CAPITOLUL I

 

Privi încă o dată spre culoarea verde a semaforului, întoarse capul instinctiv în partea stângă, apoi porni nepăsătoare să traverseze. În clipa următoare, eliberată  de griji, mintea îi alergă hai-hui, iar când auzi zgomotul puternic al frânelor de maşină şi uruitul roţilor târându-se pe asfalt, se sperie. Chiar nu înţelegea ce se petrece şi ce legătură au cu ea ţipetele din jur. Un automobil de culoare neagră, Un Ford 4x4, alunecă până lângă genunchii ei, gata s-o  strivească, dar doar o atinse uşor.

Fără voie privi spre semaforul din colţ - arăta în continuare verde. Spaima îi fu înlocuită de certitudine, de parcă acesta ar fi fost cel mai important lucru în acel moment: dacă ar fi murit sau nu din vina ei. Îşi pipăi picioarele – doar pantalonii albi se murdăriseră puţin. Fără să-i pese de trecătorii care se strânseseră în jurul şoferului şi-l apostrofau, se strecură prin mulţime, încercând să-şi închipuie ce-ar fi urmat dacă şoferul nu ar fi observat-o în ultima clipă şi n-ar fi frânat.

Cel mai mult o deranja culoarea neagră a maşinii: semăna cu un dric bine întreţinut, pregătit pentru o înmormântare de lux. „N-am visat nimic noaptea trecută, se gândi Lili, şi  nici nu e marţi, când se strâng trei ceasuri rele. Întâmplarea asta n-are nici o logică... Bâr! Acum ar fi aflat deja mama, ar fi sunat telefoanele la Urgenţă, tata ar fi urlat la stele, numai eu aş fi stat liniştită pe catafalc... A, nu, n-aveau timp să cumpere coşciug, luam o mică pauză la frigiderul de la morgă. Dacă or funcţiona frigiderele... Frate-mea ar fi aflat abia dimineaţă, pe el l-ar fi găsit mai greu, că nu prea ştie nimeni pe unde bântuie. Cam nasol! Dar ar fi şi o parte bună, trebuie să gândesc pozitiv, s-ar rezolva definitiv tensiunea dintre mine şi taică-meu, nu m-ar mai grăbi să mă mărit.... Iar dragul de Ionatan nici n-ar fi venit să mă vadă întinsă pe catafalc, fiindcă lui nu-i plac înmormântările. Şi poate lui nu-i plac nici naşterile, în privinţa aceasta încă nu m-am lămurit... Poate s-ar strecura noapte în capela în care aş fi depusă şi mi-ar explica numai mie, citându-mi la ureche din Cartea lui Samuel: Fala ta, Israele, zace ucisă pe dealurile tale! Cum au căzut vitejii! Nu spuneţi lucrul acesta în Gat, nu răspândiţi veste aceasta în uliţele Ascalonului, ca să nu se bucure fetele filistenilor...”

Erau cuvintele pe care Ionatan i le spusese în două împrejurări.  Prima dată când ea îi reproşase că e laş şi că se poartă de parcă nimic nu l-ar putea scoate din apatie... „Şi, culmea e, concluzionă ea, că  sunt convinsă că  bravează stoicismul. S-o creadă el că nu-l mai mişcă nimic. Am să-l mişc eu, o să vadă el atunci... Uf, numai tâmpenii îmi trec prin cap!”... A doua oară îi vorbise despre împrejurările în care fuseseră rostite cuvintele acelea: moartea lui Ionatan, fiul regelui Saul, întemeietorul statului Israel. Ea tocmai îl lăudase pentru o vorbă de duh, apoi îi reproşase că nu mai scrie la nici o carte, iar Ionatan, ca să se apere şi să se ironizeze, recitase din nou: „Vrei să spui că ar trebui să jelesc pe propriul meu mormânt şi să-mi cânt Fala ta, Israele, zace ucisă pe dealurile tale! Cum au căzut vitejii!... Dacă ţi-a plăcut ce am scris, atunci ţine secretul!” Şi continuase cu partea a doua a citatului, modificându-l: „Nu spune lucrul acesta pe uliţele Bucureştiului că n-o să te audă nimeni, iar dacă te aude n-o să te creadă că a fost ceva de capul meu, ceea ce s-ar putea să fie adevărat...”

Dar era abia ora 12, până seara mai era destulă vreme, aşa că se hotărî să uite întâmplarea şi să şi-o reamintească în linişte, înainte de culcare, când îşi va spune rugăciunea. Şi să încerce să-i afle sensul, dacă o fi vreunul. Avea de gând să nu le spună nimic părinţilor, oricum îi atrăgeau atenţia ori de câte ori pleca undeva „să aibă grijă”! Nu era doar cazul ei. Părinţii consideră că dacă dau copiilor sfaturi generale la despărţire îi şi apără de necazuri, ca şi când ei ar şti ce urmează şi ar fi suficient să spună „am grijă să nu mi se întâmple nimic”, iar restul s-ar rezolva de la sine, că doar au promis să fie atenţi. Îşi aminti ce-i spusese un poliţist de la circulaţie când îi înmânase carnetul de conducere: „aveţi grijă (toată lumea apelează la aceste cuvinte magice care n-au nici o acoperire, se gândi iarăşi), problema nu este să nu loveşti pe nimeni, arta adevărată e să nu vă lovească alţii”.

Da, e ceva mai greu să nu te lovească alţii, nu-şi prea dădea seama cum poate avea grijă de asta. Alţii te lovesc, se gândi,  unii din greşeală şi alţii aşa, că le face lor plăcere. Şi cel mai rău e când te lovesc oamenii dragi şi în care ai încredere. Şi mai rău de cât acest rău, e unul şi mai mare. Că ei nu ştiu că te lovesc.

Înaintea ei, puţin mai la dreapta, se înălţa Catedrala Catolică, cu zidurile masive din cărămidă de teracotă şi cu vitraliile multicolore reflectând razele puternice ale soarelui de iunie. Ca să se convingă că nu se speriase prea rău şi că n-o să se lase obsedată de accidentul care de fapt nici nu se produsese, traversă fără să privească în lături, atentă doar la zgomote, dar trăgând cu coada ochiului în jur.

În faţa catedralei, un coleg de-al ei stătea de vorbă cu un tânăr. Lili îl privi cu atenţie pe necunoscut, dar nu-şi putu da seama dacă este şi el tot elev. Părea mai matur. Era de statură obişnuită, dar bine legat. Îmbrăcat în pantaloni şi geacă de blugi. Vru să treacă mai departe, dar privirea ei se întâlni o clipă cu privirea necunoscutului. Nu era prima dată când vedea ochii bărbaţilor aţintiţi asupra ei, măsurând-o apoi din cap până-n picioare, cu aere de specialişti, gata să-şi răspundă cu repeziciune dacă merită sau nu interes. O dezbrăcau într-o clipită de haine şi şuierau printre dinţi: bună marfă! Priviri de geambaşi, conchidea Lili de fiecare dată, neştiind de unde reţinuse expresia, dar era sigură că li se potriveşte tuturor. De data aceasta, ea se surprinse privindu-l ca un geambaş, gata să-i evalueze valoarea, dar nu cu gândul de a-l dezbrăca. Ea avea alt sistem de notare, mai profesionist. Dădea note luminii pe care credea ea că o citeşte în ochii cuiva. „Merita un nouă. Poate şi zece, se gândi ea, zece cu indulgenţă, cum zicea profesorul de mate. Deveni exigentă: eu zic că ar face bine şi dacă s-ar mulţumi cu un opt. Opt cu plus, treacă de la mine”.

Fata ajunse în dreptul celor doi. Vlad, colegul ei, o îmbrăţişă teatral, lăsând să-i scape din mâini trupul ei care se retrăsese şerpuitor şi-i primi resemnat reproşul:

- Non mi tangere. Marfă fragilă, e pericoloso sporgersi!

- Bine, bine, cunoaştem marfa. Uită-te bine la tine, nu te-am şifonat de loc. Apoi se adresă tânărului de lângă el: Hei, trezeşte-te, ai zis că te-ai sculat de la şase. Fă cunoştinţă cu Lili. Mi-a fost vecină înainte de-a se muta babacii la bloc. Dar nu e fată de gaşcă, ai observat şi tu... El e Dan, sau cam aşa ceva, noi îi spunem Dilică, dar vezi că se supără. Chiar aşa,  se miră cu întârziere Vlad, de ce-ţi zic ăia Dilică, mă paparudă?

Tânărul rămase surprins de dorinţa prietenului lui de a-l lua peste picior fără motiv, dar îl simţea că nu e în apele lui în prezenţa fetei şi că are chef să se grozăvească, crezând că aşa îl pune în inferioritate.

- Zi, mă, Dilică, de ce nu ai curaj, de ce ţi-au zis Dilică?

- Un răspuns ar fi că să se mire proştii, dar nu e cazul tău. E o tâmpenie de când eram la elementară. Nu-mi place porecla asta, dar dacă ei mă strigau aşa, răspundeam, ce era să fac?

Se întoarse abia acum cu tot corpul spre fată, întinse mâna şi-şi rosti răspicat numele: Dan Dalu. Dalu, nu Dealu, deşi asta nu m-ar deranja aşa rău.

- Lili, îşi rosti şi ea numele şi-l privi din nou în ochi, deşi nu-i convenea că se simte atrasă de el.

 Se amăgi că îl urmărea doar ca să vadă ce impresie îi lăsase numele ei. Poate că nici nu se simţea atrasă, doar ea îşi dorea aşa ceva.

Fata avu impresia că el mai aşteaptă ceva. Cel puţin aşa interpretă curiozitatea din ochii lui. De fapt nu era tocmai curiozitate, parcă era în căutarea unei legături - sau mai multe - cu o amintire pe care nu reuşea să o stabilească. Îi plăcea fruntea lui înaltă cu două cute prea adânci pentru vârsta lui, iar cea de jos, care cobora spre nas, formând un unghi ca litera V, chiar îi atrase atenţia. Probabil nu l-ar fi studiat atât dacă nu ar fi citit de curând într-o revistă, cu totul întâmplător, un articol al lui Hasdeu care făcea o comparaţie între portretele lui Vlad Ţepeş şi ale lui Shakespeare. Hasdeu descoperise între cei doi o asemănare izbitoare a cutelor de pe frunte care ilustrau voinţa lor ieşită din comun. Dar şi cruzimea. A lui Ţepeş manifestată în fapte de arme şi în crime, a celuilalt în intriga pieselor şi în tragediile violente cu vărsări abundente de sânge.

- Nu te aşteptai să mă cheme aşa sau ai avut o prietenă cu numele Lili, întrebă ea, de ce nu zici nimic?

Simţea nevoia să pară dezinvoltă şi să nu-l lase să facă pauze atât de mari între replici. „Care replici, că nu zice nimic, gândi ea, iar dacă tace el, o să înceapă iar Vlad cu prostiile lui. Aşa că mai bine mi-aş vedea de drum”. Apoi cu glas tare şi puţin ironică, zâmbind cu drăgălăşenie:

- Li-li, silabisi. Vine de la Liliana. Printr-un proces mai simplu decât transformarea lui Dan în Dilică, sau cum o fi zis Vlad. Zâmbi dezvelindu-şi dinţi albi, urmărindu-l să vadă dacă el a reţinut că ea a observat că pe el nu-l încântă porecla amintită de fostul ei coleg. Uite, îl rog eu pe Vlad să-i bată pe băieţii care te supără, că doar vezi ce bine stă cu bicepşii, cu părţile superioare stă mai prost, dar nu te poţi supăra pe mama natură.

Îşi luase un aer de superioritate faţă de el, acum chiar îl privea de sus, cum îl privise pe Vlad cu o clipă mai înainte. Dar el nu se arătă deranjat.

- Am văzut un film la „Cinemateca” cu numele ăsta, zise Dan, probabil îl ştiţi şi voi. Tu cred că l-ai văzut de o sută de ori, chiar semeni puţin cu...., deşi ea avea altă coafură. De fapt era tunsă scurt. Lili, Lili, Lili-ana!, fredonă el. Frumoasă arie!, aprecie singur.  Dacă n-aţi văzut filmul, vi-l povestesc altădată, că e lung şi are şi arii muzicale.

- Eu vin cu contrabasul, propuse fata... Dar dacă tot nu vă grăbiţi, hai să intrăm o clipă în catedrală.

- Eşti catolică sau doar credincioasă? Aşa, simplă creştină?, întrebă Dan.

- Nu ştiu ce sunt, iar acum nu are nici o importanţă. Vreau doar să aprind o lumânare.

- Ai înnebunit şi tu, chicoti Vlad. Hai, Dilică să intrăm şi să vedem cum îşi începe cariera de călugăriţă Maica Tereza a doua!

- Mi-e teamă că nu pot, se scuză Dan, privindu-şi ceasul de la mână.

- Nu stăm decât un minut, insistă Vlad, de parcă a lui fusese ideea să intre în Catedrală. Hai să avem de ce să râdem pe urmă, o povestesc la toţi colegii.

- Altădată, zise Dan. Oricum, rugaţi-vă şi pentru mine şi promit să fac la fel. Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru...

- Ăsta cine mai e, întrebă Vlad, poate vrei să mă rog şi pentru babă-ta!

- Nu fi prost, ripostă Lili în locul lui, iar Vlad se crispă şi, ca să nu rămână dator, redeveni prietenul ei din cartier, care-şi permitea să jignească fără efort:

- Proastă eşti tu. Şi cu babă-ta, adăugă, dacă tot îşi amintise că pe lume există şi babe. Apoi în gând: „ia nu mai face tu pe deşteapta, că m-am prins că te dai mare faţă de bulangiul ăsta”.

- Uneori sunt proastă eu, recunoscu Lili, dar acum el ţi-a întins o cursă şi tu ai căzut în ea.

- Ce cursă, deşteapto? Poate îi dau eu una peste faţă, şi din cur-să îi iau ultima literă şi rămâne cu curul gol! Ha, ha, termină triumfător cu un chiţăit subţire de şobolan opărit.

Şi în clipa următoare chiar se prefăcu că-l loveşte. Dan se feri, iar el, fericit că l-a speriat, îl luă în braţe: hai, mă, doar nu credeai că dau în tine, doar nu sunt candriu, ce puii mă-si!

Fata se purtă ca şi cum n-ar fi urmărit scena, reluă pe un ton neutru explicaţia de unde fusese întreruptă. Îi făcea plăcere să fie logică şi să nu lase gândurile neduse la capăt:

- Păi Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru e titlul unei cărţi.

- Şi dacă e, ce?

- Nimic, zise ea şi dădu să plece.

Pe Dan, gândul că n-o va mai întâlni niciodată îl întristă. Acelaşi gând îi trecu şi ei prin mine, dar îl alungă ca fiind lipsit de sens, chiar absurd. Mai absurd decât dacă adineaori ar fi fost accidentată cu adevărat pe trecerea de pietoni. Ar fi vrut să povestească motivul pentru care voia să intre în biserică şi să mulţumească îngerilor care vegheaseră asupra ei, sau oricui o ocrotise astfel, dar nu voia să-i înduplece doar fiindcă le-ar fi fost milă de o eventuală nenorocire care o privea. Era vorba de Dan, de Vlad nu-i păsa.

Dan se odihni o clipă în ochii ei albaştri, care acum păreau mai trişti şi parcă se întunecaseră. Căpătaseră culoarea apei de mare dinaintea furtunii. Ştia că nu se va isca nici o furtună şi simţi nevoia să ridice capul spre vitraliile de deasupra lor. Da, era şi acolo o nuanţă de albastru-marin. Şi parcă abia acum observă cât era de frumoasă. Una din acele frumuseţi calde, care nu sar în ochi de la prima vedere, care îţi asigură un fel de odihnă şi ţi-ar cere să te cuibăreşti lângă ea, uitând de frig, de căldurile zăpuşitoare ale vremii, de foame, de sete şi de orice grijă care ar putea întuneca viaţa. „Cred că seamănă puţin cu mama, când era tânără”, se gândi el şi regretă cu nu e timp să-i explice impresia pe care o are când priveşte fotografiile vechi, mai ales cele cu mama lui.

- Atunci, pa şi la revedere, ne vedem când ne întâlnim, auzi el venind ca de departe vocea lui Lili.

- Cum vine prostia asta?, întrebă Vlad, iar faci pe deşteapta.

Chiar n-o voi mai întâlni, se întristă Dan, neînţelegând cum poate prietenul lui să se despartă aşa uşor de Lili. Ar fi vrut ca el însuşi să fie mai degajat în faţa fetelor, de pildă acum să-i ceară numărul de telefon şi s-o invite în oraş în una din zilele următoare. Sau s-o roage pe ea să-l sune când va avea o după-amiază liberă. Regretă cu nu se poate purta ca Vlad şi să-i spună simplu: „când bem, gagico, şi noi o cafea?” Să-i întindă telefonul mobil, cum văzuse că fac atâţia, şi să comande autoritar: „ia bagă numărul în memorie, că mie mi-e lene şi mă apucă seara până termin treaba...” Vlad ar putea să-i ceară numărul de telefon, se gândi Dan, ar fi trebuit să-mi facă serviciul ăsta. „De ce să-l ceară, se certă el în gând, dacă sunt prieteni îi ştie numărul.” Asta simplifica oarecum lucrurile, putea să-i obţină numărul de la Vlad. Observă trecătorii care mergeau care în colo, fără să le pese de ei, deşi unora le surprindea nemulţumirea că trebuie să-i ocolească. Ca un puşti lipsit de experienţă în oferirea de bucurii, tresări fericit când mâna din buzunar pipăi pachetul cu gumă de mestecat. Îl scoase, citi literele imprimate pe ambalajul  de plastic şi-i oferi un baton fără să zică nimic. Lili începu să  plimbe guma prin gură, apoi o strivi zâmbind. Pe lângă ei trecu un grup de elevi din clasele mici cu nişte ghiozdane enorme pe spinările lor firave.

- Îmi pare rău, auzi ea vocea lui Dan, dar eu nu pot intra într-o biserică dacă nu sunt pregătit sufleteşte, aşa, într-o stare mai specială. Nici cel puţin într-un muzeu nu pot merge oricum. Scuză-mi comparaţia, se adresă de data aceasta doar ei.

- Sper că nu ai emoţii şi înainte de-a intra în baie, se miră Vlad şi râse zgomotos de propria-i glumă... Atunci haideţi să bem o cafea. Mergem toţi trei şi pe urmă ea se duce să se călugărească. Nu se închide până venim noi. E ca la poliţie, ţin deschis tot timpul.

În loc să-i facă un serviciu, Vlad mai rău îl încurca, deşi nu avusese o asemenea intenţie. Peste un sfert de oră Dan avea întâlnire cu un elev din clasa a şasea pe care îl medita la matematică. „Viaţa chiar e stupidă, gândi, când nu ai nici o treabă nu întâlneşti pe nimeni, iar când ai treabă ratezi o discuţie cu o fată frumoasă”. Doi tineri se apropiau de ei ţinându-se de mână, iar când ajunseră în dreptul lor, se despărţiră simultan de parcă ar fi ascultat o comandă, râseră, îi ocoliră, apoi după ce ajunseră unul lângă altul izbucniră în hohote de râs şi se îmbrăţişară.

- Acum regret cu adevărat, zise Dan, şi se trezi că-şi ridică umerii în sus, ca un copil răsfăţat care a spart un vas, e întrebat cum a făcut-o, iar el nu ştie să explice fenomenul prăbuşirii şi dezintegrării în nenumărate cioburi în urma unei simple atingeri pe care nici nu şi-o mai aminteşte. Am o întâlnire peste cincisprezece minute în curtea liceului cu un puştan pe care-l meditez. Mai bine ne întâlnim mai pe seară, astăzi eu sunt liber după ora şase.

- Ce e-n mână nu-i minciună, zise Vlad, să crezi tu că mai vine Lili. Să fiu eu sănătos câte întâlniri i-am dat şi m-a tratat cu refuz. Se dă mare. Este, tipo? Sau aştepţi un boşorog cu lovele şi pe noi ne bagi la rezerve. Auzi, ştii ce, dacă ai nevoie, caută-ne, frate, că îi dăm noi ajutor.

Lili nu auzi sau nu fu interesată de spusele lui, dar replica îi era cunoscută. Era cea mai obişnuită explicaţie pe care o aveau prietenii sau colegii ei  când fetele le refuzau avansurile ori ceea ce credeau ei că sunt avansuri. Cu aproape un an în urmă cineva o văzuse coborând dintr-un Mercedes şi curând aproape tot liceul fusese la curent: tipa a dat lovitura, a pus gheara ori pe un barosan din guvern ori pe vreun arăboi, că maşina era sculă pricopsită, nu ştift. În cele din urmă, un coleg care-i făcea curte mai demult, o întrebase direct dacă e sau nu adevărat că-i plac arabii. Nu ştiu, răspunsese ea prompt, că nu am cunoscut nici unul până acum. Încurajat, amicul pusese şi a doua întrebare: de ce zic tipii că-ţi plac bărbaţii în vârstă, e adevărat? La întrebarea asta, a zis ea, ar trebui să-ţi răspundă ta-tău, că încearcă de doi ani să-i fac un copil care să nu fie bou ca tine!

Nu-l cunoştea, fireşte,  pe tatăl băiatului şi deşi mai târziu se mirase şi ea cum de-i trecuse o asemenea replică prin minte, simţea că băieţii evită să mai glumească cu ea, ceea ce îi convenea de minune. Nu-i plăcea să flecărească, iar când n-o interesa ceva devenea taciturnă, încât cu greu ar fi bănuit-o cei din jur  capabilă să stea de vorbă serios cu cineva o seară întreagă. Deşi i-ar fi făcut mare plăcere să schimbe impresii cu băieţi sau fete de seama ei.

Acum simţea nevoia să cunoască mai bine pe cineva.

- Chiar aşa, zise ea privindu-l pe Dan, mai bine după amiază sau pe seară. Chiar vreau să intru în biserică şi să aprind o lumânare.

- E bine la şase aici?, întrebă el în timp ce încerca să marcheze cu arătătorul mâinii drepte tocmai locul dintre ei trei.

- E bine. Vlad, vino şi tu dacă vrei, propuse fata.

- Să mai cuget. Să vedem ce visez, că n-am chef să frec manganul degeaba. Poate că vin, zise Vlad şi cei doi tineri se despărţiră de Lili, apoi după câţiva paşi îşi luară şi ei rămas bun. Nu mai înainte ca Vlad să-l avertizeze: bă, Dilică, vezi să nu te ducă asta cu preşul, că tipa e cam deşteaptă, te-ai prins şi tu, că doar nu eşti chior, să nu vii pe urmă să te plângi la mine că nu iasă nimic. 

Lui Lili i se  părea sigur că puţinele cuvinte schimbate cu Dan aveau să-i influenţeze viaţa. Poate nu mult, dar de-ajuns să se transforme într-un punct de răscruce. Nu se întâmplase mare lucru, dar suficient să i se pară destul. Cel puţin pe moment. Dar gândindu-se la insistenţele cu care o tatona tatăl ei, lucrurile în loc să se limpezească mai mult se complicau. Asta-mi mai trebuia, gândi ea, ieşind din catedrală şi strecurându-se printre trecătorii care nu puteau să n-o observe, unul din dezavantajele frumuseţii de care-i vorbeau atâţia. Şi de care acum, mai mult ca oricând, se simţea stingherită. Dar poate că asta-mi lipsea, adăugă, şi-şi văzu de drum, aşteptând să găsească un loc mai ferit de zgomote ca să poată telefona.

Bulevardul Magheru era însă aglomerat, iar autoturismele, de îndată ce aveau verde, ţâşneau uruind asurzitor, de parcă scopul stăpânilor n-ar fi fost să ajungă la destinaţia propusă, ci să arate că la volan se află cei mai ambiţioşi oameni de pe planeta Pământ.

Aproape de Piaţa Romană găsi un gang în care se refugie şi apăsă pe tasta de la mobil  numărul dorit, sperând din tot sufletul să i se răspundă. Când auzi cuvântul alo, răsuflă uşurată şi chicoti fericită:

- Excelenţa sa segnior Giuseppe Tomasi de Lampedusa?

- Exact. Întocmai umbra lui! Puţin palidă, dar îmbrăcată bine în praf de Dâmboviţa. Cu ce aş putea s-o ajut pe prinţesa valahă?

- Giuseppino Tomasino, mă bucur că ai timp să vorbeşti cu un fulg de nea rătăcit, încă plutitor, dar gata să atingă văzduhul, pardon nămolul, dar voiam să fii primul care află: am întâlnit în sfârşit un tânăr care nu mi-a fost antipatic din primul moment şi nici el nu m-a dezbrăcat cu slinoasa-i privire.

- O, prinţesă, ţi s-a întâmplat ce ai vrut!

- Chiar aşa? Eşti convins că aşa s-a întâmplat?

- Sunt convins că orice se întâmplă nu putea să fie altfel. De câte nopţi are prinţesa insomnii, dacă-mi permite întrebarea indiscretă...

- Păi n-am prins nici o noapte, prinţe... Tocmai voiam să te întreb: există dragoste la prima vedere ?

- Cum să nu, la tine toate iubirile au fost la prima vedere.

- Toate, toate, Rafaelo ?

- După ştiinţa mea, da. Dar nu e rău. Dumnezeu Însuşi s-a îndrăgostit de Univers de îndată ce l-a creat. Sau poate înainte de a-l crea. La el e posibil aşa ceva. Orice e posibil. Iar Adam, moş Adam, cum spune un colind, cum o văzu, peste ea căzu !

- Nu cred că e un astfel de colind.

- Dacă nu e, îl compunem noi. Dar s-ar putea să fie.

- Poate tu, eu nu compun nimic, eu mă descompun.

- Cine e fericitul care ţi-a trezit interesul ? Cel puţin e frumos? Ai sentimentul că te merită?

 - Cam e, dar nu asta contează. Mi-a trezit interesul şi nu  mi-a lăsat impresia că se  uită în jur după un pat pe care să mă tăvălească...

- Vai, ce urât vorbeşti!... Ar fi bine să vă întâlniţi şi să vă cunoaşteţi cât de cât. Ţi-am spus să ai răbdare că până la urmă vine şi Sburătorul?

- Păi să vină odată, că m-am săturat să tot aştept.

- O.K., Fulgdenea! Au revoire!

 

 

 

 

 

Vizualizări: 184

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Radu-Doru NESTOR pe Mai 23, 2011 la 11:09am

O fină analiză a trăirilor adolescentine, personaje bine conturate prin descriere şi limbajul folosit. Un stil curat al naraţiunii.

Am citit cu plăcere textul şi m-ar bucura să existe o continuare.

Comentariu publicat de Marius Cioarec pe Mai 21, 2011 la 10:57pm

Inceputul mi s-a parut sovaielnic in expresii, dar apoi v-ati redresat si ati urmat un curs bun. Am constatat multa profunzime in relatia interumana a personajelor, o atentie deosebita acordata celor mai mici detalii, dar si metafore frumoase precum "Dan se odihni o clipa in ochii ei albastri". 

Mi-a placut foarte mult si astept continuarea!

Comentariu publicat de dariadraga pe Mai 21, 2011 la 10:39am
Mi-a plact mult ,astept cu interes urmarea .Felicitari !Personajele sunt bine creionate si mi-au starnit interesul
Comentariu publicat de Baki Ymeri pe Mai 21, 2011 la 1:14am

Interesant, inspirat si bun de comentat!

Felicitari!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor