UN PROCES SENZAŢIONAL ŞI UN ARTIST CELEBRU

UN PROCES SENZAŢIONAL ŞI

UN ARTIST CELEBRU[1]

 

Într‑o zi de toamnă târzie a anului 1927, mai precis la 22 noiembrie, la Consulatul American din Paris, un om, mărunt de statură, se prezintă pentru a depune o „Depoziţie” care să servească într‑un proces la New York. Este sculptorul Constantin Brâncuşi.

Brâncuşi afirmă în acest document că sculptura sa purtând titlul de Pasăre în văzduh, pe care a vândut‑o nu demult prietenului său american Edward Steichen, este o operă de artă, originală, după care nu mai există nici o copie.

Procesul care se desfăşoară la New York chiar acum, cunoscut în presă sub denumirea de „Brâncuşi contra Statelor Unite”, este dintre cele mai ciudate. Sculptorul, sprijinit de prietenii şi admiratorii săi americani, a dat în judecată Departamentul Vămii, deoarece acesta i-a clasificat lucrarea cea mai dragă drept simplu „obiect industrial”. Steichen, care a cumpărat lucrarea cu 600 de dolari de la Brâncuşi s-a văzut taxat de vamă cu 40% din preţ sub incidenţa unei legi care n-are nici un raport cu arta.

Procesul s-a întrerupt pentru moment în aşteptarea „depoziţiei” pe care Brâncuşi o depune acum la Consulatul American şi care i-a fost cerută de echipa de avocaţi ce lucrează în interesul său la New York.

Nu numai ciudat, dar şi fără precedent acest proces. Avocaţii lui Brâncuşi trebuie să facă dovada, folosind la nevoie argumente estetice, că lucrarea lui Brâncuşi este o operă de artă, poate chiar o pasăre, şi că deci se înscrie în clasa lucrărilor artistice şi, în consecinţă, este scutită de vamă. Apărarea Vămii încearcă la rândul ei să probeze că lucrarea nu este un unicat, ci o producţie de serie şi că finisarea nu este executată de artist, ea putând fi executată cu scule mecanice de oricare meseriaş.

Brâncuşi răspunde deci, în depoziţia sa, punctual la întrebările ridicate în tribunal :

 

„…Am conceput şi creat [Pasărea în văzduh] în atelierul meu din Paris, în anii o mie nouă sute douăzeci şi cinci şi o mie nouă sute douăzeci şi şase. […]

Este o operă originală şi sunt ocupat în prezent cu producerea primei replici a acestui bronz. [...]

Am conceput prima idee a acestui bronz încă din anul o mie nouă sute zece şi de atunci am gândit-o şi studiat-o mult. Am conceput-o ca pe o creaţie în bronz şi am făcut un model al ei în ghips. L-am dat unei turnătorii, împreună cu formula amestecului de bronz şi cu alte indicaţii necesare. Când piesa turnată în formă brută mi-a fost adusă a trebuit să acopăr găurile de aerisire ca şi pe cea de interior, ca să corectez diferitele defecte şi să şlefuiesc bronzul cu pile şi şmirghel fin. Toate acestea au fost făcute de mine cu mâna; această finisare artistică ia un foarte lung timp şi echivalează cu a porni crearea lucrării de la început. Nu am lăsat pe nimeni altcineva să facă vreo operaţie de finisare, întrucât subiectul bronzului este o creaţie deosebită a mea şi nimeni, în afară de mine, n-ar fi putut s-o ducă la capăt într-un mod mulţumitor. […]

Nu poate fi îndoială că bronzul n-ar fi o lucrare originală întrucât este singurul pe care l-am făcut din acest subiect, iar întâia replică nu este încă terminată. Afirm că nici un alt bronz similar nu există; bronzul vândut este cel original. […]

…Slefuirea a fost făcută de mine însumi, de mână. Ar fi cu neputinţă s-o fac cu ajutorul vreunei perii sau altor dispozitive de şlefuit. […]”[2]

 

Nimic nu este mai detestabil pentru acest artist decât scandalul. Şi totuşi se pare că el îl urmăreşte mereu şi pretutindeni. Şi scandalul, spre dezolarea sa, i-a sporit celebritatea. Câţiva ani în urmă, la Salonul oficial, una dintre lucrările sale fusese înlăturată sub învinuirea de „pornografie”. Această imixtiune a autorităţilor în chestiunile estetice a dat naştere unei solidarizări în jurul sculptorului. Un protest a fost semnat de artişti şi de o mulţime de personalităţi ale vieţii publice franceze şi lucrarea a fost repusă pe piedestalul ei de la Grand Palais.

Dar să-l privim mai cu atenţie pe om. Poartă o barbă care acum este aproape complet albă, doar în dreptul mustăţii mai stăruind câteva fire negre. Ea este pătată cu galben în jurul gurii, trădând fumătorul împătimit. Sculptorul poate părea mai în vârstă decât este (a împlinit cincizeci de ani), din cauza bărbii sale albe, dar dacă privim cu atenţie putem vedea că, fără ea, ar arăta chiar mult mai tânăr.

Ochii negri ai lui Brâncuşi au în ei o lumină vie, dar privirea copilăroasă, încărcată de cordialitate, nu lipsită însă şi de o oarecare ironie, este cea care ne impresionează.

Este îmbrăcat după moda curentă, însă se poate observa că sculptorul nu se simte în largul său în aceste haine de oraş. Din întreaga lui înfăţişare se desprinde un aer oarecum exotic pentru atmosfera Parisului.

Dacă-l urmăm în drumul său înapoi dinspre Consulatul American, pe largile bulevarde ale Parisului, după ce vom ajunge în Montparnasse, va trebui, după un timp, să cotim, împreună cu el, pe străzi mai înguste, tocmai prin apropierea vechilor fortificaţii ale oraşului. Aici sculptorul ne va conduce într-o stradă înfundată, de-a lungul căreia se aliniază atelierele mai multor artişti. Atmosfera este de extremă simplitate, mai mult rustică. Apropiindu-se de una dintre uşile cu grilaj de fier, pe care scrie cu litere strâmbe „Brancusi”, sculptorul deschide lacătul greu ca de cetate (căci Brâncuşi se teme de hoţi) în vreme ce un câine cu blana de un alb imaculat este acolo să-l întâmpine cu lătrăturile sale de bucurie. Sunt multe şanse ca Brâncuşi să găsească aici, aşteptându-l, pe vreunul dintre nenumăraţii săi prieteni. Acesta trebuie să fie foarte nedumerit, nu numai a nu-l fi găsit pe sculptor acasă, căci atelierul acesta este chiar domiciliul artistului, dar că nu l-a găsit lucrând. Şi prietenul, care l-a aşteptat răbdător să se întoarcă, sunt mari şanse să fie o tânără femeie, extrem de elegantă şi mai mult ca sigur americancă.

Este Brâncuşi căsătorit? Nu este. Deşi mereu în jurul său a fost întâlnită câte o femeie, Brâncuşi s-a dedicat, încă de mult, în întregime artei sale pentru a se mai putea implica într-o legătură adâncă şi de durată. Acum, noua sa muză este Marthe, o frumoasă (şi foarte tânără) elveţiancă blondă pentru care, de această dată, Brâncuşi se pare că vrea să meargă în pasiunea sa mai departe decât oricând.

Modestia locului, ca şi cea, aparentă, a omului, contrastează uimitor cu celebritatea sculptorului.

Procesul acesta senzaţional a generat mult interes în presa de peste ocean şi în aceste zile numele lui Brâncuşi este cel mai frecvent nume de artist care apare în presă. Dar această explozie de interes nu face decât să consolideze o celebritatea care nu este deloc de dată recentă.

Admiratorii lui americani, acel val imens de „intelighenţia” americană, etichetată cu numele de „generaţie pierdută” datorită vinei de a se fi expatriat la Paris în căutare de sine, i-au adus de multă vreme omagiul lor. Într-una dintre numeroasele reviste ale „expatriaţilor”, This Quarter, în numărul 1, din 1925, se putea scrie:

 

„Constantin Brâncuşi este prea bine cunoscut ca să aibă nevoie de o altă prezentare în aceste coloane […] El este artistul despre care se scrie cel mai mult în lume […] Nici un critic de autoritate nu-şi poate permite decât să-i onoreze geniul. Compozitori, dansatori, pictori, sculptori, scriitori, muzicieni, colecţionari, actori şi actriţe, gazetari şi iubitori ai lucrurilor frumoase şi-au făcut drum obligatoriu prin atelierul lui Brâncuşi din Impasse Ronsin din Paris. Nu există, poate, un artist mai iubit, respectat şi apreciat decât Brâncuşi.”[3]

 

Americanii care astăzi gravitează în jurul studioului lui Brâncuşi din Impasse Ronsin au trăit, cu mai bine de un deceniu în urmă, în 1913 mai precis, la New York, şocul formelor brâncuşiene, cu ocazia, legendarului, încă de pe acum, Armory Show. În acea clădire uriaşă, aşezată pe Lexington Avenue între străzile 24 şi 25, o generaţie de americani lua contact cu arta modernă şi cu numele unor artişti care impuneau o creaţie nu numai nouă, dar şi uimitoare, cuceritoare. Henri Matisse, Constantin Brâncuşi, Marcel Duchamp au fost câteva nume dintre cele mai importante, care au umplut coloanele ziarelor americane la acea vreme. De cele mai multe ori menţionate în deriziune sau cu indignare, ele au continuat să obsedeze acea generaţie tânără şi, după război, mulţi dintre membrii ei se vor duce la Paris pe urmele acelor eşantioane dintr-o artă care le apărea a viitorului. Celebritatea lui Brâncuşi în vremea lui Armory Show a fost imediată şi acum, după război, americanii „expatriaţi” la Paris, sau, mai exact, în Montparnasse, văd în Brâncuşi, paradoxal, una dintre legăturile lor cu America, cu momentul revelaţiei noii arte care îi şocase atunci. Aceşti americani, scriitori, artişti plastici sau doar simpli boemi, au transformat vizitele în atelierul lui Brâncuşi într-un ritual obligatoriu. După un timp mai scurt sau mai lung de la debarcarea în portul Le Havre, aduşi de prieteni comuni, vor veni neîntârziat să facă vizita obligatorie în acest muzeu viu, sperând desigur să zărească celebra Domnişoară Pogany, acea „leading lady” de la Armory Show care a uimit, dar a şi încântat imensul flux de vizitatori de atunci.

Faptul că celebritatea lui Brâncuşi este mare în America, spre deosebire de preţuirea, limitată numai la cercurile de artişti, de care se bucură în Franţa, va fi pusă în evidenţă de un critic, Louis Vauxcelles, devenit, ce e drept, odios artiştilor, care va scrie nu peste multă vreme, în mai 1928, cu ocazia reluării procesului la New York, referindu-se la faimoasa Pasăre:

 

„Această pasăre este un fel de ţigară lungă de cupru, şlefuită cu meticulozitate şi aşezată în sus pe coadă, într-un echilibru precar, pe o grindă de pavaj. Se pare că America de Nord e înnebunită după obiecte de acest fel. Mă tem că Domnul Brâncuşi, în ţara lui Hudon, Rude, Barye, Carpeaux, Rodin, Maillol şi Despiau, va rămâne un erou necunoscut!”[4]

 

Şi totuşi percepţia acestui denigrator este falsă. În atelierul lui Brâncuşi nu vin, e drept, notorietăţi academice, dar pot fi întâlniţi aici prieteni francezi ai săi, ca Marcel Duchamp, Fernand Léger, ce vor fi clasicii de mâine ai artei franceze. Ca să nu mai vorbim de grosul prietenilor săi „dadaişti” sau „suprarealişti”. Până nu demult, venise aici şi compozitorul Erik Satie, care murise însă şi pe care Brâncuşi îl regretă şi acum aşa cum îl va regreta mereu. Muzicianul acesta boem fusese unul dintre prietenii în a cărui prezenţă sculptorul se simţise cel mai bine. Brâncuşi nu avusese un mai apropiat prieten de când un altul, pictorul Henri Rousseau, zis şi le Douanier (Vameşul), plecase şi el din rândurile celor vii. Vameşul Rousseau este sigur că nu i-ar fi cauzat tânărului său prieten aceste necazuri vamale, dimpreună cu celebritatea nedorită.

Cert este că vizitele în atelierul sculptorului au devenit deja un ritual pentru vizitatori din toate continentele. Nu este nume de oarecare notorietate în artă care să nu fi trecut pragul atelierului său. Vin aici sculptori, pictori, fotografi, arhitecţi, critici de artă, colecţionari, proprietari de galerii, desenatori de modă, medici, ziarişti, scriitori, muzicieni, lume mondenă, aventurieri… într-un cuvânt, lumea care a alcătuit cei „două sute de amici” ai lui Brâncuşi.

Este Brâncuşi un snob? Nicidecum. La fel de mult îi plac vizitele zilnice ale băieţilor de prăvălie care-i aduc pâinea, carnea, laptele, ori a femeii care vine cu ziarele :

— „C’est une grande chose ce qu-il fait”[5], spun aceştia.

Brâncuşi procedează asemeni lui Flaubert. Când a invitat-o într-o zi pe spălătoreasă să-i vadă sculpturile, aceasta, uimită şi încântată, a exclamat :

— „Păi, e mai frumos decât o cască de pompieri.”[6]

Faima şi atracţia acestui atelier au devenit atât de mari, încât sculptorul a găsit potrivit să trimită, nu demult, sub forma unei expoziţii, un crâmpei din Impasse Ronsin peste ocean. În catalogul expoziţiei de la Brummer Gallery din New York, din 17 noiembrie–15 decembrie 1926, scriitorul Paul Morand a invitat vizitatorii în atelierul lui Brâncuşi cu aceste cuvinte:

 

„Hai să-i vizităm atelierul. Atelier? Această carieră de piatră? Unde sunt marile subiecte declamatorii, abia aşteptând să fie aşezate într-un forum? Unde sunt luturile pitoreşti, „ceara pierdută”? Aici, nimic altceva decât blocuri mari de piatră de construcţie, grinzi, trunchiuri de copaci, bolovani şi stânci şi, ici acolo, izbucnirea de lumină a unui bronz lustruit. Una dintre aceste forme se desprinde de rest şi înaintează masiv spre noi. Este Brâncuşi. O barbă sură care aminteşte de cea a lui Walt Whitman; ochii limpezi ai latinului şi o privire de bunătate, curaj şi siguranţă—în felul acesta ne apare Brâncuşi.”[7]

 

Este Brâncuşi bogat? Nu tocmai. Este doar chiriaş în Impasse Ronsin şi notele ostile ale proprietarilor sosesc prin poştă cu regularitate. Mai mult, necazurile lui au sporit în această vară: din cauza ploilor abundente, podeaua atelierului său din nr. 8, Impasse Ronsin a cedat şi sculptorul a trebuit să-şi mute pietrele, bronzurile şi lemnul, la nr. 11, în acelaşi Impasse Ronsin. Deloc departe, ce e drept.

Sculptorul a făcut în anul trecut două călătorii la New York pentru a-şi întâlni publicul entuziast, dar şi pentru a se ocupa de lucrările sale, rămase într-o situaţie incertă în urma morţii patronului său, colecţionarul John Quinn.

Faima crescândă nu se putea să nu aducă şi o ameliorare a situaţiei lui financiare, dar Brâncuşi, prin modul său de viaţă, extrem de sofisticat în simplitatea lui, nu lăsase nici înainte sărăcia să stea în calea excepţionalei sale ospitalităţi. Căci el este renumit în egală măsură şi pentru dineurile pe care le dă în atelierul său şi care i-au adăugat faimei de sculptor şi pe cea de bucătar.

Dar să intrăm şi noi o dată cu el în atelier. Aici uimirea ne va fi mare. Să lăsăm pe una dintre multele lui vizitatoare americance să-şi exprime mirarea, care este şi a noastră :

 

„Este cel mai mare şi mai neîmpodobit atelier pe care l-ai văzut vreodată, totul numai grinzi albe şi blocuri de marmură albă, totul acoperit cu praf alb ca într-o moară de făină, iar noi am servit dineul pe ceva rotund de marmură ca o enormă piatră de moară, plină de mici adâncituri şi urme de lovituri, în locurile unde el a spart şi a ciocănit la lucrările sale—nu tu faţă de masă şi în întreaga încăpere nici măcar o bucată de material fabricat de vreun fel, draperii care să atârne, nu tu kimonouri aruncate peste şevalete, nu tu fotografii, absolut nimic—doar nişte minunate figuri cioplite stând pe piedestale, arătând altfel decât orice ai văzut vreodată pe acest pământ, lucruri atât de complexe, dar fasonate într-o simplitate care înşeală,—şi micuţul Brâncuşi cu capul său delicat, cu părul întunecat, cu fire cărunte, zburlit, cu minunaţi ochi negri, îmbrăcat în pantaloni largi şi într-o cămaşă mai degrabă femeiască şi pantofi grei, care sunt saboţi ori par a fi—un micuţ român, un ţăran şi un mare sculptor în acelaşi timp, deplasându-se târşit de la bucătărie cu castroane de supă şi friptură de găină pe care a pregătit-o el însuşi şi înteţind focul în marele, asprul cuptor de piatră albă, aşa cum improvizăm noi la plajă, pe care şi l-a făcut singur, şi noi doi stând la taclale în două feluri de franceză şi mâncând hrean alb tăiat cum tăiem noi rapiţa şi bând vin alb dulce.”[8]

 

Dacă Brâncuşi ar fi cunoscut doar pentru lucrările lui „looking like nothing on earth” ar fi doar un artist celebru. Însă el, încă de pe acum, începe să fie învăluit în legendă. Este şi una dintre figurile cele mai des întâlnite în restaurantele din Montparnasse, se desfăşoară de mai bine de o jumătate de deceniu unde un uriaş party, întreţinut de colonia americană. Robert McAlmon, scriitor american, adeseori tovarăş de chefuri, ne poate face o prezentare a lui Brâncuşi în această ipostază :

 

„La miezul nopţii am pornit prin Montmartre şi bineînţeles că am bătut localurile unde ne-am fi putut manifesta în libertate. Pe la trei dimineaţa Brâncuşi conducea o paradă de obişnuiţi ai cabaretului pe la mese, la parter, apoi din nou la etaj, şi iarăşi la masa noastră, unde toţi am băut şampanie. El cânta un cântec românesc şi puicuţele cântau şlagărele la modă ale lui Mistingurt [sic]. Brâncuşi, care arăta demn şi patriarhal, a cucerit simpatiile tuturor cu atitudinea lui lipsită de griji. El şi-a păstrat abilitatea de a petrece ca şi cum ar fi o zi de sărbătoare ori vreo altă ocazie specială, caracteristică raselor pastorale.”[9]

 

Este ciudat faptul că Brâncuşi poate părea multora un solitar, chiar obstinat în solitudinea sa. Dar el spune totuşi despre sine că este „omul cu două sute de amici”.

Atunci?

Aceasta se explică în mare parte prin faptul că, deşi cunoscut tuturor celor care sunt actorii acestui uriaş vârtej de distracţii frenetice, el rămâne izolat în cercul acelor artişti de vocaţie pentru care munca este o condiţie a existenţei. Brâncuşi este un neobosit muncitor. Nu este greu să-l găseşti dacă paşii te poartă în Impasse Ronsin. Dar este aproape imposibil să-l găseşti făcând altceva decât lucrând la sculpturile sale cu o aplicaţie şi o răbdare înnebunitoare.

Este cert că acestor „două sute de amici”, în ciuda cordialităţii lui, Brâncuşi le scapă. Modul de viaţă al sculptorului, împreună cu opera sa, atât de bizar alăturate, le apar acestora pe cât de minunate, pe atât de neînţeles. Numai că în acest Paris din deceniul 2, în acest vârtej fără precedent de energii, nimeni nu are timp să stăruie în nedumeririle sale. Viaţa trebuie trăită, nu gândită.

Şi totuşi…

Cine este acest personaj pe cât de celebru, pe atât de „ciudat” şi de misterios? Ciudat şi misterios într-un loc şi într-un moment care vor rămâne suspendate în timp, fără precedent şi, posibil, fără de a se mai repeta vreodată în viitor. Căci în Parisul anilor ’20 ciudăţeniile nu lipsesc. Unele dintre acestea sunt chiar bizarele caractere greu de închipuit în vreun alt loc de pe pământ. Dar cea mai mare ciudăţenie rămâne faptul că toate aceste caractere s-au adunat la un loc în acest district numit Montparnasse.

Şi totuşi…

Cine este Brâncuşi cel adevărat? De unde vine el?

 



[1] Acest text reproduce „Prologul” lucrării „BRÂNCUŞI. O BIOGRAFIE”, Editura ARTEMIS, Bucureşti, 2006.

[2] Rowell (ed.), Brancusi vs. United States, pp. 48-50.

[3] This Quarter, vol. 1, nr. 1 (1925), p. 264, citat în Ann Temkin, „Brancusi and His American Collectors”, în Brancusi, Constantin Brancusi. 1876 – 1957, p. 57.

5 Louis Vauxcelles în Excelsior, mai 1928, citat în Pontus, Dumitresco, Istrati, Brancusi, p. 187.

[5] Giedion-Welcker, Constantin Brâncuşi, p. 98.

[6] Urbanowicz, „Vizită la Brâncuşi în decembrie 1956”, în Carte de inimă pentru Brâncuşi, p. 82.

[7] Paul Morand în prefaţa catalogului expoziţiei Brancusi de la Brummer Gallery din 17 noiembrie - 15 decembrie 1926, în Georgescu-Gorjan, Amintiri despre Brâncuşi, p. 47.

[8] Edna Millay către Norma Millay, 13 octombrie 1922, în Millay, Letters of Edna St. Vincent Millay, pp. 161-164.

[9] McAlmon, Being Geniuses Toghether, pp. 76-77.

Vizualizări: 1044

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de ciomaga cezar pe August 24, 2011 la 8:13pm
Prin tot ce a creat, Brâncuşi, este frate cu infinitul. Să ne bucurăm, ROMÂNI, că Dumnezeu a hotărât ca acest poet nepereche al formelor, să fie român. Mulţumim pentu articol. Este de excepţie şi mai dorim asemenea lumini în umbrele necunoaşterilor noastre.
Comentariu publicat de Marina Stefan Zoltan pe August 24, 2011 la 6:11pm

"Cine este Brâncuşi cel adevărat? De unde vine el?"

Vine din stele. Este un sfânt. Fără "portofoliu". Acum când se "fabrică" pe bandă rulantă (în serie adică, industrializat deci) "sfinţi" cu "merite" (citeşte făcători de "minuni") imaginare sau, pur şi simplu, grosolan mistificate, minunile lui Brâncuşi sunt, cel puţin, ignorate.

Domnul Alexandru Buican, nu numai că îşi aduce aminte de Brâncuşi, dar îi dă viaţă cu o măiestrie  egalabilă. cu Pasărea măiastră.

Minunile lui Constantin (Brâncuşi) sunt reale.

"Fabricanţii" de sfinţi - au ridicat ei măcar un deget în apărarea lui Constantin Brâncuşi, pentru ca în propria lui ţară să nu fie condamnat la uitare? Sau... poate că l-au ridicat. Degetu' mijlociu.

Pentru a nu pierde acest proces, vom face recurs!

Sincere felicitări domnule Alexandru Buican.

Comentariu publicat de baciuileana pe August 23, 2011 la 10:34pm
om frumos. multumesc.
Comentariu publicat de petrov nicolina pe August 23, 2011 la 6:54pm
Domnule Brâncuşi, rămâi ...al nostru! Noi nu te înstrăinăm, nu te lăsăm uitării...
Comentariu publicat de Nemecsek Ştefan pe August 23, 2011 la 6:23pm
Informaţii interesante peste care nu trebuie să se aştearnă colbul uitării...
Comentariu publicat de Andrei A. RADU pe August 23, 2011 la 3:49pm
Un articol binevenit, măcar pentru generația tânără...dacă mai citește!
Comentariu publicat de Geta Purdea pe August 23, 2011 la 3:30pm
Stiam multe despre Brancusi, dar am aflat ,acum, cu mare incantare lucruri noi, pacat ca uneori fraza este prea intotocheata si nu prea explicita, ori poate traducerea este destul de neclara. Pacat, despre Brancusi orice informatie, oricand este bine venita dar nu oricum , in orice stil.....
Comentariu publicat de Vasilica Ilie pe August 23, 2011 la 3:04pm
Multumim! Interesant! Felicitari autorului!
Comentariu publicat de Smaranda Dan pe August 21, 2011 la 9:25pm

sper din tot sufletul ca acest articol să ajungă pe prima pagina.

mulţam fain.

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor