un act intim (statistic, câţi bărbaţi fac asta?)

un act intim (statistic, câţi bărbaţi fac asta?)
 
ajută-mă! a zis şi eu m-am executat, i-am făcut unghiile de la picioare cu o ojă roşie stridentă, nepotrivită cu sandalele de piele portocalie pe care a lăsat o avere pe strada Shenkin.
 
Ea zăcea într-un abandon deliberat privind cu coada ochiului munca mea neatentă, şovăitoare, criticându-mi greşelile ajustate cu acetonă ce miroase a industrie în timp de război. A găsi limita între unghie şi epidermă, asta e schepsisul, îmi explica în timp ce roşul acela gros, abundent, curgea pe degete, pe podea, se urca pe pereţi ca să inunde spaţiul într-un masacru de bătălie pierdută. 
Mi-am dat seama unde greşisem, tabloul nu se potrivea cu rama lui. Ramele toate erau prea mici pentru memoriile care mă frământau, peretele care le susţine nu conţine luxul şi mirajul propus de ideologia  metropolitană sau de cărţile lui Vian, afară strada lua forme dezgustătoare, mirosea a pipi de pisică, subcultură ce vrei, e o ţară nouă ziceau, ai şi tu răbdare, peste 70 de ani va fi bine, până la 120 mai ai timp, apoi plecau cu tomberoanele de gunoi, sticle goale şi hârtie de reciclat, într-o sinucidere ecologică, într-o imbecilitate a inesteticului bine aplicat, ca  roşul pus pe inutilul zilelor, pe impotenţa schimbării. Vax. Apoi am citit în linişte rubrica de artă într-un jurnal feminist, s-a mai deschis o galerie de pictură dragă, o şcoală de gurmanderie în cartierele nordice, basca s-a scumpit teribil berea. Trivialul înecat de stupid decid, mereu voi invidia depravarea Amsterdamului sau a Parisului dar nu a Romei care este apăsătoare cu monumentalismul ei patetic.
  
Tu îmi scrii minuni pe o hârtie imaginară, volatilă, fierbinte în clipa citirii, apoi totul dispare într-o cută a obrazului meu ridat. Neastâmpărat ce sunt, nu îmi pot depăşi limitele, dar palpez aerul prăfuit cu buzele avide de o ţigară de foi şi de prezenţa ta în epicul meu efemer. Mă simt invalid în exprimare, mânjesc frazele aşa cum am mânjit
cu lacul de unghii toate suprafeţele posibile ale prezentului. Mândru, dar nu umil, ca Pontormo la şevalet. Peste o clipă vom fi uitaţi, aburii acetonei dizolvă atomii memoriei din ce în ce mai palizi şi mai debusolaţi. Să fie DNA-ul meu nomad de vină? Oare la ce se gândea Bach când termina un motet tulburător cu orgă ? La un cotlet în sânge sau la degetele de la picioarele iubitei?  
  
 

Vizualizări: 75

Nu sunt acceptate comentarii pe acest blog

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor