Bunicul avea obiceiul să citească ziarul afară, la apusul soarelui. Aerul proaspăt de toamnă mirosea a frunze arse. Din când în când tusea gros, astmatic.

-         Ce faci bunelu? Întreba nepoata.

-          Citesc, răspundea mecanic.

-         Vino să mănânci! Zise fiica.

-         Nu, citesc.

În fiecare seară bunicul purta acest dialog cu fiica şi nepoata lui. Devenise un automatism. Bunicul citea. Acelaşi număr de ziar, vechi de câţiva ani. Îmbătrânise cu ziarul în mână. Cuvintele păreau mici puncte fără noimă, adunate în câteva rânduri fără sens. Un chenar negru le încadra. Fiecare adiere de vânt aducea cu ea un miros morbid de întâmplări tragice. Foile îngălbenite fâlfâiau, ameninţând să se rupă, dar bătrânul le ţinea strâns în mâinile osificate de munci inutile. Cu privirea fixată asupra aceluiaşi articol, încerca să descifreze ghemul de semne încâlcite. Filele unsuroase atrăgeau muştele. Bătrânul incapabil să le deosebească de literele negre, se aplecă deasupra ziarului urmărind cu degetul fiecare rând fără să-i simtă duhoarea.

-         Bunicule, nu mai citi atâta! Joaca- te cu mine!

Nepoata se urca pe genunchii lui şi îi mângâia obrazul. Degetele mici finisau mulţimea de şănţuleţe. Scuturându-şi buclele atingea creştetul gol al bătrânului, dezgropând, un gând vechi, o dorinţă de demult. O amintire.

          Înaintea ochilor îi apăru imaginea unei femei blonde, fruntea se acoperi cu stropi de lumină. Deschise ochii şi văzu soarele. Îi era ciudă. Lumina se transformase în sudoare. Simţea cum sângele se scurge molatic prin venele subţiate şi oasele se pietrifica. Rămase ţintuit de scaun, incapabil să se mişte, pierdut cu privirea în soarele orbitor. Închise ochii obosit, căutând amintirea femeiii blonde, dar ea dispăruse risipită într-un punct roşu, iar părul blond devenise spalalcit cu uşoare nuanţe ruginii.

          Apusul îl cutremură întotdeauna!

Faţă de pe genunchii săi îi luă mâinile într-ale sale, numărând degetele, botezându-le pe fiecare. Îşi scoase inelul şi-l puse pe vârful unghiei bunicului.. Ochelarii însă o amuzau.

-         Porţi ăştia ca să nu cadă nasul?

Bunicul zâmbi.

-         Poate că da. A îmbătrânit şi el. Picioarele se sprijină de toiag, nasul are nevoie de ochelari.

Pentru moment se simţea eliberat. Nepoata răspândea un miros ameţitor, parfumul ei nu superficializa aerul şi bunicul respira mai uşor în preajma ei, astmul nu se manifestă atât de violent. O strânse la piept. Se voia o sticluţă colorată în care parfumul nepoatei să se închidă pe vecie. Firicelul de viaţă se strecură printre spaimele trecute şi resemnările viitoare, apoi se revarsa în cascade.. în afara lui!

          Nu-l putea ţine mult timp în el, obosise şi sufletul schilodit nu se mai înaltă ca o coloană sprijinindu-l, ci rămânea prizonier în pieptul închistat de gânduri. Nepoata se desprinse uşurel şi acum nu-i putea reţine parfumul. Pierise ca un abur abia născut. Inocenta copilăriei susţinea altarele sfintilort nevăzuţi. Bunicul reveni la ziarul lui şi în absenţa fetei, obrazul pălea.

          I se citise demult pe aceste pagini, numele primei lui iubiri, dar îl uitase. În apusul soarelui spera că amintirea femeii va reveni. Zadarnic. Nu putea desluşi în mintea lui decât un chip blond, care dădea tenului o paloare stranie cu uşoare nuanţe cadaverice. Tufa de trandafiri galbeni răspândea lumina. Petalele florilor picurau pe pământul tomnatic. Bunicul ciuli urechile foindu-se pe scaun. Zadarnic însă. Trandafirii se scuturau în tăcere. Surzise oare?

          Râsul nepoatei pierise dus departe de vânturile urât mirositoare ale propriilor spaime ce-i consumaseră nu timpul ci fericirea. Închise ochii. Va deveni o pată?

          Se simţea prizonier într-o celulă fără ecou, liniştea se întindea acoperind pereţii în prăbuşire. Duse mâna la inimă. Morţii respirau şi el odată cu ei. Cimitirele sunt totdeauna îngheţate. Bucuriile sunt zidite în crucile albe şi uneori strâmbate.

          Familia îl găsi pe veranda nemişcat, cu ochii spre soarele care apunea. Erau pecetluiţi de întuneric.

          - Nu mai ai cu cine să te joci! Suspină mama dar nepoata nu înţelegea. Îşi scoase de pe deget inelul şi îl puse pe sicriul din lemn să fie îngropat odată cu bunicul.

          În jurul cortegilului funerar se strânse tot satul.

-         Sărmanul orb! O fi găsit ce cauta? Uite s-a rupt ziarul!

-         De unde au apărut atâtea muşte dintr-odată?

Poarta albă de fier a cimitirului se deschise larg pentru mort.

Oamenii simţeau aerul rarefiat şi erau nerăbdători să plece. În urma lor poarta s-a închis cu zgomot, ascunzând gropile astupate care sufocă orice fiinţă vie. Rănile de sare s-au vindecat cu pământ. Frunzele toamnei pecetluiau mormintele. Acum nimeni nu nu le putea deschide. Morţii se apară între ei. Taina rămâne pe veci ascunsă.

- Fiecare avem un neant al nostru, un întuneric în care ne place să rătăcim, până la sfârşit aşteptând ca cineva să vină să ne dezlege enigma, filosofa preotul.

 Ţăranul ridică sprâncenele a mirare.

          - Ce om învăţat eşti părinte Iaca aşa ne ducem toţi, fiecare când ne-a sosit ceasul!

 

Vizualizări: 48

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Dulgheru Eduard pe Februarie 19, 2013 la 8:23pm

dupa interventia preotului  defapt de  la "filosofa preotul"ca sa o aduci in vremurile noastre puteai continua cu " cu o mana facea cruce , iar cu cealalta primea banii"

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor