Un cuvânt de suflet pentru Ultimul anotimp

 

La 16 februari 2000, Negoiţă Irimie trecea peste pragul vieţii pământeşti, în lumea de dincolo, şi acolo, de bună seamă, va fi fost aşteptat cu frăţească iubire de congenerul său Nichita Stănescu, ceva mai devrme petrecut dintre noi.

Ambii poeţi/prieteni s-au născut la Ploieşti în 1933 şi au fost dăruiţi din naştere cu har şi incontestabilă fire de boem, cu un nedisimulat cult al prieteniei şi priviri senine neîntinate de niciun gând nedemn.

Pornind amândoi din mahalalele lui Caragiale, unul şi-a îndreptat paşii spre capitala ţării, celălalt spre inima Transilvaniei, spre Blaj, spre Mica Romă eminesciană, fiind acesta locul de baştină al părinţilor săi. Urmează aici cursurile şcolilor primare şi gimnaziale, precum şi liceul, fiind răsplătit la finele ultimului an de către profesorii săi, preoţi greco-catolici, cu o bursă la Vatican. Dar soarta, legată fiind de locurile şi timpul în care trăieşte, se schimbă de la o zi la alta. S-a decretat tocmai atunci că ortodoxia este singura confesiune admisă, aşa că bursa şi-a pierdut valabilitatea şi Negoiţă s-a văzut nevoit să se îndrepte spre altceva. A ales filologia.

Publică primele lui încercări lirice încă în anii studenţiei, deşi primul răspuns al unei reviste literare a fost:  Mai încercaţi!

În 1964, îi apare primul volum, Cascadele luminii, la Editura pentru Literatură din Bucureşti.

După absolvirea facultăţii (cu bursă naţională) este angajat ca redactor la revista TRIBUNA, unde trudeşte cu dragoste şi dăruire timp de 41 de ani, până la pensionare.

În timpul vieţii a publicat 12 volume de poezii şi unul în proză, a colaborat cu aproape toate revistele literare din ţară, a sprijinit tinerii debutanţi, artele plasice şi muzica, a  participat la nenumărate şezători literare în ţară şi străinătate, a fost numit Cetăţean de onoare al Clujului, iar în ultimii ani câteva poezii i-au fost traduse în franceză şi…persană.

Un volum de versuri inedite Nouri, fregate, corăbii… i-au apărut postum la Editura Hanyana News - Cluj în 2000 şi un altul intitulat Scrisori către prieteni  la Editura Dacia – Cluj în 2003.

Volumul de faţă se vrea o retrospectivă a evoluţiei sale poetice de la primul şi până la ultimul volum, fără a face o selecţie valorică a poemelor sale. Este doar un omagiu, un semn de prietenie şi neuitare celui care a fost prietenul tuturor – Negoiţă Irimie.

*

Încercând o succintă incursiune (aproape sentimentală) în opera poetului (ca semn de neuitare) aş începe prin a remarca faptul că în volumele de început intenţiile tematice sunt mai evidente; omul şi realizările sale. Sunt poeme mai puţin realizate din punct de vedere artistic, dar ele sunt relevante atât pentru spiritul vremii în care au fost scrise cât şi pentru vârsta plină de entuziasm a poetului.

Cu timpul  Negoiţă Irimie abordează un mod de exprimare aluziv, iar tematica se deplasează spre zona sentimentală, elegiacă.

Cu toate că era un împătimit cercetător şi cunoscător al dicţionarelor de arhaisme şi neologisme, în exprimarea sa poetică a folosit cuvinte puţine, nuanţând imaginea poetică mai mult prin reorientarea expresiilor în funcţie de context. Astfel, el se înscrie în rândul stihuitorilor care au participat la canonizarea cuvântului şi a expresiilor ce relevă adevărurile numai prin logică poetică. Transmiterea ideilor prin expresii limitate n-a fost aleasă din motive de paupertate  sau inflaţie metodologică, ci dintr-un fel de delicateţe ce ţine de structura sa psihică. Modalitatea de a ocoli spaţiile vaste şi versificările ornante ale unor idei elaborate a avut darul de a imprima un caracter aproape ermetic poeziei sale. – prin ermetism neînţelegând înstrăinare de realitate, ci expunerea realităţii pe un versant mai puţin accesibil.

Conţinutul ideatic al poemelor surprinde adesea printr-un caracter novator, iar în ceea ce priveşte forma, a reuşit să impună versurilor sale un tipar configurativ specific, dovedind independenţă faţă de tendinţele de „structurare anarhică” a poeţilor din vremea sa. Ignorând problemele de logistică a imaginii şi urmărind doar  modul de armonizare a elementelor lingvistice vom descoperii în poemele sale sensuri lucid elaborate cu multiple efecte complementare. Vom constata, de asemenea că, deşi ignoră adesea posibilităţile geniului său poetic, Negoiţă nu se neagă niciodată pe sine, ci, de cele mai multe ori, depăşind condiţia de contemplator al acţiunii poetizate, devine chiar protagonist al ei. Găsim în poemele sale, într-o ordonare aproape aritmetică (şi de aceea greu inteligibilă), elementele întregului său univers interior, cu dese referiri la spaţiul geografic în care s-a format ca individ şi ca poet „la margini de Tâtnave”.

Cu toată structura sa psihică de tip melancolic, Negoiţă Irimie a ştiut să savureze şi aspectul ludic şi aventuros al sorţii. Pentru atenuarea unei viziuni sumbre asupra vieţii, el şi-a situat poezia într-un spaţiu oscilant; între aluziv şi ironic. Exprimarea laconică permite adesea întrezărirea unei firi delicate, (suferind  la gândul că ar putea perturba ordinea firească a lumii prin umila sa existenţă) dar şi orgolioasă, prin speranţa, ades mărturisită, de a deveni prin ceea ce face „o ţandără din Everest”   

Pătruns de sacralitatea misiunii de poet, convins că harul şi vocaţia sunt daruri divine care nu pot fi onorate decât prin sentimentul datoriei împlinite, Negoiţă Irimie s-a supus necondiţionat sarcinilor  ce-i reveneau ca reprezentant al unui hebdomadar ce-a avut ca slujitori înaintea sa personalităţi marcante ca: Slavici şi Agârbiceanu - pe care, de altfel, nu uită să-i omagieze şi prin scrierile sale.

Nu sunt trecute cu vederea nici personalităţile literare contemporane, cărora le dedică versuri ca semn de recunoaştere valorică, şi nu uită să aducă omagii şi creatorilor anonimi de bunuri materiale, mai ales în prima parte a creaţiei sale.

Pătruns de suflul eroic al personajelor cu destine istorice, Negoiţă a creat şi o serie de poeme patriotarde în care transferul de idei şi sentimente este realizat prin expresii ornate poetic şi nu printr-un discurs retoric. Este de remarcat şi prezenţa arhetipurilor mitice care se datorează unor opţiuni conştiente şi nu unor influenţe venite dinspre un  renascentism întârziat care mai bântuia literatura secolului abia trecut.

Asumându-şi o viziune în care confluenţa dintre atitudinea poetică  şi sentimentul realităţii constituie logica interioară a poemelor, N.Irimie dovedeşte un discret ataşament  faţă de literatura misterelor lumii; un fel de conştienţă a destinului (care acţionează chiar şi în deplină „inocenţă a memorie”).El aduce în prim planul viziunilor sale poetice „paradisul pierdut al inimi”, sau „spaţiul pierdut” al altor existenţe cu „vechi Babiloane”  şi „Eufrate…” Memoria limbii şi a inimii salvează astfel imaginea ireală a preconştientului prin poezie.

Poetul nu se atinge în mod direct de tainele sfinte, dar în atitudinea sufletească ce însoţeşte versurile sale, recunoaştem uşor tulburătoare rezonanţe biblice vestind cu vocaţie mesianică vremuri apocaliptice cu spectaculoase renaşteri.

Spaţiul şi timpul, delimitatoarele existenţei materiale, sunt menţionate adesea cu melancolia şi întristarea fiinţei damnate care se simte alungată din infinitul universal. Cu toate astea, tocmai acolo unde apar referiri la barierele spaţio-temporare ale existenţei, tristeţea este flancată de o uşoară ironie (deseori amară). Pentru că, privită concomitent cu melancolie şi ironie, temporalitatea lumii nu mai este resimţită ca fatalitate tragică, ci doar ca piatră de încercare a verticalităţii într-o lume aflată sub semnul crucii şi bântuită de ameninţarea trecerii în nefiinţă.

Într-un veac antieroic, când retorica şi poezia păreau inutile  şi erau ignorate (sau mai rău; deturnate), Negoiţă Irimie a reuşit să strecoare în lume un criteriu original de evaluarea a existenţei, tocmai prin poezie.

Autoironia, ludicul şi aluzivul, instrumente frecvent folosite ca expresie poetică de Negoiţă Irimie, sunt echilibrate ca efect printr-o cumpătată turnare în formă, ceea ce încorsetează poate ideea, dar imprimă şi eleganţă versului.  Pentru că, deşi operează adesea cu ludicul, poezia sa este, în acelaşi timp, impregnată de sobrietate datorită structurilor poetice stabile cu care sfidează noile coduri literare şi reuşeşte să imprime o tonalitate afectivă revigorantă.

Raportul dintre firea melancolică,  uşor retractilă, a poetului şi destinul său social cu deschidere nemărginită pentru spectacolul lumii (la toate nivelele) a adăugat realizărilor sale literare farmecul ineditului, facilitând înscrierea destinului său individual în destinul cosmic al sufletelor elevate nu numai prin iscusinţa minţii ci  şi prin (sau mai ales prin!) adâncă simţire.

 

Vizualizări: 85

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor