Crengile înegrite de frig, de plaoie,
se scutură triste şi plâng.
Lacrimi rare li se preling 
indiferente, abandonate, 
şi cad la pământ.

Ochii tăi privesc prin fereastră,
numără stropii,
ca o treabă ce trebuie făcută, oricum.
Îţi simt în palmă pumnul
cu degetele încleştate;
rece, parc-ar fi o grenadă.
Taci şi priveşti afară,
și nu ştiu ce să-ţi mai spun.

„Ţii minte ziua aceea de august,
la Cofetăria Mimoza,
când ai cumpărat zece sticle de Cola
și le-am băut întreaga după amiază
povestind şi râzând ca nebunii?
Fata de la bar ne-a întrebat:
-Ce aveţi fraţilor, sunteţi trăzniţi?
O să v-apuce tremuratul, de cafeină.
Doamne, ce lume de aiuriţi!
Nici nu ne-am sinchisit.”

Parcă degetele ţi s-au mai descleştat,
pumnul s-a încălzit puţin.
Ochii nu ţi se deslipesc 
de la crengile negre
care plâng în toamna de-afară,
și eu nu ştiu ce să-ţi mai spun.

„Dar când am stat toată noaptea în şcoală
și ne-am sărutat în disperare
de m-au usturat buzele a doua zi?
Te-am rugat să ne unim într-o singură fiinţă,
ca la Cartea Sfântă.
Ai refuzat ca un prost.
„Din respect, mi-ai spus mai apoi,
și din bună credinţă”.
Te-am crezut, te-am iubit şi mai mult.
Ce păcat, 
ce frumos ar fi fost!”

Nu te mai înţeleg; 
vocea îţi coboară,
și eu nu ştiu ce să-ţi mai spun.
Afară lumina se stinge încet.
Pumnul tău se deschide ca o palmă,
îmi prinde mâna, mă strânge,
o duce la piept.
Din ce în ce mai albă,
din ce în ce mai caldă,
din ce în ce mai încet.

Din volumul „Vârstele iubirii, mereu”, în lucru.

Vizualizări: 11

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor