Începuse să plouă mărunt în acea zi de toamnă târzie aglomerând traficul micului oraș de provincie. Străzile începeau să se golească treptat. Cei rămași țineau în mâna câte o umbrelă, îndrăznind încă să se piardă pe trotuare, crispați de vremea rea. Eu încă nu-mi revenisem din starea de euforie în care
mă aflam de vreo două zile, cu toate că o răceala începuse sa-mi inunde trupul
și străbăteam ore în șir străzile fără un scop anume. Îmi plăcea să fac
mișcare, să simt aerul rece cum mi se strecoară prin gulerul paltonului și să
privesc tăcută mersul grăbit al oamenilor. Cunoșteam orașul cu fiecare colț de
stradă și niciodată nu mi-a fost frică sa-l străbat în lung și în lat chiar și
la ore târzii. Atunci gândurile mele se contopeau cu liniștea nopții și deveneau
clare. Mă imaginam pe o plajă sorbind frumusețea mării sau pe vârful unui
munte încercând să cuprind într-o singură privire peisajul ce se întindea
maiestos în fața mea. Altădată contemplam serios la viața trecătoare punându-mi
întrebări fără răspunsuri.

Eram doar eu, câte un trecător grăbit și ploaia care curgea abundent. Se înserase, mă simțeam obosită, fără vlagă, paltonul mi se udase și picioarele mă dureau, însă nu voiam să mă întorc acasă unde mă așteptau părinții cu întrebările
lor plictisitoare ,, Unde ai fost? Nu ai văzut ce vreme urâtă e afară? Cu cine
te-ai întâlnit? De ce ai stat atât de târziu?,, și am pornit pe o stradă mai
retrasă în căutarea un loc în care aș fi putut să beau un ceai fierbinte și
unde să mă adăpostesc câteva momente de ploaia infernală care nu se mai oprea.

Treceam strada când o mână îmi atinge umărul și mă oprește. Mă întorc speriată și îmi dau seama că nu îl recunosc pe omul ce mă oprise.

-          Ai grijă domnișoară, noapte te poți pierde ușor pe străzile cunoscute, îmi zise
acesta ridicându-și pelerina neagră de ploaie și își continuă drumul, în timp
ce eu am rămas blocată. Aș fi vrut măcar să pot spune ceva, dar glasul mi s-a
oprit în gât.

-          - Ce-a fost asta ? m-am gândit, când claxonul unei mașini m-a readus în simțiri.

Stăteam pironită în mijlocul străzii.

Am traversat și am ajuns aproape de o clădire impunătoare, o clădire pe care nu o mai văzusem niciodată, chiar dacă trecusem de atâtea ori pe acea străduță. Am mers înainte atentă să nu trec de locul pe care îl căutam, dar cu
cât mă îndepărtam cu atât vedeam că totul se schimbă, nu mai recunoșteam nimic,
nu aveam măcar un indiciu că aș mai fi fost pe acolo. Începusem să mă simt
pierdută, ploaia se oprise, acum nu mai era nimic care să mă facă să simt în
siguranță. Mă străduiam să găsesc strada pe care o căutam, însă vederea parcă
mă părăsise. Mă gândeam tot mai des la cuvintele acelui om necunoscut, care
păreau mai mult o avertizare decât o afirmație inocentă, așa cum m-am gândit
inițial. Mi-am dorit în acel moment să mă fi întors acasă, să ascult
nepăsătoare reproșurile părinților decât să rătăcesc pierdută pe o stradă pe
care o frecventam aproape în fiecare săptămână. Am mers toată noaptea ca
într-un delir încercând să găsesc adresa care ducea spre casa mea, însă fără
succes. Dimineața m-a găsit pe o bancă, obosită, cu hainele ude, plângând. Eram
singură, trecătorii grăbiți dispăruseră o dată cu străzile pe care cândva le
străbăteam împreună, ne ciocneam și apoi dispăream fiecare pe drumul lui. Nu
puteam să renunț la mine, trebuia să lupt să ies din situația asta, să găsesc o
cale de scăpare. Nu știam și nici nu înțelegeam ce mi se întâmplă, așa că
aventura a continuat și în ziua următoare fără să găsesc o cale de ieșire. Mă
obișnuisem cu singurătatea, încercam să-mi pun gândurile în ordine, să rămân
lucidă și puternică. Știam că o să reușesc și o să găsesc strada pe care o
căutam, iar acest lucru se întâmplă chiar a treia zi, când în fața mea a apărut
primul trecător matinal grăbindu-se spre servici, pe urmă și-au făcut apariția
alți și alți trecători care nici nu mă observau. Devenisem o fantomă prinsă în
propria lume, o lume pe care o știam până în cele mai mici unghere. Cerul era
senin, numai o ceață ușoară făcea ca totul să pară ireal. Nu voiam să renunț.
La un colț de stradă un câine vagabond latra la unul dintre trecători care
încerca să-și aprindă o țigară. Flacăra mare de la brichetă îi luminase pentru
o secunda fața dezvăluind un chip palid și doi ochi întunecați.

,, Cel puțin știu că nu sunt singură, chiar dacă nimeni nu mă vede,, . Nu reușisem să-mi termin monologul, când același câine a venit spre mine lătrând furios. M-am speriat atât de tare încât am alergat spre cea mai apropiată
străduță în speranța că acesta îmi va pierde urma. Mă aflam undeva pierdută,
într-o lume necunoscută, cu un câine furios în urma mea și totuși continuam să
alerg...Deodată o ploaie măruntă a început. Zgomotul picăturilor de ploaie se
unea cu lătratul furios al câinelui până când liniștea s-a lăsat. Eu continuam
să alerg prin ploaie, speriată, fără să privesc în urmă. Conturul unei clădiri
impunătoare ai cărei gorguni mă priveau se pierdea în urma mea. Străduța se
îngusta din ce în ce mai mult până când la capătul ei am observat ceva
strălucitor. M-am oprit și am privit atentă. Atunci am realizat că ceea ce
strălucea înaintea mea nu era altceva decât crucea de pe cupola bisericii unde
eu și părinții mei ne duceam în fiecare duminică. Pornisem într-acolo când o
mână mă oprise. Era același om misterios îmbrăcat într-o pelerină de ploaie.

-          Salvarea vine atunci când te aștepți cel mai puțin! Mi-a zis și a dispărut așa cum
apăruse.

Îmi amintisem. Am tresărit. Crucea de pe cupola bisericii se afla în fața mea, ploaia se oprise...

-          Părinții mei or să mă omoare. Am întârziat atât de mult!

 

Un zgomot ciudat m-a făcut să tresar. Am deschis ochii larg și am vazut că mă aflam pe o bancă în fața cofetăriei pe care o căutasem încercând să mângâi un cățeluș care părea foarte fericit de prezența mea, lătrând încântat. M-am
uitat la ceas. ,,Oare cât timp trecuse de când am plecat? Părinții mei cred că
mă caută îngrijorați!,,

Trecuseră doar 5 minute. Speriată și în același timp derutată am pornit spre casă.  Se poate să fi adormit? Mă întrebam neîncetat și cu cât mă apropiam de casă cu atât mă simțeam mai în
siguranță și mai nerăbdătoare să-mi revăd părinții. Îmi lipsiseră atât de mult.
Din acea zi mi-am promis să nu-i mai supăr și să ascult de sfaturile lor.

Noaptea te poți pierde atât de ușor în vise și în propriile gânduri...mi-am zis amintindu-mi de ceea ce mi s-a întâmplat.

 

Vizualizări: 18

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de dumitru pe Ianuarie 3, 2011 la 9:57am
mi-a placut.Talent si imaginatie.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor