotoceşti buzunarele după ţigări. Nu mai ai. Găseşti biletul "LOTO". Încerci să-ţi imaginezi că ai cîştigat. E un gînd prea obositor, nu rezişti, te umileşte, te enervezi şi mototoleşti biletul şi îl arunci pe jos printre alte hîrtii aruncate la întîmplare pe podelele vopsite maro. Par nişte bulgări de zăpadă stingheri. E mai bine aşa. În minte ţi se înşurubează un cuvînt nemţesc: aufhebung, aufhebung...

 

         Te pregăteşti să ieşi în oraş. Gesturile sunt grăbite şi nesigure. Personajul din povestirea pe care tocmai ai terminat-o nu mai are nimic de făcut. Mai exact, tu nu mai ai nimic de făcut cu el. L-ai pus în final să-i mulţumească lui Socrate pentru că a elaborat maxima aia, "Cunoaşte-te pe tine însuţi!" special pentru el. Zîmbeşti. Îţi aminteşti de Logica, prietenul tău devotat ca un cîine pe care îl trimiţi uneori să se caute pe sine în spălătorul comun, sau la "Autoservire", sau la cîte un vecin din bloc pe care trebuia să-l întrebe: "nu vă supăraţi, îmi spuneţi dacă nu cumva eu sunt la dumneavoastră?". Hainele mai mult le agăţi de tine ca de un cuier, decît le îmbraci. Privirea traversează în fugă oglinda semănînd cu o hartă marinărească veche, decolorată, scăpată parcă dintr-un incendiu. Chipul tău cenuşiu din pricina bărbii nerase de cîteva zile, cearcănele de la ochi - dar, poate, sunt doar petele opace ale oglinzii? - toate acestea nu corespund cu starea de mulţumire febrilă în care te afli. Ar trebui să te întîlneşti cu Anton deşi n-aţi fixat nici o întîlnire.

         Pînă la "Agenţie" mergi încet, chinuindu-te. Nici un gînd temeinic nu-ţi trece prin minte. Ceea ce simţi este destul de confuz: şi bucuria evadării, şi teama de urmărire. Reclamele luminoase ale vitrinelor îţi biciuiesc privirea. Străzile par vopsite fiecare într-o culoare: o stradă roşie, iată o stradă verde, una albastră... În funcţie de strada pe care te afli, oamenii sunt toţi îmbrăcaţi în aceeaşi culoare: roşu, verde, albastru... Dar, iată un om îmbrăcat în galben pe strada albastră! Ce imprudenţă, îţi spui, ar trebui oprit, ar terbui prins şi vopsit în culoarea albastru dacă a vrut să circule pe strada albastră. De altfel şi la tine - abia acum observi - se uită oamenii cu suspiciune, cu dezaprobare, cu indignare. "Ai tu pe tine această culoare?" - îţi vine să te dezbraci, să cauţi o bucăţică, un petec, un fir măcar din această culoare. Îţi aminteşti? În copilărie cîştigai mereu la jocul ăsta pentru că purtai mereu în buzunar o bucată de hîrtie albă pe care era trase linii în toate culorile. Între timp. pe omul galben l-au oprit şi l-au vopsit în albastru şi îl vopsesc încă o dată şi încă o dată, şi cu fiecare nou strat aplicat omul se face tot mai verde. "Ai tu pe tine această culoare?" - îţi vine să strigi însă oricum nu te-ar auzi nimeni. Maşinile municipalităţii, care vopsesc cu vopsea de culoarea străzii casele, arborii, maşinile aflate în mişcare sau parcate fac un zgomot asurzitor. "CETĂŢENI! NU PRIVIŢI VIAŢA ÎN ROZ!" stă scris pe ele.

         Cineva îţi face vînt în "Agenţie". Vînzătoarea părea că te aşteptă. Îţi cauţi hîrtiuţa cu culorile dar nu găseşti decît biletul "LOTO" şi-l dai femeii din faţa ta. Vocea ei te trezeşte şi bucuria de a te simţi treaz pune stăpînire pe tine.

          "Numerele sunt bune, dar biletul e vechi, este de acum doi ani pentru anul trecut. Nu cred că aţi intenţionat să mă înşelaţi. Aţi fi modificat data pe bilet. Cred că aţi mai avut un bilet şi le-aţi încurcat. Nu e bine să le păstraţi după data extragerii. dacă totuşi ţineţi să aveţi evidenţa numerelor pe care le-aţi jucat, puteţi să vă faceţi un caiet. Soţul meu, de pildă, aşa face, are cîteva dosare pline cu toate numerele şi combinaţiile jucate de el în ultimii douăzeci de ani, la toate sistemele LOTO-PRONOSPORT. Dar n-a păstrat nici un bilet cîştigător, l-ar încurca. Îmi pare rău, tovarăşe, dar n-aţi cîştigat."

          Oraşul pare mai mare acum. Nerăbdarea cu care îl cauţi pe Anton ar putea să însemne că trebuie să-i povesteşti ceva. Oameni pestriţi şi guralivi trec pe lîngă tine. Fluieri vesel melodia aceea stupidă: "e ooomul cu toooneta" şi uiţi că pe Anton nu l-ai mai întîlnit de doi ani.

       

Vizualizări: 63

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Georgevici Friedlander Jr. pe Februarie 10, 2011 la 7:00pm

Stimate domn GD Toma, 

sigur că apreciez comentariile membrilor din rețea, mai ales dacă sunt pertinente, însă în cazul de fața mă văd obligat să vă spun că, deși am urmărit cu atenție comentariile la textele postate, constat că sunteți pe lângă subiect - deși epatați disimulând o intensă și pertinentă activitatea critică. Aberațiile dvs mă fac să cred că sunteți un biet oportunist de duzină care își imaginează că și-a găsit locul propice pentru a-și expune penibilele comentarii critice. N-aveți nimic în comun cu poezia, stimate domn ! Și după ce am citit și alte aberații pe care le-ați postat pe site înclin să cred că bateți câmpii din rațiuni aprope de patologic. Sper ca totuși administratorii acestui site să urmarească mai atent "aparițiile" unor personaje ridicole,  fără nici un fel de referințe critice (cărți publicate, articole în presa de specialitate, studii, etc). Aveam o părere bună despre dvs dle Vlașin însă în ultima vreme am asistat la tot felul de expuneri ale unor indivizi ignoranți și stupizi care n-au ce căuta într-o rețea literară. Sper să nu mi-o luați în nume de rău...
Comentariu publicat de Vasile Gogea pe Februarie 9, 2011 la 11:56pm

A. Toma, un "celebru" "citic", nu tocmai "entuziast", al lui Arghezi. Fara nici o indoiala, nu ma pot compara cu Arghezi.

Sa nu ne pierdem cu firea, O.K.?

Comentariu publicat de Vasile Gogea pe Februarie 9, 2011 la 11:21pm
Dupa "stilul" comentariului ar fi mai potrivit sa semnati... A.Toma! Tot cu prietenie!
Comentariu publicat de Vasile Gogea pe Februarie 9, 2011 la 9:37pm
Gratitudinea mea "administratorului" care a propus acest text atentiei generale, in "Rteaua literara".
Comentariu publicat de Vasile Gogea pe Februarie 9, 2011 la 7:19pm

Da, ar fi minunat si si mai minunat ar fi daca autorul poemului ar incasa drepturi de autor de la Loteria nationala: ar fi oricum mai mari decit de la edituri!

Multumesc pentru vizita, Rodica!

Comentariu publicat de adriana rodica barna pe Februarie 8, 2011 la 1:07pm

La cererea unor prieteni de-ai parintilor  am condus prin Bistrita doi japonezi :un informatician care manca

lume virtuala cu orez (la el acasa , ca aici o manca pe paine ) si un viitor medic din Kyoto.    Intr-o zi m-au intrebat daca noi avem in Romania jocuri de noroc. Da, am spus eu, avem. I-am facut sa cumpere loz in plic. Au desfacut lozul si m-au rugat sa le traduc rezultatul... "Necastigator" am spus eu si unuia si celuilalt. "Da", mi-a raspuns viitorul domn doctor, "dar unde este haiku-ul?"....Am inteles brusc ce joc crud i-am indemnat sa joace...Sa li se spuna ex abrupto ca au dat banii degeaba ?...Ar fi minunat daca fiecare loz in plic ar contine cate un poem, nu ?

 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor