Ori de câte ori trec prin localitatea Brad, mă gândesc la Radu Beligan. Şi se întâmpă asta cam de două ori pe an, când mă duc şi mă întorc de la Gurahonţ. Până la Brad mă duce autobusul şi de acolo mă ia fostul meu elev, Crăciunel, cu maşina până la Valea Mare, un sătuc în apropierea comunei Gurahonţ. Dar la Brad mă gândesc la Radu Beligan, pentru că am aflat cândva că s-a născut acolo. Şi nu uit reacţia mea sufletească când am aflat acest lucru; aproape că nu puteam accepta faptul că acest artist rafinat nu s-a născut la Paris, sau chiar undeva într-o civilizaţie mai subtilă, înafara Terrei.

Nu puteam înţelege legătura de destin pe care o putea avea un orăşel de mineri din inima Apusenilor cu cel care (cu vorba uşor grasiată, uşor nazală, uşor ezitantă şi foarte plăcută) a hrănit imaginaţia copilăriei mele şi a multor generaţii de asculttori prin emisiunile de teatru radiofonic; cu cel care, mai apoi, a hrănit nevoia noastră de desăvârşire a gustului pentru teatru prin interpretările sale scenice. Dar, poate tocmai în asta constă enigma; o legătură ciudată care să ni-l amintească mereu.

S-au adunat o sumedenie de ani în care prezenţa domniei sale în lumea teatrală devenise permanentă, dar, de la o vreme, nu mai credeam că voi avea prilejul să-l aplaud. Şi totuşi… la 94 de ani, a avut curajul şi bunăvoinţa de a-şi însoţi fiica, pe Ana Maria, la Cluj, cu prilejul lansării cărţii scrisede ea şi intitulată Scrisori către Monalisa. Am constatat cu acest prilej că dincolo de deteriorările inevitabile ale vârstei (nu înspăimântător de vizibile) spiritul marelui artist s-a dovedit şi cu acest prilej excepţional. Ne-a vorbit, calm frumos, modest şi ne-a făcut hatârul de a citi  din cartea fiicei sale un fragment admirabil, cu vocea sa  inconfundabilă, extrem de plăcută, foarte cunoscută, eternizată de acum în conştiinţa oricărui iubitor de cultură.

Şi am observat cu uimire cum unii dintre cei care treceau pe lângă dânsul au avut pornirea de a-l atinge, sau de a-l mângâia (aşa cum am făcut şi eu în Atlanta cu mâna lui Victor Hugo eternizată de sculptura lui Roden).

Darul domniei sale făcut publicului şi teatrului românesc prin  talentul pe care l-a pus în slujba acestora o mare mulţime de ani, o viaţă întreagă,  se întoarcea acum, de bună-seamă, printr-un gest sufletesc - de iubire, admiraţie şi recunoştinţă - care tinde să se manifeste până şi în plan fizic, printr-o atingere delicată, printr-o mângâiere.

Aşa am interpretat eu acea pornire firească, timidă, aproape evlavioasă a celor care au încercat să se bucure de prezenţa marelui Om – Artis,  Suflet etern al teatrului românesc. Cred asta pentru că şi eu am simţit la fel. Şi-i mulţumesc maestrului Beligan, lui Ana Maria  şi cerului pentru acest moment de graţie neaşteptat.

 

 

Vizualizări: 37

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor