*Bunicul*

Tata iese lăsându-mă în ceaţă. Am uitat de scrisoare, de gagici, de toate. Prin cap îmi trec o mulţime de imagini cu o viteză prea mare pentru a le putea procesa.

Mă întreb ce naiba se întâmplă cu mine. Ceea ce înainte mi se părea simplu şi firesc devine acum foarte compli­cat şi de neînţeles. Începe să mă doară capul. Mâ scutur ca un câine ieşit din apă şi intru în bucătărie să mănânc ceva. Mama trebăluieşte prin jur. Mă aşez ca un somnambul pe un scaun şi nu spun nimic.

- Să-ţi pun o ciorbă? mă întreabă ea.

- Da.

Îmi aşează pe masă tot ce trebuie şi mă priveşte cu atenţie, dar nu spune nimic. Aplecat peste masă, încep să mănânc lacom ca un porc rătăcit pe maidan vreme de trei zile. Legumele ce înoată prin farfurie capătă tot felul de forme, iar petele de ulei compun ima­gini colorate şi mişcătoare, materializând harababura din capul meu. Încep să vâ­nez cu lingura toate aceste reprezentări în speranţa că voi scăpa de ele. Ajuns la fundul strachinei, mulţumesc mamei şi ies în drum. Nu-i nimeni din cei pe care îi caut. Ce să fac?

Revin în curte, unde tata se chinuie cu o coasă ruginită să tundă puţina iarbă din bătătură.

Mă compătimeşte:

- Ai rămas singur, n-ai parteneri de discuţie. Or fi ocupaţi băieţii. Ia, ca să nu te plictiseşti, adună iarba şi du-o la porc.

Mă conformez.

- Eşti cam pleoştit, băiete. Dacă-mi ţi de urât şi rupi iarba de pe lângă gard şi de sub păltinele, îţi alung plictiseala cu poveşti despre bunică-tu. Ce zici?

- Sunt sătul de poveşti, văd destule pe la televizor.

- Alea sunt poveşti americane, iar noi suntem români. Nu se prea potrivesc.

- Ce fel de români? Mama e ardeleancă şi nici dânsa nu ştie dacă nu cumva are şi ceva sânge astro-ungar, iar bunicu’ e de pe lângă Cernăuţi, care, după câte îmi amintesc, nu se află în România.

- Nu se află acum, dar acolo tot români sunt.

- Şi cum a ajuns bunicu’ aici?

- S-a refugiat.

- Nu înţeleg. Cum să te refugiezi în ţara ta?

- Uite aşa bine. Toate erau aşa de încurcate atunci... Ştii ce? Dacă te interesează amănunte, du-te la bunicu’. Mie mi-e destul de greu să-ţi explic. Şi-apoi, îi alungi şi lui urâtul. Ştii că-i place să povestească. Eu i-am auzit povestea de nu ştiu câte ori.

- Puţin mai înainte spuneai că...

- M-am răzgândit.

- Adică, mă alungi?

- Nu te alung, dar mă ţi din treabă şi nici tu nu faci nimic.

- Dar am făcut tot ce mi-ai spus!

- Valentine, înţeleg că ai probleme care te sâcâie de-o vreme. Te pot ajuta doar spunându-ţi că toţi am avut la vremea noastră şi avem şi acum. Le-am depăşit sau nu, cum ne-a dus mintea, cu sau fără ajutorul cuiva. Ceea ce am trăit noi nu se compară cu ce se întâmplâ azi. Pentru tine, ca şi pentru prietenii tăi, sunt numai chestiuni legate de vârstă şi ele vor trece de la sine. Cu timpul veţi înţelege ce se întâmplă în jur şi veţi proceda în consecinţă. Eu îmbătrânesc, mă ramolesc, am idei învechite... Te-aş putea îndruma greşit, iar tu mă vei condamna o viaţă întreagă.

- Şi-atunci de ce mă trimiţi la bunicu’? Şi el a trăit în alte vremuri.

- Nu te trimit ca să-ţi dea sfaturi. Mă gândeam că poveştile lui te vor ajuta să întelegi câte ceva. Dacă vrei mergi, dacă nu... stai şi boceşte.

Am înţeles că tata nu-i dispus a-şi pierde tim­pul cu mine, mai ales că, între timp, în poartă, a apărut şi vecinul, tatăl lui Silviu. Asta însemna că va urma un chef la care eu nu pot lua parte. Fără să aştept invitaţie, dispar pe poartă.

 *

De când îl ştiu, Bunicul locuieşte lângă stadion într-o casă a statului. Întotdeauna m-am întrebat cum a scăpat această clădire şi încă trei alăturate în mijlocul unui careu de blocuri, în timp ce toate celelalte au fost demolate.

După moartea bunicii, tata a încercat a-1 convinge să se mute cu noi, dar refuza cu încăpăţânare, motivând că suntem şi aşa destul de înghesuiţi. Adevătul e că şi-a găsit o băbuţă, care îi face treburile prin casă şi cu care îşi alungă singurătatea. Mama, având mereu treburi prin târg, îl vizitează aproape zilnic şi, la rându-i, îl tot invită să vină pe la noi. El, însă, găseşte scuze: că este prea de­parte, că are de urcat dealul nostru şi că pe el nu-1 mai ajută picioarele.

L-am găsit în micuţa curte din faţa casei, trebăluind.

- Ce faci, fecioraş? Ţi-ai amintit de mine? mă ia el la rost când mă zăreşte.

- Cum bunicule, sunt numai câteva zile de când n-am trecut pe la matale. Ce mai faci, eşti singur?

- Sănătos, fecioraş, dar singur.

- Cum se face? Unde ţi-e băbuţa?

- La ea acasă, unde să fie. Are musafiri, nişte neamuri.

- Şi, matale nu ai intrare acolo?

- Ei, n-am intrare! Nu vreau să mă amestec. Sunt prea bătrân ca să mă leg la cap.  Poate nu ştii, dar rudele sunt totdeauna bănuitoare şi gata oricînd să işte râcă.

-  Un conflict cu matale? Ce motiv ar avea?

- Eu vorbesc la general. L-i greu să înţeleagă nevoile unor bătrâni singuri. Se gândesc numai la ce le va rîmâne după moartea lor.

- Adică... şi noi aşteptăm să mori ca să te jefuim?

- Am spus că... în general, deşteptule! Poate voi nu, dar alţii... abia aşteaptă să pună mâna pe camerele astea şi să facă în ele cine ştie ce consignaţie.

- Te-a deranjat cineva în acest sens?

- Mi s-a propus de mai multe ori altă locuinţă.

- Şi?

- Cum să plec de-aici? Pot eu să merg pe jos de la dracu’n praznic pentru o pâine şi trei barabule?

- Dacă nu vrei să te muţi la noi... Ai scăpa de toate grijile.

- Daa... Şi aş deveni o povară pentru voi.

- Nu-i aşa, bunicule!

Lângă verandă, bunicul şi-a făcut o masă şi o bancă din lemn. Aici îşi fumează ţigările în zilele cu soare. Mă aşez răsuflând prelung asemeni unui oftat:

- Nu am ce face acasă, bunicule. Tata nu avea chef de vorbă şi m-a alungat.

- Dar prietenii tăi? Cartierul vostru e plin de derbedei.

- Probabil au treburi. Şi nu sunt toţi derbedei.

- Am spus şi eu aşa. La vârsta voastră, toţi sunteţi un fel de derbedei. Nu vă condamn pentru asta, raai ales eând îmi aduc aminte cum eram şi eu.

- Ia spune, cum erai?

- Căutam în fel şi chip să trag chiulul de la treburile gospo­dăreşti pe care mi le dădea tata şi umblam după fuste. Nu eram la şcoală, ca tine, am făcut numai patru clase, în puşcărie am completat până la şapte.

Ştiam că bunicul făcuse puşcărie, dar nu l-am întrebat nicio­dată pentru ce. E un om blând şi cu suflet mare şi îmi este impo­sibil să mi-1 închipui făcând ceva care să-1 ducă la închisoare. L-aş întreba acum, dar tot am reţineri, aşa că las pe altă dată.

- Aveam, continuă bunicul, o bucată de pământ pe care o lucram toată familia, mai puţin sora mai mare, care s-a măritat destul de repede.

- Parcă s-au dat şi pe acolo pământurile înapoi.

- S-or fi dat, da’ cine să-1 mai ia? Ai mei au murit cu toţii demult, iar eu nu mă simt în stare să lupt pentru el. Poate, dacă era în ţară... Nu cumva vă trebuie vouă?

- Nu asta am vrut să spun. Mă gândeam, dacă se dau nişte legi, nu trebuie să te baţi cu nimeni. Legile trebuiesc respectate.

- Eşti un copil nevinovat, dar nu eşti de condamnat. Ai să te lămureşti tu şi ce-i cu legile astea şi cu respectarea lor

- De ce ai plecat de acasă, bunicule? Cum ai ajuns aici?

- E mult de povestit şi nu ştiu dacă ai destulă răbdare să asculţi.

- Încearcă.

Bunicul intră în casă şi iese cu o sticlă în care nu ştiu ce are. Se aşează lângă mine şi îşi toarnă într-un pahar din care ia câteva înghiţituri. Aşeazâ sticla şi paharul alături şi, privind înainte, începe să-şi depene amintirile:

- Aveam vreo 17 ani. Nemţii se retrăgeau şi ruşii ne luaseră în custodie. Mulţi şi-au părăsit casele şi au plecat în sud, care pe unde s-a nimerit. Ai mei n-au vrut să plece. Într-o zi am fost anunţat că trebuie să mă pregătesc de armată. Eu şi încă vreo câţiva nu împliniserăm vârsta, aşa că, nu ne-am făcut griji, dar ne-am amăgit. Războiul împuţinase tineretul combatant şi acum îi încorporau şi pe cei ca mine. Într-o noapte, când nimeni nu se aştepta, au venit cu camioanele şi au început să adune flăcăii. Toată lumea ştia că vor fi duşi în Coreea şi că de acolo nu s-a întors nimeni până atunci. Bătrânul meu a sărit din pat şi mi-a spus că trebuie să fug. Am vrut să mă îmbrac, dar nu m-a lăsat, zicând că nu e timp. Aşa se face că m-am trezit pe câmp în izmene şi cămaşă. Ştiu că au fugit mai mulţi, dar pe câmpul acela nu eram decât eu şi un vecin. Unde să mergem? Aveam un uncheş care plecase mai demult la Rădăuţi şi tata mi-a spus    că trebuie să ajung la dânsul, adică vreo 30 de km de mers pe |os. Nu ar fi fost mare lucru dacă nu trebuia să trecem peste graniţă. Cum nu aveam altă cale de scăpare, am plecat. Era toamnă şi cam frig noaptea, aşa cum eram îmbrăcaţi noi. Până la graniţă am ajuns destul de uşor. Aici ne-am ferit cât şi cum am ştiut, să nu dăm nas cu patrulele de grăniceri, dar tot ne-au bunghit şi au început să tragă după noi. Înspăimântaţi, am alergat în neştire drept înainte, peste arătură. Vasile, tovarăşu’ meu, n-a avut noroc, l-au împuşcat. Când am băgat de seamă dă sunt singur, am început să smiorcăi şi m-am lăsat la pământ. Nu-mi păsa dacă voi fi prins, doar să nu fiu împuşcat. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat.

Bunicul îşi face cruce, după care ia alte înghiţituri din ce avea el acolo, probabil vodcă fiartă. Tace.

Îl întreb:

- Şi? De ce spui că te-a ajutat Dumnezeu? Ce s-a întâmplat mai departe? Te-au prins, că... împuşcat... nu mai erai aici.

- Nu. L-au găsit pe Vasile şi asta i-a întârziat, nu mult, dar destul ca eu să trec fâşia de graniţă. Nu mi-am dat seama de asta decât atunci când am ajuns la o şosea pe care am recunoscut-o. Mai trecusem pe acolo, ducea la Rădăuţi. Crasna, Rădăuţi, toţi eram pe-aproape, numai graniţa... o porcărie...

- Şi? îl îmboldesc iar, fiindcă are tendinţa să devină sentimental. A uitat şi de vodcă.

- Ia-o şi tu mai încet! îmi spune. Lasă-mă să răsuflu.

Nu insist.

- Ei,  băiete, ce ştiţi voi!?

Îşi umple paharul şi-l descântă parcă vorbind cu el:

- Mergând peste câmp şi prin grădini, ca să nu bat la ochi, l-am găsit pe uncheşu’. Mi-a spus că în nici un caz nu pot rămâne acolo, pentru că sunt vanaţi toţi fugarii. M-a îmbrăcat, mi-a dat de-ale gurii şi am plecat împreună cu alţi trei băieţi ca mine. Drumurile erau controlate, aşa că am fost nevoiţi să mergem numai prin păduri şi pe tot felul de cărări ascunse. Nu aveam o ţintă anume, totul era să ajungem cât mai departe de graniţă. Dormeam sub cerul liber sau în colibele şi grajdurile de pe munte. Când mâncarea s-a terminat, am încercat să coborâm la şosea, dar coloanele militare parcă nu se mai sfârşeau. Când foamea ne-a îngrămădit, am hotărât să prindem o vaeă, din acelea ce pasc libere pe munte, prin apro­pierea satelor. A fost destul de uşor, dar laptele muls nu reuşea decât să ne potolească foamea de moment. Noi aveam nevoie de provizii pentru mai multe zile, fiindcă nu ştiam ce ne aşteaptă mai departe. Cuiva i-a venit ideea de a tăia o vacă, dar cum? Nici unul dintre noi nu se pricepea şi nici nu aveam cu noi decât nişte cuţitaşe. Că furăm nu ne gândeam deloc. N-ai să crezi, dar am reuşit să tăiem vaca folosind o coasă pe care am găsit-o într-o colibă. Ai fost şi tu pe munte, ştii că ţăranii au adăposturi unde înnoptează atunci când merg la stână, iar în ele îşi lasă unele scule pe care le folosesc numai de câteva ori într-un an...

- Ştiu. Am dormit de mai multe ori în astfel de colibe. Ţin minte că au un sistem ingenios de încuietori din lemn, care pot fi deschise numai într-un anumit fel. Înăuntru găseşti mai de toate: vatră pentru foc, vase şi oale pentru mâncare, câte un pat de lemn...

- Mai sunt şi acum?

- Mai sunt, dar foarte rare şi departe, acolo unde nu pot ajunge maşinile.

- Sunt vreo zece ani de când nu am pus piciorul pe munte şi îmi plăcea aşa de mult...

- Dacă vrei, poţi ajunge uşor cu o maşină mică. Sunt o grămadă de drumuri forestiere şi...

- Aşa nu-i nicio’ncântare.

- Trebuie să mergi departe ca să scapi de urmele civilizaţiei. Şi, ce aţi făcut cu vaca, aţi luat-o cu voi? Toată povestea asta mi se pare cam cusută cu aţă albă.

- Mă ştii pe mine de mincinos?

- Nu, dar nici în filme nu am văzut ceva asemănător.

- Tu n-ai văzut, eu am trăit. Mă mâlneşti şi nu-ţi mai spun nimic.

- Acuma, dacă ai început, trebuie să termini. Nu scapi de mine cu una cu două. Îmi dau toată silinţa să-mi închipui scena în care aţi omorât vaca...

- Şi cum o vezi?

- Cred că aţi priponit-o şi i-aţi dat cu ceva în cap, după care i-aţi tăiat gâtul cu coasa. Aşa-i?

- Aşa-i!

- Sinistru rău de tot.

- La vârsta aceea nu ne-a dus mintea la altceva. De fapt, nu prea ştiu cum a fost, pentru că numai unul dintre noi a avut curajul să facă asta. Ceilalţi ne-am ascuns, ca să nu vedem.

- Îmi închipui că nu aţi putut lua toată vaca în traistă. Ce-aţi făcut cu restul, nu era păcat de ea?

- Crezi că ne gândeam la asta? Am luat cât am luat şi am lăsat restul acolo. Dacă n-a găsit-o ţăranul păgubaş, ghinionul lui şi bucuria lupilor. Noi eram fericiţi că avem ce băga în burtă.

- Cât aţi umblat aşa prin coclauri?

- Cred că vreo două săptămâni. Până la urmă am mers la noroc şi am co­borât aici. Ne gândeam că în oraş, fiind mai multă lume, vom trece nebăgaţi în seamă. Aici, ca şi la Rădăuţi, erau mulţi refugiaţi, chiar din satele vecine cu al meu, oameni pe care-i cunoşteam. Ei ne-au sfătuit să ne risipim prin satele din apropiere, că în oraş este prea primejdios. Aşa am ajuns la un evreu, care avea o moară. Lucram la el pentru mâncare şi dormit. Evreul m-a ascuns multă vreme într-un pod, unde frigul de peste iarnă m-a îmbolnăvit de plămâni. Eram mort, dacă nu avea el grijă de mine.

- Cum, adică, te-a ajutat, dacă la dânsul te-ai îmbolnăvit?

- Dacă nu m-ar fi ascuns, cine ştie ce s-ar fi ales de mine. I-adevărat că m-am îmbolnăvit, da’ nu era vina lui, nu se putea altfel. El a făcut rost de medicamente şi m-a făcut bine.

- Dar lumea din sat nu ştia că eşti la el?

- Ştia că lucrez şi atât. Apoi, şi sătenii aveau ceva de ascuns şi nici nu-i înghiţeau pe ruşi.

- Ce secrete puteau să aibă?

- Munţii şi pădurile erau pline de fugari şi de partizani, un fel de partizani, pentru că nu mi-e clar nici acum de partea cui erau, în nici un caz de partea ruşilor. Ăştia veneau adesea la moară după provizii. Umblau şi prin sat. Chiar mi-au propus, într-un timp, să merg cu ei, dar evreul mi-a spus că nu-i bine şi l-am ascultat. Când lucrurile s-au liniştit, am plecat în oraş. Nu ştiu dacă mi-au pierdut urma sau au încetat vânătoarea de fugari. Ştiu doar că nu m-a întrebat nimeni de sănătate şi am izbutit a mă angaja la fabrica de cherestea. Prin anii ’50 m-am însurat, s-a născut taică-tu, mătuşă-ta... şi gata.

- Cum, gata! N-ai spus nimic de închisoare. Când ai fost închis, înainte sau după?

- Prea multe vrei să ştii...

- Dar nu înţeleg şi nu poţi să mă laşi nelămurit.

- Nu-i un lucru cu care să mă folesc.

- Înseamnă că ai fost vinovat de ceva.

- Tocmai, că n-am fost, dar nimeni nu mă crede şi-atunci... ce rost are? Toţi cei amestecaţi în treaba aia au închinat steagul între timp. Şi?

- Totuşi, să ai un bunel care a făcut puşcărie şi să nu ştii de ce, nu-i tocmai plăcut. Ai fost vinovat, ai meritat-o?

- Am fost un prost care a dat crezare unor oameni.

- Un naiv?

- Cum spui tu, dar nu-mi place cuvântul. Pe vremea aceea se făceau tot felul de afaceri, mai mult sau mai puţin cinstite.

- Ca şi-acum?

- Nu ştiu cum îi acum.

- Îţi spun eu, se fac oricum, numai bani să iasă. Restul nu con­tează. Cei deştepţi îi fac pe proşti.

- Nu poţi spune asta despre oameni. Oamenii nu sunt proşti. Tu eşti prost?

- Sâ zicem că sunt nepricepuţi.

- Aşa mai merge.

- Şi?

- Am luat vina asupra mea, ca să nu intre toţi la zdup. Şi aşa au intrat destui. Cei ce au scăpat mi-au promis că vor avea grijă de nevastă şi copii

- Îmi închipui ce grijă au avut.

- Când m-am întors, tatăl tău avea şapte ani şi mergea la şcoală. Bunică-ta a suferit mult şi a muncit din greu ca să ­vieţuiască. Am încercat să-mi ispăşesc păcatul de a o fi lăsat singură cu doi copii având grijă să nu mai ducă lipsă de nimic, am ferit-o de toate cele cât am putut, dar...

- Lasă, bunicule, nu te mai învinovăţi! Bunica n-a murit din cauza asta. A murit că aşa a vrut soarta.

- Că tot vorbeşti de soartă, dacă soarta hotărăşte şi tot, noi ce mai facem? Stăm şi aşteptăm să treacă timpul?

- Ştiu eu,  bunicule?!

- Sigur că nu ştii. Soarta e după cum şi-o face fiecare.

- Sigur?

- Musai!

- Parcă norocul e cel care şi-l face omul.

- Băiete, să nu ne pierdem în vorbe. Putem alege cum să ne trăim viaţa.

- Şi ce ne facem cu traiul de zi cu zi, cu realitatea şi constrângerile ei?

- Ce constrângeri?

- De tot felul. Oamenii nu porrnesc în viaţă de la aceiaşi gară. Unii sunt favorizaţi nemeritat. Matale crezi în Dumnezeu?

- Ce-ţi veni? Cred. Sigur că fiecare crede în felul său.

- Matale în ce fel crezi, că nu te ştiu prea bisericos?

- Cred că e ceva mai presus de voinţa noastră, ceva de care mă tem şi căruia îi spun Dumnezeu. Nu sunt sigur că-i acelaşi despre care vorbesc preoţii în predicile lor, adeseori greu de crezut. De-aia nu mă duc la biserică. Dacă ai credinţă în ceva, ea e în tine şi nu văd de ce trebuie s-o trâmbiţezi pe toate drumurile.

- Bunicule, ce spui seamănă cu alte religii.

- Măi băiete, eu sunt un ţăran, nu-s aşa de instruit ca tine. Nu ştiu despre ce religii vorbeşti. Eu ţi-am răspuns la ce mai intrebat, aşa cum ştiu eu, restul...

- Nu te interesează. Ştiu.

- Sunt bătrân. Mai am puţin şi aflu adevărul.

- Eşti sinistru, bunicule!  De ce trebuie, oare, să moară omul?

- Ei, asta-i acuma! Ai să înţelegi când ai să ajungi la vârsta mea. La un moment dat, oamenii se satură de viaţă, oricât de bine ar fi trăit, devine de nesuportat. Înţelegi?

ÎI privesc atent în timp ce-şi toarnă în pahar. Îi văd părul şi barba nerasă complet albă, faţa trasă, uscată, pământie şi brăzdată de o mulţime de încreţituri. Mâinile, la fel. Pielea se apropia de oase ca si cum muşchii ar fi dispărut de sub ea. Bunicul are vreo 80 de ani, nu ştiu exact şi mi se face ruşine.

- Ce te holbezi aşa la mine?

- Ce bei acolo? evit eu răspunsul.

- Poşircă. Ce-ţi pasă? Vrei şi tu?

- Nu-ţi face râu?

- Ce rău mai poate să-mi facă? Cel mult să mă apropie de adevăr. Puştiule, m-ai zăpăcit de cap în seara asta. Nu crezi că ajunge? Eşti norocos. Eu n-am avut cui să pun tot felul de întrebări.

În loc să-i răspund, mă întreb dacă sunt într-adevăr norocos cum spune. Până acum nu am băgat de seamă.

- Bunicule, te las! Mă duc spre casă.

- Du-te sănătos, că nu mă laşi în apă.

- Ai grijă cu sticla aia!

- Bine. Am s-o golesc, să nu-i mai am grija.

Pornesc agale prin centru, pe şoseaua ce taie oraşul în două. O mulţime de oameni, locuitori sau turişti, umple trotuarele. Maşini de tot felul staţionează în marginea drumului, încurcăndu-i pe cei ce vor să traverseze. Fără o intenţie anume, încep să privesc figurile celor întâlniţi în cale. Văd chipuri de femei obo­site şi îngrijorate, bărbaţi nonşalanţi urcând sau coborând din autoturisme şi zornăind ostentativ cheile în mână. Pentru cei din urmă, dispreţul meu este total. Mai văd tineri veseli şi obraznici, vorbim în gura mare. Îmi aduc aminte că şi noi avem acelaşi obicei prost atunci când ieşim în oraş în gaşcă. Iarăşi încerc un sentiment de jenă.

Câţiva ardeleni, veniţi, probabil, cu marfă la piaţă, colindă magazinele cu spinările cocoşate de desagii pe care încercau să-i umple cu alte mărfuri decât cele cu care au venit. În dreptul crâşmelor mă izbeşte un miros specific, iar gălăgia din interior aminteşte celor de afară că există şi oameni bine dispuşi şi fără griji.

”Oare?” mă întreb.

Furat de astfel de gânduri, pe care altădată nu le aveam, mă trezesc în fata barierei închise de la intrarea în cartierul spre care mă îndrept. Un mărfar defilează prin faţa mea cu mică viteză, pentru că gara se află în apropiere. Când ultimul vagon lasă liber câmpul vizual, îmi văd prietenii, în gaşcă, de partea cealaltă a barierei.

Mă întorc şi-i aştept câţiva paşi mai într-o parte:

- Acum, când lumea se adună pe la case, voi plecaţi la plimbare. Ce-aţi făcut până acum?

- Am dormit. Te-am căutat şi pe tine să te luăm, dar...

- Am fost la bunicu’. Mi-a venit, aşa, să-i fac o vizită. Unde v-aţi pornit?

Silviu mă informează prompt şi foarte exact:

- Aiurea!

- Atunci, vă las!

- Vino, că fac cinste cu o cafea, se oferă Dinu.

Stau să cumpănesc. Acasă aş sta singur şi răpus de gânduri, o perspectivă ce nu mă încântă deloc. Alături de ei, aş uita de tot ce mă frământă şi aş avea o şansa de a-mi reveni la starea normală, dacă indiferenţa şi plictiseala pot fi stări normale. Făcând această analiză, constat că nu am suficiente motive pentru a deosebi ziua de azi de celelalte.

- Ce faci, vii sau înţepenim aici? întreabă Dinu, pefăcându-se nerăbdător, în timp ce noi nu arătăm nici o grabă.

Încă şovăind, pornesc alături de ei, ascultând bancurile proaste învăţate de Dinu în ultimul său turneu şi spuse fără nici un har.

Vizualizări: 26

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor