e patologică au spus
ce, frate?… - poezia
patologie de fluture beat de imaginea unei grădini
în care au înflorit clipele
tâmpla umbrei plecată în aer în apus
arborii toţi ştiu că acolo
e dublu fiecare gest şi negest
pasul grăbit să prinzi raza de aur
în frunzele arinului
care umbreau mersul de copil
ce unea, urmând râul,
sufletul mamei cu sufletul bunicii
pasul de îndrăgostit
peste timp
__

dă-te jos din spatele meu
creştea în fiecare clipă
sufletul îi asuda şi lăcrima
dă-te jos i-a spus iar şi iar
creştea, creştea
când i-a ajuns aproape de călcâie
el nu s-a prăbuşit
a făcut ochii mari şi a spus durerii
acum poţi să mergi singură
şi s-a desprins
cum de o piele care îl putrezea
__

suflete, suflete, arbori, pietre
ferestre largi, lumină, nopţi
leagă un capăt cu altul, mamă,
pune tâmpla blând, tată,
pe chipul care plânge
va râde
toate vom culege apoi merele neuitării
şi vom cânta poeme ramurilor
doar mamele mai au atâta răbdare
asemenea vom lăuda pojghiţa de lut
ce rezistă inimii ce se dilată arzând
şi ne e acasă
leagă capăt cu altul…
sufletele toate vom ţine
cerul la piept
cântând
simfonia arborilor cu rădăcinile
etern
__

umbrele umblau de mână
dar nu era cale prin ochii aceia
şi le-au spus vă întoarceţi
au venit iar şi iar
până la marginea urbei
până la parcul cu salcâmi de la fiecare gară
până la statuile străjeri
până la cinematograful vechi
până la grădiniţa cu copii veseli
până la chioşcul cu iaurt şi cornuri calde
până la bibliotecă
până la timpul când teii
privesc ninsorile prin ochi de albatroşi
atunci le-au spus: treceţi
şi s-au privit una pe alta, una
pe alta, una pe alta
şi s-au numit poeţi
__

tu trăieşti în sufletul meu teiu
iu-iu, iu-iu
şi-n privirea ferestrelor
în inima de năucă
şi-n fiecare capitală a viselor
de unde se aud uneori
clinchetul tramvaielor de epocă
şi cântecul castanilor în ploi
trăieşti în sufletul meu de veci
dimineţile pleci însă
te aştept scriind
uit şi întreb: cine eşti tu?
am adus fructe şi cornuri, spui
n-am cerut nimic despre care să-mi aduc aminte
stai în prag, stau în prag
între piepturile noastre sunt stoluri de îngeri
ninsorile calme de mâine, de azi, de ieri
se strâng pe umeri, spre tâmple
spre meteori şi constelaţii nenăscute
mai sus, mai sus, iar noi, noi
două umbre pe un prag
în rest, infinitul
__

ai să mă uiţi mâine
şi-am să te strig: hei, Steph
am să râd apoi
să jur că nu-i adevărat
să-i spun celui de niciunde
„ai să mă pierzi pentru totdeauna
e toamnă şi-ţi spun pentru prima dată
nu mă ştii şi n-ai cum să plângi
lui nu pot să-i spun
i s-a strâns inima în jurul inimii mele
ochii s-au deschis înăuntru în ochii mei
şi mâinile scriu unite
peste pieptul cerului sufletul pământului
sufletul fiecărei fiinţe şi umbre
ca-ntr-un caiet de poezii cu o filă
ce nu oboseşte
nu răneşte”
__

sta pe apă
ehei cât sta
ai să răceşti – mă gândeam
dă mâna, spunea
şi se topea râzând
marea-şi umfla pieptul
şi venea furioasă spre mal
toamnă, iarnă, primăvară, vară
treceau într-o clipă
el sta pe apă şi venea, şi pleca

uneori, îmi vorbea despre ţărmuri fără săraci
muşcând ca un copil înfometat
îmi întindea apoi pâinea
ne-au spus e pentru poieţi
noi eram însă umbre
şi toate cuvintele noastre bilete mici de suflet
ca nişte bucăţi de revistă
în care se vorbeşte aproape în şoaptă
când nimic nu poate să ne oprească
în afara tăcerilor câte unui tei
şi ale unui gând
care visează ascultând greierii şi clipocitul apei
spre lumina lunii tremurată de vântul de septembrie
şi îndărăt spre mări
sau doar spre
ochii care uneori plâng
de dor
__

e o nevoie de pervazuri
să urce copiii când plouă sau ninge
sau doar când e soare din toată inima cerului
e nevoie de cărţi şi dascăli
şi de graba oamenilor care merg la muncă
e nevoie de spitale şi biblioteci
de drumuri între toate sufletele
de înţelepciune şi curăţenia pământului
de existenţă demnă, demnă
de umanizare a umanului
__

i-am prins chipul între degete
şi i-am spus urăşte-mă
pentru ce, a spus întâi în şoaptă
urăşte-mă
pentru ce, pentru ce…
pentru că sunt
pentru că te iubesc mult, mult
mi-a prins chipul între degete
şi-a spus urăşte-mă
nu pot să urăsc, am spus,
nimeni nu poate (aşa cred)
urî ce iubeşte cu toată fiinţa şi fără fiinţa
aşa s-au numit clipele
încă de-atunci demult, demult
şi fiecare s-a umplut de o poem de zenit
de un poem de verde
sau roşu aprins
cum trăieşte şi duce mâinelui alb
pădurea, apoi marea soarelui şi mai departe
toate sufletele care iubesc mult, mult
__

creştem din câte-o poezie
cum cucuruzul, cum teii
întinzând mâinile peste toate zilele
pe fiecare frunză ce pleacă în toamnă
e o lacrimă şi un fir de acarian
pentru brânduşe albe şi primule
beţi, beţi de privire
mergem hoinari fără vină, fără paşi
oraşele trăiesc toate într-un ochi de telescop
ţinut cu grijă de un trandafir sub un dud bătrân
acolo poţi să numeri paşii oamenilor
până la prima ninsoare
apoi trebuie să umblăm înaintea lor
să-i învăţăm să nu rănească albul
pare atât de pur
__

priveşte-mă încet
cum vecia, cum
n-ai înţelege mâinile
cum spun în aerul dimineţii
chipu-ţi etern
cum te scriu aici şi aici,
şi lângă teiul acela
la est, la vest, la nord, la sud
spre câmp
unde nopţile de iarnă
cad întotdeauna prea devreme
înapoi, unde o mare şi un cer
par la fel de sclipitoare noaptea şi iarna
priveşte-mă ca şi când n-ai şti că am nume
şi ochii ar căuta un nume de năucă
alb, alb, să nu-l înţeleagă nimeni
__

trecea prin dimineaţă
în fiecare dimineaţă
prin boabele de rouă
înaintea-i cu multe boabe de rouă
sufletele lui Minulescu şi Bacovia
înaintea lor, sufletul lui Eminescu
în urma lor, Blaga, Nichita
şi puzderie de alţi poeţi
unde mergi străine? i-am spus
drag prea drag îmi era
însă străin îl chemam
să nu se facă mai mare
acolo, în suflet,
depăşea de mult veşnicia
iar sufletul, cutia vreunei viori uitate,
sta să se rupă
bun, mai bun, el a spus
nu-i daţi atenţie
haidem înainte
au mers spre seară
şi s-au întors tot prin rouă
să poţi să scrii, năuco –
a spus râzând
__

eu n-am scris niciodată
am inventat culori şi sunete
şi ele au inventat anotimpuri şi lumi
m-am trezit în fiecare zi la şase
şi am desenat în aer spre geamuri
curcubee alb-albastre
ele s-au revărsat peste pervazuri
şi s-au numit ieri, azi, mâine
mâine, azi, ieri
după cum soarele răsărea în fiecare suflet
__

Vizualizări: 60

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Mariana Fulger pe Septembrie 30, 2011 la 8:19pm
Mulţumesc pentru lectură şi respectarea dreptului de autor.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor