Un roman cu titlu simbolic: "Cireşul spovedaniei".

     Pe 5 iunie 1937 când Lucian Blaga a fost primit în rândurile Academiei Române, în discursul său nu a adus elogii vreunei personalități, vreunei instituții sau unor fapte, ci unui personaj aparte: satul românesc.  
     Asemenea lui Lucian Blaga, scriitoarea Ioana Stuparu, născută în comuna Mârşani, judeţul Dolj, spune la un moment dat: “Cultul pentru familie şi dragostea pătimaşă faţă de locurile natale, m-au îndemnat adesea să le aşez în veşnicie, şi am găsit de cuviinţă că scriind despre ele ar fi cel mai bine.” Şi autoarea trilogiei “Oameni de Nisip” scrie despre locurile natale, despre oameni şi obiceiurile din zona de unde s-a născut.  
     “Cireşul spovedaniei” nu este singurul roman în care acţiunea se petrece la sat ci în mai toate romanele sale, demonstrându-ne că nu a uitat de unde a plecat. “Dacă vatra focului ar putea să vorbească, ai fi uimit de câte ştie! Este locul care cunoaşte cel mai bine viaţa tuturor generaţiilor de oameni ce au trăit într-o bătătură.”(…) “În cunie, la vatra focului, am stat de multe ori de vorbă cu mama şi mi-am golit sufletul de griji, de necazuri, de doruri. În alt loc n-aş fi fost în stare să vorbesc despre tainele mele.”  
Romanul pe care l-a publicat anul acesta-”Cireşul spovedaniei”- arată clar că autoarea nu se dezminte: ne introduce încă de la început în lumea satului, cu personaje care se întâlnesc la o nuntă după foarte mulţi ani. Aici are loc o scenă parcă desprinsă din filmul “Ciuleandra”, când lăutarii cântă “Alunelul” şi provoacă lumea la dans. Oamenii intră în horă şi toată lumea dansează cu paşi săltăreţi, cu chiote, fluierături şi strigături până la epuizare. Titlul romanului este unul simbolic. Aici, simbolul "spovedaniei" nu mai este vatra focului despre care autoarea spunea că stătea de vorbă cu mama ei, ci un cireş din grădină pe al cărui trunchi sunt scrijelite numele a doi îndrăgostiţi şi a două prietene. Sigur, întâlnim atâtea exemple de personaje îndrăgostite din literatura română sau universală care şi-au scrijelit numele pe copaci, pereţii unor peşteri, pe diverse pietre. Dar acest cireş va dăinui pe tot parcursul romanului şi va fi martorul poveştii de dragoste dintre Firu şi Zina şi povestea de prietenie dintre Mura şi Eva.  
     Romanul este alcătuit din mai multe povestiri care se leagă între ele. Autoarea conturează fiecare personaj în parte. Firu este un flăcău sănătos, harnic şi ambiţios: îşi construieşte o casă ajutat de rude, prieteni, vecini ca să fie în rândul lumii atunci când se va căsători. Acesta se căsătoreşte cu Zina care îi apare în vis în focul mergător, scenă desprinsă parcă din lumea fantastică, Zina fiind “o zână bună, frumoasă şi veselă, care îl striga pe nume şi îl îndemna să vină după ea, să o prindă”…Acesta pleacă la război tocmai când Zina era însărcinată cu fiica lor, Mura, dar, după război nu mai ştie nimeni dacă este viu sau mort. Apare spre sfârşitul romanului, după foarte mulţi ani când fiica lor este adolescentă. Zina îl găseşte la poartă, slăbit, murdar, cu degetele de la picioare retezate şi fără grai, ca un adevărat sălbatic. Firu este foarte schimbat : violent, mut, frustrat, nu o mai recunoaşte pe Zina, o confundă pe fiica lor, Mura, cu mama ei care îi seamănă perfect când era tânără. Moare nu după mult timp sub un mal de pământ care se prăvăleşte peste el.  
Pantelimon, un alt personaj, este poreclit de mama sa “Streche” şi aşa îi rămâne numele pentru tot restul vieţii. Era un bărbat ciudat prin felul de a-şi mişca umerii, parcă ar fi avut “rădăcini de aripi” şi din cauza acestui defect fizic a fost respins la vizita medicală, declarat inapt pentru armată. Nu pregeta niciodată când era solicitat de cineva la muncă, era bun la toate. El a ajutat-o pe Zina cât timp a lipsit Firu, fiind vecini, dovedindu-se a fi un prieten de nădejde şi după moartea acestuia.  
Mura şi Eva sunt două prietene care copilăresc împreună iar prietenia lor durează, chiar dacă se despart când fiecare pleacă la oraş. Se reîntâlnesc, şi, împreună cu soţii lor se vizitează şi îşi povestesc vieţile din perioada când s-au despărţit la tinereţe.  
     Este un roman care se citeşte uşor, cu un stil clar, scriitoarea alternând aceste povestiri în planuri paralele. Îi doresc Ioanei Stuparu mult succes şi la mai multe cărţi!  
 
Vasilica Ilie  
 
17 mai 2017  

Vizualizări: 15

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor