Tristeţile celor bătrâni mă sperie

Cînd bat trăsnetele,
mă strîng într-un boţ de piele asemeni unui melc.

Ochii bunicului mi se par înlăcrimaţi toată viaţa. Stă aşezat
pe un scăunel. Pare mai aproape de pămînt. Toţi bunicii au
scăunele cu picioare scurte parcă mai aproape de pămînt.
Pe faţa lui tristă curg raze dintr-un pahar cu vin. Cred că şi-a
cusut privirea de poartă. Sunt un criminal prost atunci cînd o închid.
Unul care ucide conştient şi delirează pînă la starea în care
aş putea să mă omor şi pe mine.

Gardul casei lor seamănă cu nişte gratii negre. Bunicii mei
par să fie doi deţinuţi. Prin gratii pot să vadă cine
mai vine pe la ei. Numai moartea intră nevăzută, neştiută,
neruşinată.
Vreau să stau alături de ei,
dar mi-e frică să dau ochii cu dînsa şi plec.
Închid uşa încet, dar scîrţîie şi urlă ca un animal.

Mi-ar plăcea să murim după alte legi.
Dacă am sădi oameni precum sădim
cartofi, flori, grîu sau orice vă mai vine prin cap,
nu mi-ar fi milă de noi, pentru că în vară
morţii s-ar transforma în plante care cresc prunci.
Cu gura înfiptă în sîn, vor bea atunci lapte din reinventatele păsări
şi vor creşte altfel decît ştim să o facem noi.

Vizualizări: 26

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor