*O zi de vacanţă*

Peste noapte, nasul mi s-a umflat puţin, dar destul pentru un ochi atent ca al mamei. Imediat ce intră în cameră, înainte de orice, mă întreabă:

- Ce-ai la nas?

- M-am lovit de un stâlp aseară.

Nu pare convinsă, dar nu insistă.

- Cineva te cheamă la telefon. I-am spus că încă dormi, ca să te fac de ruşine.

- Cine-i? întreb curios, pentru că se întâmpla rar să aibă cineva treabă cu mine prin telefon.

- Nu ştiu. Du-te şi vezi.

Sar ca electocutat. Simt în glasul mamei o undă de conspirativitate, ceea ce înseamnă un telefon special. Şi este, mă caută Corina şi mă anunţă că a sosit în oraş.

- Unde te pot găsi? o întreb.

- Dacă vii într-o oră în parc, ne vedem la locul ştiut. După ora 12 mi-a făcut mama program.

- Acuşi sunt acolo! Pa,  pa!

Mă echipez în cea mai mare viteză, făcând-o pe mama să mormăie nemulţumită la pretenţia mea de a îmbrăca haine curate.

Renunţ la micul dejun şi, în timp record, mă aflu instalat în parc pe banca ştiută. Trebuie, încă, să aştept şi nu-mi place deloc. Am impresia că cei ce se plimbă pe alei mă privesc într-un anume fel, chiar dacă ştiu că sunt numai închipuiri de-ale mele, neobişnuit cu întâlniri în parc.

Un grup de fete, excesiv de zgomotoase, coboară spre ieşirea din parc, contribuind şi mai mult la starea mea de stânjeneală. Urmau să treacă prin faţa mea. Ca să nu le dau prilej de ironii, mă ridic şi cotesc pe o alee alăturată, ascunzându-mă privirii lor în spatele unui chioşc de ziare. În timp ce le urmăresc îndepărtându-se, observ în mâna uneia dintre ele o floare pe care o tot duce la nas. Atunci îmi trece prin cap o idee de băiat cu maniere, să fac şi eu rost de o floricică.

Dacă aş fi fost cu câteva minute mai deştept, m-aş fi milogit la mama pentru nişte bani cu care aş fi putut cumpăra câteva fire de la florăresele ce mişună peste tot. Gândul ăsta începe să mă roadă şi cum timpul mă presează. iau singura hotărâre care mă poate scoate din impas. Alerg spre aleile de-a lungul cărora ştiam că sunt tufe de trandafir. Pândesc un moment prielnic şi rup un fir scurt, pe care, simţindu-mă vinovat, îl şi palmez.

Între timp, banca mea s-a ocupat. Sunt obligat să aleg alta din apropiere. Starea de agitaţie şi disconfort în care am intrat încă de acasă continuă. Încerc să mă stăpânesc zicăndu-mi că nu sunt în aşteptarea scaunului electric, iar Corina nu este Albă ca Zăpada. Odată făcută această întelegere cu mine însumi, mi se îmbunătăţeşte starea de spirit şi chiar încep să mâ simt deasu­pra celorlalţi din parc, cea ce, din anumite puncte de vedere, iarăşi nu e bine.

În timp ce eu stau prerdut în analize, Corina se apropie de mine şi acum stă proţăpită în faţa băncii, privindu-mă zâmbitoare. Cum eu am ochii în asfalt, îi văd întâi pantofii şi aud:

- Ce faci, Valentine, te gândeşti la nemurire?

Ridic încet privirea. În faţa ochilor am un exemplar clasic de adolescentă bine făcută.    Într-un an de zile s-a schimbat nemai­pomenit, nu mai este cea pe care o ştiam.

O fustă mai mult decât scurtă şi o bluză semitransparentă acoperă, atât cât pot, un trup suplu, cu forme rotunde şi bine proporţionate. Toate la un loc pot da naştere unor gânduri criminale în capul oricărui bărbat serios. Ca un băiat cuminte ce sunt, astfel de gânduri îmi sunt străine... cred... până acum. Îmi place să privesc fetele, să le admir şi, mai ales, să le apreciez inteligenţa în modul cel mai critic, dar numai atăt. Acum, însă, nu mai ştiu, încep să am alte perspective. Deo­camdată o privesc mut, frământând în mâini trandafirul cu care nu ştiu ce să fac. Nu ştiu nici ce să spun, Corina mă salvează întinzându-mi mâna. Reuşesc să articulez:

- Bine ai venit! Din scrisoarea ta nu reiese că vei putea să-ţi convingi mama. De când eşti în oraş?

- De aseară, dar de ce eşti aşa de oficial? Trandafirul ăla... ai de gând să mi-1 dai mie sau îl jumuleşti până la cotor?

I-l întind.

- Nu mi-a trecut prin cap, recunosc eu, să pregătesc nişte flori ca lumea, aşa că...

- Te-ai servit din parc, mă completează Corina privind în jur pentru a descoperi locul jafului.

- E bine şi aşa, continuă dânsa, luând loc lângă mine, care nu am avut nici bunul simţ de a mă ridica de pe bancă. Nu-mi place deloc să descopăr mereu lipsuri în comportamentul meu „şlefuit” numai între băieţi de cartier şi-mi propun să-1 revizuiesc pe viitor.

- Cât stai? continui eu cu tâmpeniile, punând cea mai stupidă întrebare posibilă pentru un musafir.

- O săptămână, răspunde dânsa fără să-şi pună astfel de probleme, care mie încep să-mi dea dureri de cap. Întrebarea mea putea însemna la fel de bine şi: „mai stai mult pe capul meu?”

- Atât poate lipsi mama de acasă, continuă dânsa. Hai să ne plimbăm puţin. Mi-e dor de pădure şi de mirosul de răşină.

Mie nu-mi este, dar nicio altă idee nu se înghesuie către ieşire din căpăţâna mea, care a secat de tot în acea zi. Mâinile mi se bălăngănesc nefiresc pe lângă trup, iar picioarele-mi execută mişcări oscilatorii de om beat. Luate la un loc, toate contribuie la starea mea de stinghereală. Observând căderea mea din avion, unii trecători mă privesc miraţi sau curioşi, inclusiv fata de lângă mine, care îmi confirmă cât sunt de nătâng:

- Arăţi ca un puşti ruşinat că a fost prins de părinţi jucându-se în podul casei cu o fetiţă.

„Ce chestie, îmi zic, unde are ea pod la bloc?”

- Chiar aşa mă simt, recunosc eu cu sinceritate.

- Acum un an te dădeai mare. Unde ţi-a dispărut spontanietatea şi talentul de vorbitor, pe care ştiam că le ai cu prisosinţă?

- Le-am pierdut. Vacanţa asta parcă e altfel, ceva s-a schimbat, nu ştiu cum, dar sunt întors pe dos. Toate îmi par aiurea. Oi fi îmbătrânit?

- Ce tot spui acolo? Eu cred că ai început să vezi lumea altfel, aceiaşi lume, dar sub aspecte nebăgată în seamă până acum.

- Sunt nişte întrebări care mă urmăresc de o bună bucată de vreme ca un coşmar. Credeam că nu se observă, că sunt numai în capul meu, dar tu...

- Şi? Nu eşti singurul care suferă pe motive asemănă­toare. Şi eu am avut, am şi-o să mai am astfel de trăiri, mai ales când sunt singură. Nu vrei să laşi totul deoparte cât sunt eu aici? Sunt în vacanţă şi vreau să uit, să mă rup de grijile zilnice. Fă la fel, dacă nu vrei să-mi induci şi mie aceiaşi nelinişte. Doar nu vrei să ne aşezăm pe o bancă unde să ne ştergem lacrimile reciproc.

Ajungem acolo unde pavajul se termină iar aleea, tot mai înguste, continuă să urce, pierzându-se undeva în interiorul pădurii. Un grup de turişti zgomotoşi coboarră de pe munte cu bluzele de trening legate în jurul coapselor şi cu sacoşe în care se văd bureţii pe care au avut norocul să-i găsească. Pentru a le face loc să treacă, ne aşezăm pe un dâmb cu iarbă înbătrânită şi călcată.

Corina se ghemuieşte pe o parte şi priveşte cum smulg fire de iarbă pe care le căsăpesc în bucăţele mici:

- O să aduci ploaia...

Renunţ la cosit şi mă răsucesc spre dânsa.

- Vino încoa’!  îmi zice. Să-ţi văd faţa. Te bărbiereşti?

- Rar.

- Îmi dai voie să-ţi rup nişte fire de păr de sub nas?

- Nu, că mă face să strănut!

- Lasă, că nu păţeşti nimic! Vino aici!

Nu mi-e clar ce are de gând, aşa că nu mă clintesc.

- Nu vii? Las’ că vin eu!

Se repede la mine, îmi fixează capul cu o mână şi se chinuie să-mi prindă între unghii un fir de păr din barba inexistentă. E mai mult o simulare, pentru că nu are ce să prindă. Intru în joc şi sfârşesc prin a o săruta. În gând văd o palmă ca-n filme, dar nu se întâmplă nimic. E numai un sărut, dar unul care nu vrea să se sfârşească. Mă desprind primul, pentru că nu mai am aer.

- Ce-i, nu-ţi place? Sau n-ai sărutat încă o fată?

Sărutasem câteva, dar numai la chefuri, drept pedeapsă la jocurile noastre. Atunci ne sărutam toţi, care mai de care, dar nu ne luam în serios, aveam doar subiect de glume. Ce s-a întâmplat acum e altceva şi nu ştiu ce să-i spun. Dupâ seninătatea cu care mă priveşte pot deduce că nu-i afectată deloc, adică, nu constituie nici pentru dânsa o premieră. Având îndoieli în ceea ce o priveşte, încerc să fiu ceva mai reţinut.

- Să nu-mi spui că te-a afectat cu ceva, îmi spune, intuindu-mi gândul.

- Nu ştiu, îi răspund. Ce-ar putea urma de aici?

- E aşa de important? Ce ţi se pare nefiresc la doi tineri care se sărută? De ce trebuie ca totul să aibă urmări?

- Pentru că din astfel de gesturi simple se pot naşte suferinţe.

- Ce dramatic eşti, băiete! Coboară cu picioarele pe pământ! Nu suntem în evul mediu, ce naiba!

Corina se dovedeşte în continuare mai evoluată decât mine, o nonconformistă, ceea ce îmi amplifică stânjeneala abia atenuată. Caut alt subiect:

- Cum stai cu muzica, mai cânţi?

- Cânt când sunt singură, îmi alung tristeţea de care speram să scap dacă plec de acasă. Nu poţi să-ţi imaginezi ce singură te poţi simţi într-un oraş cu milioane de oameni. Aici sunteţi norocoşi. Vă invidiez!

- Cum aşa? întreb, neânţelegând cum ne poate paşte norocul fără să-l băgăm în seamă, aici, într-o urbe amărâtă.

- Uite aşa! Eu, ca să întâlnesc o prietenă, trebuie să iau tramvaiul, în timp ce voi trebuie doar să fluieraţi şi gaşca se adună.

- De ce nu fluieraţi şi voi?

- La noi, oamenii au uşile ferecate. Abia de îţi conoşti vecinii.

Eu, ca să nu o demobilizez, fac pe naivul:

- Nu aveţi un loc unde să vă întâlniţi? Un parc, o discotecă...

- Ne mai adunăm la discotecă, dar lumea e aşa de pestriţă pe-acolo, încât nu ştii niciodată peste cine dai şi cu cine ai de-a face. Şi... eu nu prea frecventez astfel de locuri. Prefer singurătatea, chiar dacă mă deprimă.

- Nu ai nici o ocupaţie serioasă?

- Dar ce ţi-am spus ţi se pare neserios? Ia spune, tu ce ocupaţie serioasă ai?

- Păi, nu prea am. Da-aia te întreb pe tine, ca să-mi dai idei. Credeam că în oraşele mari există o mulţime de posibilităţi care să-ţi facă viaţa plăcută, iar acum aflu de la tine că este exact invers. Ce să înţeleg din asta?

- Că, dacă vrei, poţi face orice şi oriunde.

- Tocmai mi-ai spus că nu prea ai ce face acasă. Lasă! Acum, de exemplu, ce vrei să faci?   

- Acum? Mă întorc la mama. Are de făcut o vizită şi am promis că o însoţesc.      

- Atunci, să mergem!

Îi întind măna şi-o ajut să se ridice. Am sentimentul că întâlnirea noastră este sub aşteptările ei. De fapt, ce-ar fi vrut? Să-i sar de gât şi să-i spun ce dor mi-a fost? Nu-mi stă în fire. Pentru mine totul se rezumă la o relaţie de prietenie şi aşa doresc să rămână. Oare?

Poate că dânsa visează la ceva mai mult, dar n-am ce-i face. Nimeni nu poate să ne spună ce va să fie. Şi-atunci? O legătură de suflet prea puternică ne-ar afecta pe amândoi şi, pe deasupra, eu nu mă simt pregătit. Interesul meu de moment ţinteşte alt obiectiv, pe care, deşi nu îl ştiu încă, îl simt prin preajmă.

Corina va pleca peste câteva zile şi oricât de bine ne-am simţi împreună, totul va deveni o amintire în scurt timp.

„La naiba!” îmi zic aproape cu voce tare.

La câte s-au adunat în capul meu nu e de mirare că fac un caz din orice mărunţiş. Puţină nepăsare poate fi mult mai sănătoasă.

- Mi-e sete!  Vreau un suc sau o îngheţată.

Asta îmi lipsea. Glasul ei îmi aduce câteva picături de trans­piraţie pe frunte. Nu am decât adevărul de partea mea, dar şi pe acesta î1 reduc la jumătate.

- N-am nici un ban la mine. Am uitat...

- Am eu.

Scormoneşte în poşetuţă sau ce-o fi aia şi îmi întinde o bancnotă.

- Ia tu... două îngheţate.

Iau banii cu neruşinare, dar fericit că ies din înghesuială şi că nu face alte comentarii.

Cât aştept la rând pentru cele două cornete, îmi fac autocritica pentru proasta gestiune a întâlnirii cu o fată. Concluzia? Decât să fiu pus în situaţii jenante, mai bine să le evit. Nu sunt în stare să susţin un dialog, dară-mi-te să fac ceea ce aşteaptă o fată de la un băiat. Orizontul meu sentimental este prea limitat. Trebuie să-mi controlez vocabularul, gesturile şi buzunarul, ceea ce nu se face între băieţi, când putem vorbi orice, iar banii îi cheltuim la grămadă, indiferent cine-i are.

Pentru ziua de azi îmi este îndeajuns.

Îi întind fetei îngheţata şi întreb:

- Te conduc acasă, da? Unde sunteţi găzduite?

- Tot acolo, dar nu e nevoie să mă conduci. Mă întâlnesc în oraş cu mama.

Altă belea. Să dau faţă cu maică-sa? Încep să cred că a pre­meditat totul. Ce treabă am eu cu maică-sa? Nu am nimic să-i spun, nu ştiu ce i-aş putea spune. Perspectiva de a deveni un gâscan numai bun de jumulit mă înspăimântă. Indiferent de conse­cinţe, trebuie să plec. Mi se pare cel mai cinstit. Dar cum să fac?

Iau taurul de coarne:

- Corina, nu te supăra, dar nu vreau să dau ochii cu mama ta.

- De ce? Nu muşcă, să ştii!

- Nu mă simt în stare. Nu văd rostul... nu pot...

- Dar i-am promis...

- Treaba ta! Trebuia să-mi spui şi mie.

- Ţi-am spus acum.

- Prea tărziu.

- Mama este o femeie ca toate celelalte şi nu se va întâmpla nimic rău.

- Pentru mine e deja rău. Urăsc necunoscutul.

- Păi, dacă fugi de el, cum vrei să-1 cunoşti?

Iarăşi replica asta. I-aş fi spus ce fel de necunoscut îmi place, în nici un caz cel de felul ăsta. Încerc altceva:

- Uită-te la mine ca făţălie am! arăt ca un golan.

- Iar tu uită-te în jur şi-ai să vezi că cei mai mulţi tineri arată ca tine. Nu-ţi fă griji. Mama e destul de realistă şi... acum e târziu să dai bir cu fugiţii. Uite-o că vine drept spre noi.

În clipa următoare observ o femeie desprinzându-se din mulţimea de pe celălalt trotuar şi traversând pe direcţia noastră. Are aproximativ 35 de ani. Este îmbrăcată simplu, dar elegant şi are un mers vioi, tineresc. Ţinând seama de vârsta pe care o arată, nu pot înţelege cum de are o fiică la liceu. Deşi nu e momentul potrivit, îmi vine în minte tatăl Corinei, despre care nu am auzit-o niciodată vorbind sau pomenind.

Fără introducere, doamna mă ia în primire:

- Tu trebuie să fii Valentin, băiatul de departe care-i provoacă insomnii fiicei mele!

„Chiar aşa?” îmi zic în gând.

Îşi încrucişează mânile pe piept şi începe a mă studia ca pe un exponat de muzeu, aplecându-şi capul când într-o parte, când în cealaltă.

Eu, pierdut, reuşesc cu greu să articulez:

- Săru’ mâna!

Nu-mi întinde mâna cum mă aşteptam şi astfel mă încurcă şi mai rău. În schimb, se răsuceşte spre Corina:

- Nu arată rău, fetiţo! Ai grijă, unul ca el a devenit tatăl tău!

Mă simt ca un cal de rasă la târg sau, mai bine, ca un mort îngropat de viu. Regret amarnic faptul că am întârziat, încercând să-mi justific refuzul de a-i întâlni mama, în loc să plec simplu cu un „la revedere” cinstit şi onest. Culmea e că nici Corina nu se învredniceşte să scoată o vorbă oarecare. Ea doar zâmbeşte privind cum faţa mea încearcâ pe rând toate culorile curcubeului.

Când doamna termină radiografia, care, pentru mine, a durat o eterni­tate, se aşează între noi, ne ia de câte un braţ şi spune fără să lase loc de împotrivire:

- Să mergem!

„Unde?” aş fi vrut eu să strig, dar sunt prea uimit de tot ce se întâmplă. Singura mea consolare este că am fost scutit de un chestionar mai amănunţit şi nedorit referitor la persoana mea. Această femeie mă acceptă fără fasoane, iar faptul că nici Corina nu scoate un cuvânt mă face să cred că voinţa mamei sale nu poate fi contestată, ci, doar acceptată.

Ne târăşte aproape cu forţa spre un autoturism parcat destul de departe de locul întâlnirii, într-un spaţiu legal.

La apropierea noastră, un bărbat aflat la volan deschide portierele, după care se sprijină cu cotul de volan şi, zâmbind pervers, ne priveşte cu ochi alunecoşi.

- Voi treceţi în spate! dispune mama, împingându-ne cu autoritatea unui poliţist care şi-a îndeplinit misiunea, arestând suspecţii.

Înainte de a porni, doamna mi se adresează în glumă:

- Sper că părinţii tăi nu vor anunţa autorităţile dacă lipseşti la apel câteva ore. Ce zici?

- Nu, dacă îmi spuneţi şi mie câte ceva despre intenţiile...

- Aha! Credeam că ţi-a pierit graiul. Mai aveam puţin şi începeam să-mi pun întrebări în legătură cu intelectul tău.

Prind curaj şi devin la rându-mi ascuţit la limbă, pentru că nu-mi place să mi se pună la îndoială inteligenţa.

- Trebuie să fiţi îngăduitoare. Nu este un lucru tocmai obişnuit, cel puţin pentru mine, să fii îmbarcat într-o maşină necunoscută, de către nişte oameni necunoscuţi, fără să ţi se ceară părerea. Nu credeţi?

- Vai, băiete, ce rău te-ai făcut dintr-o dată! Corina este pentru tine o necunoscută? Ce-i cu el, fetiţo? Spuneai că-i un băiat de top!

- Ne-ai luat prea repede, mamă! reuşeşte fata să articuleze în cele din urmă. Nici eu nu am avut timp să spun ceva. Mai fă şi tu o pauză din când în când.

- Am făcut ceva rău, drăguţă?

- Nu, dar nu toată lumea e învăţată cu felul tău de a fi şi, mai ales, cu debitul verbal şi viteza de acţiune.

Reproşul Corinei nu-mi cade bine. Mă simt iarăşi jenat. O fiică îşi mustră mama, de faţă fiind şi alte persoane. Se vede treaba că am încâ multe de învăţat. Părerile mele despre relaţiile părinţi-copii sunt mai ordodoxe.

Maşina iese din oraş şi continuă să ruleze către locaţiile de vacanţă din împrejurimi. Spre mirarea mea, ceea ce ştiam din excursiile făcute cu băieţii, pe aici au apărut încă o mulţime de aşezăminte având scop turistic.

Privesc uimit la schimbările nou ivite şi nu mă pot abţine să-mi pun întrebări ce ţin de economia politică. Totul este frumos, dar lipseşte ceva, lipsesc oamenii, turiştii care să anime peisajul şi să se bucure de el. Lipsesc pedeştri cu rucsacuri în spinare, dar şi autoturismele celor mai înstăriţi, care au făcut sau pentru care s-au făcut toate astea. Cum ne aflăm în plin sezon, ar fi trebuit ca locul să colcăie de viaţă, totul să fie în mişcare.

În faţa unei astfel de pensiuni, într-o mică parcare, opreşte şi maşina noastră. Mama Corinei ne instalează la o masă de pe terasă şi ne trasează directive:

- Rămâneţi aici. Eu am de rezolvat nişte treburi. Dacă nu mă întorc destul de repede şi vă plictisiţi, puteţi face o plimbare prin împrejurimi. Nu plec fără voi, fiţi fără grijă!

După acest instructaj dispare în interiorul clădirii împreună cu şoferul a cărui glas nu l-am auzit încă.

Imediat, pe aceiaşi uşă, purtând în mâini o tavă, iese o fată care vine direct la masa noastră. Nici nu are de unde alege, noi fiind singurii clienţi. Cum eu nu am comandat nimic şi nici nu am de gând s-o fac, dat fiind vântul din buzunarele mele, întreb:

- Ce-i asta, Corina?

- Nu-ţi bate capul. E treaba mamei, nu a noastră. Dânsa ne-a adus aici. Chelneriţa pleacă, lăsând în urmă prăjituri şi suc de portocale. Totul ar fi fost bine dacă mi s-ar fi cerut şi mie părerea, eu nefiind obişnuit cu astfel de favoruri.

- Ce căutăm aici? reiau eu întrebările.

- Noi? Suntem invitaţi! Ce-i aşa greu de înţeles? Mama are o treabă pe-aici.

- Ce treabă? mă îngrijorez eu.

- Ce-ţi pasă.

- Vezi, aici avem păreri diferite. Mie îmi pasă.

Reproşul meu o face să precizeze câteva amănunte:

- Mie mi se pare normal. Mama mă ia uneori cu dânsa...

- Unde? întreb eu repede şi suspicios.

- În diverse locuri. Te uiţi la mine ca la un infractor!

- Da?

- Da! Şi nu ştiu de ce.

- Nici eu. Cu ce se ocupă mama ta?

- Lucrează la o firmă de turism. Acum, aici, încearcă să facă nişte contracte, ce ştiu eu... Nu mă interesează!

Încep să înţeleg.

- Deci, nu sunteţi în vacanţă?

- Nu chiar, adică... eu da. Profit de avantajele pe care le are mama. Cum altfel crezi că puteam să vin până aici?

-  Credeam...

- Să ştii că noi încă nu facem parte dintre cei îmburgheziţi. Suntem două persoane singure şi încercăm să ne descurcăm cum putem.

Tare aş fi vrut s-o întreb de tatăl ei, dar bânuiam un refuz şi renunţ. Nu am nici un drept să scormonesc în viaţa ei. Ce înseamnă pentru mine Corina? O fată. Ce dacă ne-am sărutat? Asta nu presupune şi angajamente de vreun fel. Momente de sensibilitate poate avea oricine. Peste câteva zile va pleca şi poate că totul va rămâne doar o amintire, cel puţin până la o întâlnire viitoare?

- Dacă sunt un tip deştept, aşa cum îmi place să cred, înseam­nă că trebuie să iau totul aşa cum se prezintă şi să las la o parte celelalte.

- Corect. Trebuie să recunoşti, şi asta nu pentru că aş fi eu din capitală, că voi...

- Adică restul lumii.

- Aveţi încă o mulţime de prejudecăţi.

- Nu suntem în pas cu vremurile?

- Cum vrei. Aţi rămas la un cod etic ce nu se mai potriveşte astăzi. Este prea strâmt, mai ales pentru cei tineri. 

- Chiar aşa? Şi eu care mă credeam un tip super modern.

- Nu am şi nici nu am avut intenţia să te jignesc. Îţi spun doar ce gândesc şi... ce observ.

- Iar eu nu te pot opri să faci comparaţii. Ca să fiu în ton cu tine, pot să-ţi spun că nici mie nu-mi place tot ce vine din capitală, de parcă toată ţara se reduce la un punct pe hartă. Să-ţi dau un exemplu: în buletinele meteo, rareori găsesc pe hărţile acelea câte o informaţie referitoare la zona noastră. Mai tot timpul, harta are un gol în dreptul nostru şi al celor din jur, dar nu lipsesc niciodată cele despre Braşov şi Constanţa.

- Şi ce-i cu asta?

- Cum ce-i? Numai bucureştenii au sfârşit de săptămână? Şi toată ţara merge la Braşov şi Constanţa? Şi vara şi iarna? Restul lumii nu există, nu contează?

- Şi dacă te răsteşti la mine, îndrepţi ceva?

- M-am răstit? Ce să fac dacă nu-mi plac chestiile astea, ba chiar mă enervează.

- Pe mine nu, dar pot să te înţeleg. Totuşi, uite că firma pentru care a venit mama aici se interesează de voi.

- Daa! Şi când clienţii aud că în zona noastră plouă, ninge, tună, vânt, ger, tot anul...  când informaţiile sunt tendenţioase, ce amatori de turism găseşti? Uită-te şi tu, vezi ce pustiu e?

- Nu mă întreba pe mine, că nu ştiu ce   să-ţi spun. Dacă ţii nea­părat să te lămureşti, întreab-o pe mama.

- Nici gând. Doar nu mă apuc acum de prognoze. Ce să zic...

- Văd că ţi-a revenit graiul. Nu vrei să ne plimbăm puţin? Uite ce frumos se vede în vale.

- Nu vreau. Cunosc toate astea. Alţii nu le cunosc, nu ştiu nici că există măcar!

- De ce eşti aşa de ţâfnos, te-am supărat cu ceva?

- Nu tu. Sunt supărat pe mine şi pe restul lumii. Aş pleca acasă, dacă nu m-ar fi priponit mama ta...

- Cum adică?

- Păi, cu ce să plec?

Începe să rădă iritându-mă şi mai tare.

- Aşa-i, dar poţi face un act de bravură plecând pe jos... cu autostopul, iar pe jos...

- Îţi razi de mine?

- Tu eşti de vină. Ţî-am spus că-ţi faci singur tot felul de probleme inutile. Eşti un fel de răzvrătit, nimic deosebit la vârsta asta.

Acum îmi dau seama că descoperise cuvântul potrivit pentru toate frământările mele care-mi dau dureri de cap.

- Se poate. Dacă îmi spui şi împotriva cui sunt răzvrătit, te asigur de tot respectul meu pentru totdeauna.

- Nu te grăbi să faci promisiuni, răspunsul e mult prea simplu.

- Să am eu orbul găinilor?

- Nu, numai că nu ai privit cu atenţie.

- Deschide-mi tu ochii!

- Nu mai face pe victima. Eşti pornit împotriva propriei tale persoane. Toate răspunsurile, la fel ca şi întrebările, se află în interiorul tău.

- O mulţime de oameni au reuşit să mă uimească în ultima vreme. Descopăr mereu lucruri noi la prieteni, vecini, părinţi...

- Şi eu la fel, dar am început să depăşesc faza. Până nu demult, lumea se reducea la propria-mi persoană. Nu mă vedeam decât pe mine şi interesele mele. Mă credeam buri­cul pământului.

Corina creşte în ochii mei cu fiecare cuvânt  rostit.

- Şi acum? întreb aparent interesat, discursul fiindu-mi cunoscut, dar şi pentru că nu îmi venea altceva în cap.

- Acum? Nu ştiu. Încă mai caut. Ce ştiu sigur e că nu ne putem lipsi de ceilalţi, că depindem unii de alţi, chiar dacă nu în mod direct.

- Trebuie să recunosc... mi-ai câştigat respectul.

- Cum? Până acum nu exista?

- Ba da. Va trebui să-mi schimb toată atitudinea faţă de cei din jur, deşi, încă am mari îndoieli.

- Mă bucur să-ţi fiu de ajutor. Acum, vrei să facem o plimbare prin împrejurimi?

Nu pot să refuz a doua oară, după ce am spus ce am spus, chiar dacă rugămintea ei aduce a şantaj. Cum nu sunt un expert în relaţii cu fetele în general, cu atât mai mult acum, când ne aflăm singuri prin crânguri şi păduri, mă cam tem să nu mă pierd. Dacă-mi vine chef să repet sărutul anterior, care nici măcar nu a fost iniţiativa mea?

Merg ca un fraier alături de dânsa şi mă prefac impresionat, ca şi ea, de frumuseţile naturii. Trebuie să fi fost nespus de dezamăgită de atitudinea mea, dar nu mi-a făcut nici ua reproş.

Neputănd să mai suport atmosfera, mă hotărăsc să forţez reve­nirea în oraş, adică despărţirea, care mi-ar fi dat timp să mă organizez.

Cunoscând bine toate coclaurile, o conduc pe Corina spre cabană fără să bage de seamă că am schimbat direcţia. Aşa credeam eu, însă, când zăreşte printre brazi acoperişul roşu, îşi dă drumul:

- Eşti un ticălos! M-ai plimbat în cerc.

Constatarea este prea evidentă şi nu mai pot minţi, dar pot justifica:

- Dacă ne depărtam prea mult, ţie ţi-ar fi fost greu. Crede-mă!

- Şi te-ai gândit că mă lasă piciorele. Vrei să te cred?

Încă pus pe dat lecţii montane, o provoc:

- Dacă vrei neapărat să faci mişcare, putem urca acolo.

Îi arăt un vârf golaş din apropiere, despre care ştiu că e greu accesibil. Speram să-şi vadă de treabă, dar se dovedeşte mai încăpăţânată decât ticăloşia mea. Mai am speranţa că va renunţa atunci când va trebui să treacă prin tufele de zmeuriş. De data asta speranţa mea se confirmă. Încâlceala de vreji, cioate, tufe spinoase, ierburi ude, la care se adauga şi panta, o faee să declare:

- Să mergem înapoi la civilizaţie. Ai vrut să mă convingi şi ai reuşit. Nu sunt pregătită pentru aşa ceva.

- În sfărşit, am şi eu o bilă albă.

- Nu fii aşa de sigur. Nu sunt pregătită acum! accentuează ea ultimele cuvinte. Şi mai e ceva...

- Ce? întreb curios.

- Fii cinstit şi recunoaşte că m-ai băgat intenţionat prin tufişurile alea imposibile.

- Recunosc. Există cărări mai uşoare, dar...

- Sună a răzbunare.

- Nici gând. Uită-te la tine, ăsta-i echipament de urcat pe mun­te? Am vrut doar să te menajez, fără să te supăr.

- Bine, bine! Măcar la întoarcere să mergem pe unde trebuie.

O trag după mine vreo zece metri şi ieşim într-o cărare, apoi într-o alee mai largă şi în şosea, dar mult mai sus decăt cabana de unde am plecat. Corina, însă, nu mă iartă:

- N-am să uit asta!

- Ce? fac eu pe nevinovatul.

- Las’ că ai să vezi tu!

- Hai, nu te supăra!

O prind de mijloc şi-o lipesc de mine. Mă cuprinde şi ea. Este o poziţie incomodă la mers, dacă nu ne potrivim paşii. Primul impuls pe care îl am este să mă desprind ca să-mi recapăt libertatea de mişcare. Romantismul meu este rudimentar, departe de ceea ce am văzut prin filme. Acum se întâmplă prima dată să-mi treacă fiori pe şira spinării şi să nu doresc desprinderea  trupului de lângă mine. Cum nu ştiu ce să fac, îmi zic să stau cuminte până când va zice ea ceva.

Corina, însă, pare preocupată de altceva. Merge tăcută, cu capul în jos, străduindu-se să-şi potrivească pasul cu a1 meu. Mie începe să-mi umble mintea. Mai că-mi vine să părăsesc asfaltul şi să mă întorc în desişuri. Din păcate este prea târziu şi, în mod sigur, Corina s-ar fi împotrivit, dacă nu chiar m-aş fi ales şi cu o serie de reproşuri cărora nu ştiu cum le-aş fi făcut faţă. Aşa că... Mă descătuşez şi-i reţin numai mâna.

- Să ne grăbim. Mama ta ne aşteaptă, probabil.

- Să aştepte! Nu are unde se grăbi.

La masa pe care noi am părăsit-o, o vedem pe mama Corinei alături de domnul care ne-a adus cu maşina. Când şi ei ne descoperă, se ridică şi pornesc spre maşină, aşteptându-ne cu portierele deschise.

- Gata, porumbeilor? Ştiu că v-ar fi plăcut să mai zăboviţi, dar nu toată lumea dispune de timp liber, ca voi.

- Dar n-a comentat nimeni, mamă!

- După feţele voastre s-ar părea că v-am stricat ploile.

- N-ai stricat nimic. Tocmai veneam.

Suntem deja pe drumul de întoarcere şi explicaţiile, deşi inutile, nu mă deranjează. În schimb, faptul că acel bărbat de la volan nu s-a obosit măcar să-şi facă auzită vocea, mă scoate din minţi. Nu-1 cred a fi un simplu şofer, iar dacă este chiar patronul interesat de vreun contract, atunci nu dau doi bani pe el. Are tot timpul un zâmbet cretin, iar ochii îi sticlesc de pofte ascunse. Bănuiesc în el un mârlan fără prea multă educaţie, unul dintre cei mulţi care s-au ajuns pe o cale sau alta.

Sunt fericit să cobor din maşină şi să scap de prezenţa lui. Nici Corina nu e departe de simţămintele mele. Întreabă:

- Cine naiba e omul ăsta, mamă, că m-a scos din sărite tot timpul?

- De ce, fetiţo, doar n-a spus nimic?

- Tocmai, dar i-ai văzut privirea? M-am simţit tot timpul de parcă eram în pielea goală.

Doamna începe să râdă:

- Înţeleg perfect, numai că... Interesul afacerilor te obligă să ai de-a face cu tot felul de oameni şi trebuie să-i suporţi, fie că-i placi, fie că nu.

- Să-1 ia naiba! Am să-mi dau toată silinţa să am o slujbă care să mă scutească de astfel de specimene.

- Bravo, fetiţo! Fâ-te patron!

- Chiar aşa am să fac! declară Corina foarte hotărâtă, iar eu sunt întru totul de acord cu dânsa.

Cu o foame care aproape mă îndoaie şi lipsit de inspiraţie, o trag pe Corina deoparte şi îi şoptesc:

- Nu te superi dacă-mi iau tălpăşiţa? Mi-e cam foame.

- Mă aşteptam. Bine. Pa!

Se depărtează spre maică-sa, mie rămânându-mi doar să le salut de la trei metri:

- Săru’ mâna, doamnă!

Îmi face semn cu mâna şi îşi ia fiica de braţ gata de plecare. Corina mai întoarce odată capul şi-mi strigă:

- Mâine, tot acolo. Vii?  

- Mâine, după zece, apuc să-i strig, temăndu-mă că va trebui să aştept toată ziua.

După despărţire revin la mine însumi, nu mai trebuie să fac eforturi pentru a-mi controla fiecare mişcare, fiecare cuvânt, mă simt mai liber. Cu toate nea­junsurile, pe care le exagerez în mintea-mi neumblată prin lume, „nerodată”, cum spune taică-miu, sunt mulţumit de mine, mult mai încrezător şi mai puţin prăpăstios.

Acasă aflu că m-au căutat băieţii. Este o informaţie neinteresantă acum. Mă ascund în camera mea şi dau drumul la muzică, uitând în astă seară de restul lumii. Mâine... mai văd eu.

***

Vizualizări: 83

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de gabi nan pe Martie 2, 2014 la 10:39am

bine descris

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor