Un copil frumos, ca îsăși tinerețea..., de Nichita Stănescu

Un copil frumos, ca însăși tinerețea...

De Nichita Stănescu

În vizită la Nichita (1982): Al.Stark, Dora, Dorin & Nichita, Aurelian Titu Dumitrescu

„Dumitru #Prunariu este aproape un copil, frumos ca însăși tinerețea, curat cum este carnea unui măr. A venit deunăzi să mă vadă, când zăceam bolnav la pat și am rămas surprins să văd cum erou național poate fi atât de gingaș, atât de modest, de cordial și savant totodată. Nu știu cum or fi eroii altor țări în genere, dar ai noștri, fie cei din timp de război, fie cei din timp de pace, au ceva de Făt-Frumos în ei.
#MăuitamcuochiiînochiiluiPrunariu și aproape nu realizam că ochii ăștia ai lui au văzut Pământul dinafară ”Ai un sentiment ciudat – îmi spuse el – anume acela că domini tot globul, dar și că poți muri în orice secundă.”
A suportat zborul cu strălucire și a luat nota maximă. Îmi spunea, plin de modestie, că aceasta se întâmpla din pricină că se afla la primul zbor în cosmos. Cosmonauții îndeobște la al doilea zbor suportă ceva mai dificil, din pricina faptului că știu din capul locului ce se va întâmpla și știu asta pe pielea lor, de unde și sporul de emotivitate.
În genere, mă gândeam, #omul nu e făcut să să zboare și în genere, mă gândeam, omul nu-i deloc făcut să zboare în cosmos. Și totuși, iată, acum se zboară cu nonșalanță, ba se zboară chiar în grup masiv de peste o sută de persoane cu aceeași nepăsare cu care ai merge cu o căruță și, iată, acum se zboară în #cosmos, nu chiar cu nonșalanță, dar cu o siguranță tot mai mare a autonomiei zborului.
După o săptămână, două, trei, patru de imponderabilitate mușchii care susțin organele interioare se lenevesc grozav, iar la întoarcerea pe pământ, o bună bucată de timp, numărând ore sau chiar zile, fiecare organ devine de câteva ori mai greu de suportat de către mușchii interiori leneviți.
Dar, probabil foarte iute se va depăși acest mod primitiv de a zbura în cosmos, descoperindu-se o gravitație la purtător. Chiar și aterizarea din cosmos nu este cea mai plăcută. Te afli, practic, într-un bulgăre de foc.
Dumitru Prunariu mi-a spus că cel mai lung moment din viața lui l-au constituit #celepatrusecunde la intrarea în atmosfera terestră, cât a întârziat să se deschidă parașuta, datorită unor condiții meteorologice neprevăzute. Și aterizarea propriu-zisă este ca o cădere de pe o masă pe o podea, cu condiția să știi cum să cazi. Imediat ești întins la orizontală, ca să se distribuie sângele în tot trupul, căci el are altfel tendința de a se aduna numai în picioare.
Mă refer bineînțeles la eroismul cosmic. Opt zile și ceva de zbor (”În prima noapte am dormit cel mai bine, spune Prunariu. Am visat că sunt acasă la mine, în pat, și când m-am trezit și am întins mâna după nevastă, m-am trezit că îmi atârnă capul în aer și mâinile îmi plutesc.”), opt zile și ceva petrecute în cosmos și peste două sute de rotiri cu apusuri și răsărituri de Soare, o muncă asiduă tot timpul la aparate și abia câte o oră pe zi de contemplare a Pământului prin hublouri. ”Haideți la plajă băieți!” și atunci Prunariu și Popov știau, au voie să se uite prin hublouri și să înceteze pentru o clipă munca. S-au jucat uneori cum se joacă copiii, au făcut poze pentru colecțiile personale,fotografii color din cosmos. Și multe altele...
Am stat vreo două ore bune de vorbă cu Prunariu și nu mă mai săturam să-l iscodesc. Când a venit în casa mea parcă a venit o colindă, când a plecat, parcă au plecat colindătorii.”
- Nichita Stănescu -
Text publicat în Revista „Flacăra” - 1982 pus la dispoziție cu deosebită amabilitate de Cristian Roman - S &T.
Photo web: Acasă la Nichita: Alexandru Stark, Dora Stănescu, Dorin Prunariu & Nichita, Aurelian Titu Dumitrescu.

Vizualizări: 14

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor