„Umilinţă” sau locul unde clopotul nu bate niciodată (II)


„Umilinţă” sau locul unde clopotul nu bate niciodată (II)

 

„România din filmul meu e necăjită,

mîhnită dar alinată, mîngîiată pe creştet de Dumnezeu.”

Cătălin Apostol

 

Îmi încheiam rîndurile primului articol de acum două săptămîni dedicat lungmetrajului „Umilinţă”* scriind despre drama eroului central, Dumitru, devenit Pacoste pentru cei în mijlocul cărora se încăpăţîna să-şi ducă zilele. O viaţă de paria, începută din clipa unui nefericit accident, în urma căruia el striveşte între palele unei combine un copil ce se pitulase într-un lan de porumb. Întreaga existenţă de pînă atunci a omului nostru se năruie într-o clipită: familie, profesie, prieteni, totul se risipeşte ca un fum. Dumitru se vede împins undeva la periferia micii comunităţi în care trăia şi care pînă deunăzi îl respectase, ba mai mult, îl tratase ca pe unul dintre liderii ei. Se cufundă într-o tăcere fără leac, părăsit parcă de propria sa viaţă, auto-claustrîndu-se în clopotniţa unei biserici părăsite, printre ruinele năpădite de ierburi înalte, pe malul pustiu al unui liman, trăind doar cu şi pentru amintirile ce i se perindau neîncetat prin faţa ochilor minţii, în lungile ceasuri de noapte... Înconjurat de puţinele şi sărăcăcioasele-i lucruri care-l mai legau prin fire extrem de firave de fostu-i trecut: cîteva cărţi ferfeniţite, nişte fotografii boţite şi îngălbenite de trecerea timpului, o lampă cu gaz, un aparat de radio, toate îngrămădite într-o vetustă ladă de lemn... Trăind de azi pe mîine, muncind pentru mîncare sau pentru cîţiva bănuţi la cîrciuma sordidă a lui Milică (întrupat excelent de actorul Vasile Popa), în care o şhleahtă de beţivani - mereu aceiaşi –, jalnice figuri dezabuzate ale unei lumi în descompunere, îşi duceau veleatul... Singura fiinţă care pare că-i mai încălzeşte inima este Marin (interpretat cu naturaleţe şi candoare de foarte tînărul Cristian Oleşer), un puşti orfan de tată, care cînd şi cînd îi aduce cîte ceva de mîncare şi împreună cu care cutreieră locurile din împrejurimi... Şi care nu-şi poate explica de ce se poartă oamenii aşa cu prietenul lui mai mare. De ce îl bat, de ce îl înjură, de ce-şi bat joc de el. De ce-l umilesc. Întrebări care-l frămîntă dar care vor rămîne fără răspuns, atîta vreme cît Dumitru nu va mai ieşi niciodată din muţenia lui. Nici măcar atunci cînd micul său prieten este ucis, pe-o ploaie de început de lume, de-un grup de borfaşi venit să se răfuiască cu Pacoste.

 


Sigur că inteligenta prestaţie actoricească a lui Şerban Ionescu este fără cusur, actorul fiind nevoit să-şi exploateze la maximum nebănuitele-i resurse ale expresivităţii sale artistice (şi nu numai!), pentru a-şi suplini „muţenia”, el reuşind să confere eroului său Dumitru, statura unui personaj biblic şi imprimînd peliculei – plasat în pole-position-ul echipei de realizatori - toate caracteristicile unui adevărat poem cinematografic însă nu a oricărui fel de poem, ci– parafrazînd spusa lui Nichita Stănescu – a unuia de o înaltă puritate dură. Pentru că, nu-i aşa, însăşi viaţa noastră este de cele mai multe ori dură iar regizorul Cătălin Apostol a înţeles mai bine ca nimeni altul acest lucru şi, cu o precizie cvasi-chirugicală dar şi cu ieşita din comun acuitate a experimentatului documentarist care este, dublate acestea de o mare capacitate de a vedea în urît, frumosul**, nu ne-a menajat absolut deloc pe noi, privitorii peliculei dumisale (şi bine a făcut!), oferindu-ne o magistrală lecţie despre umilinţă, însă a unei umilinţe înţeleasă în sensul iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Care, de altfel, nu este altceva decît acea iubire-legătură pe care absolut nimic nu o poate desfiinţa, aşa cum admirabil spunea Sf. Ioan Gură de Aur: „nici lungimea drumului, nici cerul, nici pămîntul, nici moartea, nimic pe lume, ea e mai tare ca toate, ea domină.” (va urma)

Bogdan Toma

 

**„Umilinţă” (Locul unde clopotul nu bate niciodată). Un film scris şi regizat de Cătălin Apostol. O producţie PARADOX FILM (2010) cu sprijinul Consiliului Naţional al Cinematografiei şi Televiziunii Române. Imaginea: Marian Stanciu, muzica: Vlad-Mihai Stoicescu, decoruri şi costume: Mihnea Tăutu, coloana sonoră: Costel Buteică. În distribuţie: Şerban Ionescu, Cristi Oleşer, Valentin Teodosiu, Costel Caşcaval, Mitică Popescu, Ion Grosu, Magda Catone, Ecaterina Nazare, Gabriela Crişu, Paraschiv Constantin, Vasile Calomfir.

** Aşa cum excepţional remarca maestrul Dan Puric în prezentarea făcută filmului în seara spectacolului de gală de la cinematograful „Scala” din Bucureşti, în 25 februarie a.c.

(Imagini din film cu Şerban Ionescu şi Cristi Oleşer)


Vizualizări: 29

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Mircea Draganescu pe Martie 23, 2011 la 7:44pm
O prezentare incitantă a unui film, sunt convins, de excepție. Felicitări!
Comentariu publicat de Bogdan Toma pe Martie 23, 2011 la 8:52am
Vă mulţumesc pentru aprecieri, dle Munteanu. Sîteţi prea generos. Nu Oscarul (sau alte premii) plasează un film în conştiinţa publicului. În curînd va avea premiera şi în oraşul dvs şi aş fi onorat să vă ofer o invitaţie la spectacolul de gală. Am scris în primul meu articol despre nominalizarea peliculei în finala prestigiosului festival internaţional de film de la Cairo din toamna anului trecut.
Comentariu publicat de Zenobia pe Martie 22, 2011 la 9:38pm
Sunteti convingator. Sper sa fiu si eu la fel de incantata dupa ce o sa-l vad.

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor