Prin luna august s-au terminat lucrările agricole de vară, ţăranii aşteptau luna septembrie când se începea recoltarea. Mai întîi se recolta floarea sorelui. Era o muncă grea. Trebuiau să meargă printre rândurile de floarea soarelui să aplece tulpina si să taie cu un cuţit căciuliile de floarea soarelui. Tulpinile erau pline de ţepi, căciulia plină de polen şi praf. Seara când terminau aveau mîinile şi faţa roşie de la înţepături şi polen, toţi strănutau parcă era epidemie de gripă. Pe urmă adunau căciuliile în saci şi le tranportau cu căruţa în curtea colectivului unde le depozitau în nişte soproane fără uşi. Acolo cei mai în vârstă care nu puteau merge la cules şi copiii le băteau cu nişte lopăţele de lemn speciale până săreau toţi sâmburi de pe ele. Sâmburii de floarea soarelui se puneau în saci şi erau trimişi la o rafinărie de ulei. 
Binenţeles că pe Anişcuţa nu a lăsat-o Solomnica nici măcar la bătutul florii soarelui cu toate insistenţele lui Văsălie. 
- Mică, nici pe scaun nu poate să lucreze. Ţi-am spus că-i o puturoasă. Veta cum poate mere? 
- Lasă-mă-n pace cu Veta. Doar am văzut-o io. Lasă copchilu' acasă pe bunică-sa şî ie mai mult să distrează pe hotar cu unul şî cu altul. Şî mumă-sa râde. 
- Mică, ştiu că nu-ţi place Veta, de-ia o voroveşti de rău. 
- Nu o vorovesc io, o voroveşte satul. Săracul Emil de ar şti! 
Nu-i plăcea lui Văsălie ce auzea de la mamă-sa, dar trebuia să tacă. Solomnica nu mai mergea sâmbăta la lucru, rămânea acasă să frământe ea pâinea şi să facă în cuptor. Anişcuţa deja avea burta prea mare şi nu o mai lăsa să facă lucruri grele. Într-o sâmbătă după ce au terminat lucrul şi au mâncat, Anişcuţa spune: 
- Vreau să mă duc până acasă la ai mei. 
- Du-te, a spus Văsălie. Numa să nu uiţi de tine cum ţî obiceiul. 
- Du-te cu ie, a spus Solomnica, că aşa îi frumos să mereţi împreună. 
- Mă aşteaptă Petrică. O zis că după ce mâncă să mă duc până la el. 
- Lasă-l pe Petrică şî du-te cu nevastă-ta. 
Nu a mai avut cine s-o audă. Văsălie era deja pe drum şi Anişcuţa lângă el. 
Pe parte cealaltă a drumului stătea Veta cu Milucu în braţe. 
- Na, da unde mereţi amândoi, strigă ea. 
- Văsălie mere la Petrică şî io mă duc până acasă. 
- Care casă? Doar aici îi casa ta! 
- Nu şti că io am două căsî. Am casa bărbatului meu şî a părinţilor mei. 
Veta a tăcut. De obicei fata se muta în casa bărbatului, nu invers. Solomnica, care a auzit toată discuţia, a zâmbit. 
"Tăcută, tăcută, nora asta a mea, dar când deschide gura poate arunca flăcări şî otravă. Tre' să am grijă. Că amândouă sântem bune de gură" 
Privea pe drum după Anişcuţa care se îndepărta legănându-se şi numai ce o vede pe Veta că trece pe lângă ea cu un coş în mână. 
- Unde meri Veto? 
- Mă duc la Petrică să-i duc mîncarea. 
- Da l-am văst' pe Petrică c-o fost la voi. 
- O fost, da n-o mâncat. 
"Ăsta nu-i lucru curat. Unul zâce una, altul zâce alta. N-am avut noroc să se mărite cu Sandu şî să plece în oraş sau la dracu-n praznic" gândi Solomnica şi a intrat supărată în casă 
- Bună zîua lele Floare, a salutat Anişcuţa când a trecut pe le poarta părinţilor lui Ghită. Ce mai faci?
-Na bine, da intră că amu cierbe cafeiul şî stai să bei unul cu noi. 
Sub vie era aşezată o masă unde pe un scaun şedea Mioara, soţia lui Ghiţă. 
- Servus Mioară, da când aţi vinit, a întrebat-o Anişcuţa. 
- Nu tare demult, am mâncat şî Ghitâ s-a dus cu tata socru în grădină să scoată nişte cartofi şî să mai vadă ce ducem când plecăm. 
Anişcuţa o studia cum era îmbrăcată. O vedea ca pe o adevărată doamnă. Numai când deschidea gura, oricum schimonosea cuvintele, tot nu reuşea să vorbească ca la oraş. Oriunde mergi şi oricât te străduieşti, felul de a rosti cuvintele şi de a pune accentul nu schimbă mai nimic în felul tău de a vorbi. Tonalitatea pe care o dai cuvintelor şi felul cum le rosteşti greu le poţi schimba şi arată locul de unde te tragi. Mioara se străduia să vorbescă "domneşte" cum spunea soacra ei, dar cuvintele ca pe la sat îi ieşeu din gură. 
-S-or făcut baraboi lele Floare, a întrebat Anişcuţa. 
-Îs destui de mari. Piste vreo două săptâmâni îi scoatem pe toţi. Amu scot numa' cât să ducă ei acasă la oraş. 
-Mică, nu-i dulce cafeaua. 
-Îţi mai aduc niere 
-Nu vreau miere, adă- mi zahăr. 
"Na ni dragă la ie, îşi spune Anişcuţa. Parcă pe la ei nu se spune niere la zahăr, şî nu să poate ridica de pe scaun să-şi ieie singură. Mare doamnă! Îi place să fie servită." 
Între timp au venit din grădină Ghiţă cu tatăl său. Ghiţă era îmbrăcat cu nişte pantaloni uzaţi, o cămaşă cârpită şi pantofi scâlciaţi în picioare. Era un contrast mare între felul cum era îmbrăcat el şi soţia lui. Mioara avea pe ea o fustă stâmtă şi scurtă, o bluză albă, elegantă de pna, pantofi cu tocul cui şi ciorapi de nylon. Părul era tuns scurt şi cu permanent în el. 
-Mă duc la toaletă, a spus Mioara, s-a ridicat şi a plecat spre fundul curţii. 
-Unde mere, întreabă nătângă Anişcuţa. Ce-i aia toaletă şî când v-aţi cumpărat. 
Pe Mioara o pufneşte râsul, se întoarce cu privirea înapoi, nu-i atentă unde calcă şi cade. Ghiţă fuge şi o ridică. Mioara îi roşie la faţă, se ridică sprijinită de Ghiţă care o aduce înapoi şi o aşează pe scaun. Îşi priveşte stricăciunile. Ciorapii is rupţi, bluza s-a înverzit de la iarbă iar un pantof nu mai are un toc . La găsit Ghiţă înfipt în pământ în locul unde a căzut Mioara. 
- Mioară dragă, puteai să-ţi schimbi şi tu hainele când ai vint, că aşa-i la tară, parcă n-ai ştii, a spus Anişcuţa. 
Floarea tăcea. Ştia că nu-şi schimbă hainele ca să nu o ajute cu nimic când vine acasă la ei. Îi plăcea să fie servită şi tratată ca o mare doamnă în casa socrilor ei. Ca să fie o soacră bună şi mai ales să aivă linişte Ghiţă în familie, îi făcea pe plac. I-a adus o pereche de tenişi şi şosete să-şi ieie în picioare. 
-Na amu' nu-ţi mai rupi chicioarele, nu a putut să tacă Anişcuţa. 
Parcă voia să pună paie pe foc. 
-Ghiţă, hai du-mă la closet. Mă doare piciorul şi nu pot călca. S-a ridicat şi a pornit spre fundul curţii sprijinită de Ghiţă. 
"Na, amu ştiu ce-i aia toaletă. Nu putea să zîcă de la început şi să-şi ieie tenişi, gândi Anişcuţa." 
-Mulţuniesc de cafei. Mă duc, pace bună. 
A intrat zâmbind în curtea părinţilor ei. A văzut privirea lui Ghiţă şi a citit regretul din ochii lui. Se simţea răzbunată. Mioara nu era cu nimic mai mult decât ea. Era o biată muieruşcă plecată din sat şi care acum vroia să facă pe marea doamnă în faţa ei. Şi a mai înţeles că de acum Mioara era o dezrădăcinată ca multe alte fete plecate din sat. În oraş erau privite tot ţărănci, iar în sat nu mai erau privite ca de ale lor. Mai ales cele care nu mai vroiau să-şi recunoască rădăcinile. 
-Eşti voioasă Anişcuţă de râzi singură, au fost cuvintele cu care a întâmpinat-o mama ei. 
-Lasă mică că-ţi povestesc, numa să m-aşez că-s tare gre'. Lelea Floarea m-o chemat în ogradă să beu un cafei cu Mioara. 
-Ai văzut ce muiere cinaşă are Ghiţă şi ce fain se îmbracă. 
-Am văzut mică. Numa' nu ştiu cu mere mâne la oraş cu un pantof fără toc şi cu ştrimfii rupţi. 
-Cum fără toc? 
-O căzut, că o vrut să meargă, cum îi zce? la toaletă, cu pantofii cu tocuri şî i-o intrat tocul în pământ şî s-o rupt. Amu cred că-i stă bine cu fusta mini şî cu tenişi. 
-Voroveşti cu ciudă de ie. Nici amu nu ştiu di ce te-o lăsat Ghiţă şî s-o însurat cu aia. Acum erai şî tu doamnă în oraş.. 
-Cum nu ştii mică? Guma din chiloţii mei nu s-o rupt şî au rămas pe mine. Ai ei au căzut jos...

Anişcuţa nu a mai culesc în toamna aceia. Era tot mai grea, abia se mai mişca. 
- Anişcuţă, tu nu-mi faci nepoată, o să faci un băiet dolofan, dar următorul îi musai să fie fată, obişnuia să spună Solomnica. 
- De unde ştii tu mică? 
- Iaca ştiu, că am văzut destule muieri grele. 
Şi a avut dreptate. Într-o dimineaţă Anişcuţa s-a trezit cu nişte dureri ciudate prin mijloc. Nu a spus la nimeni nimic, dar când să se schimbe a văzut nişte pete roşii pe chiloţi. Atunci a trecut peste pudoarea ei şi i-a spus Solomnicăi. 
- Mică, ce mi se-ntâmplă? Parcă tre' să fiu bolnavă aşa dureri am şi mi s-o pătat chiloţii. 
- Vai de mine, tu naşti. Vasile fugi repede la Sfat şi roagă-i să cheme salvarea. Mai repede Vasile, ce te uiţi? Vrei s-o moşim noi? 
Solomnica a asistat la câteva naşteri şi ar fii ştiut ce trebuie făcut, dar femeile pe atunci începuseră să nască la maternitate, nu mai năşteau acasă aşa că meseria de moaşă a satului se pierdea ca multe alte meserii. 
Văsălie era dus la serviciu în oraş, nu avea cum să-l anunţe, a trimis vorbă la Măria că nepotul lor e pe drum, a pregătit-o pe Anişcuţa pentru internare şi au plecat amândouă cu salvarea. După ce Anişcuţa s-a internat, Solomnica s-a dus la fabrică, unde lucra Văsălie, să-l anunţe că va fii tată şi când iese de la serviciu să vină şi el la maternitate. Maternitatea era pe o srtadă ce urca din centrul oraşului, unde ajungeai în câteva minute. 
- Da ce? Tre' s-o păzim? Cu ce o ajutăm că stăm la poartă? 
- Mă băiete, începe să-mi pară rău că te-am însurat. Unii oameni nu merită o familie. 
"Da mică, ai dreptate: m-ai însurat!" gândi Văsălie. 
- Mergem şi aşteptăm, că doar n-om mere acasă fără să aşteptăm să se nască nepotul meu. 
- Dacă-i fată? spune Văsălie numai s-o enerveze pe maică-sa. 
- Îi băiet şi va fii moştenitorul pământurilor pe care o să le primim înapoi când nu va mai fii colectivă. 
"Visezi, mică. Visezi,"gândi Văsălie, dar nu avea curajul să se ia la harţă cu mamă-sa. "Cei 7 ani de acasă" nu-i dădeau voie să-şi contrazică părinţii. 
Solomnica s-a întors la poarta maternităţii să se intereseze de Anişcuţa. Portarul a sunat la Sala de naşteri şi i s-a răspuns că e încă în travaliu. Solomnica nu înţelegea ce e acela travaliu dar a spus: bine şi a coborât în centrul oraşului unde era un parc frumos numit Piaţa Trandafirilor. Printre rondurile de trandafiri erau bănci. S-a aşezat pe o bancă şi a început să privească la mamele care au ieşit la plimbare cu copii lor. Erau câteva mame şi bunici care împingeau nişte cărucioare în care se aflau copii mici. Când a trecut pe lângă ea o bunică cu cărucoirul s-a ridicat şi s-a dus la ea să vadă copilul. 
- Te opreşti o ţâr să-ţi văd nepotul. 
- Bună ziua, hai vezi-l, a răspuns femeia. 
S-a apropiat de cărucior, a ridicat păturica şi a luat copilul în braţe. 
- Vai cât îi de cinaş. De aghe aştept să-l ţin şi pe al meu în braţe. 
- Doar nu faci copil, o întreabă femeia mirată. 
- Vai de mine, nu io. Ia noru-mea îi sus la maternitate îi la tra...travaliu, cum îi zâce, că aşa mi-o zâs portarul. 
- Ăla-i salonul unde aşteaptă femeile ca să nască. Pe urmă o duce-n sala de naşteri. 
Femeia a lut copilul, l-a aşezat cu grijă în cărucior s-au salutat şi a plecat. Solomnica privea în urma ei cum împingea căruciorul. Erau şi în sat câteva mame care aveau cărucioare dar cel mai adesea copii se purtau în braţe. 
"Asta s-o crezi tu Văsălie că nepotul meu n-o să aive un cărucior. A lu' Filon or vândut purceii de la scroafă şî au luat cărucior. Ce mândră-i noru-sa că împinge căruciorul prin sat." 
A urcat din nou dealul la maternitate să se intereseze de Anişcuţa. Încă era tot în travaliu. A coborât dealul să mergă din nou în parc dar l-a văzut pe Văsălie că urcă spre maternitate. 
- Acum am întrebat şi încă-i în travaliu. 
- Mică, da ce frumos ştii să voroveşti. Da ştii ce-i ăla travaliu? 
- Ştiu Văsălie, ştiu că mi-o spus o doamnă. 
- Da repede-ţi mai faci prietene! 
- Da-mi fac, că io nu-s o muiere încuiată. Ştiu să vorovesc cu oamenii. 
Când au coborât a simţit miros de mâncare. Şi-a amintit că în ziua acea n-a mâncat deloc. 
- Hai Văsălie să mâncăm ceva, că până ajungem acasă îi mult. 
- Da cât vrei să stăm? 
- Ţi-am zâs! Pân ce naşte. 
- Şî dacă durează zile? 
- Şî ce dacă? Că ie l-o purtat nouă luni, tu poţi sta la poartă câteva zile. Dar nu te teme că pe la ojână Anişcuţa o să-l audă plângănd. 
- Mică, tăte le ştii. 
- Tăte dragul mamei, că io am trăit în lumea asta, nu pe lângă ea. 
Au intrat în Lacto-barul de unde se simţea mirosul de mâncare. 
Au comandat mâncarea şi au mâncat în tăcere. Solomnica nu era obişnuită să mănâce prin braserii sau restaurante. Mânca şi îşi imagina cum o să fie cu copil mic în casă. Ştia că unele mame sânt foarte posesive cu noul născut şi se întreba dacă Anişcuţa o va lăsa să se joace cu nepotul ei. Nepotul pe care şi-l dorea atât de mult. 
- Eu parcă nu m-am săturat, a spus Solomnica. Ăştia au pus numa' o ţâr de mâncare în blid. 
- Dacă vrei mai comandăm ceva, a spus Văsălie. 
- Mi ruşine, poate pe la oraş numai atât se mâncă. Da io n-am mai mâncat de aseară nimica. 
-Mică, aşteptă-mă aici până urc să văd de Anişcuţa pe urmă merem la Grădina de vară şi mai mâncăm nişte mici. 
- Las că merg singură la terasă şi până vii tu îi comand ca să-i frigă. 
Solomnica stătea la masă, pe terasa Grădini de vară, cu două halbe de bere în faţă, aşteptând să vină Văsălie. Îi plăcea să bea câte un pahar de bere şi cel mai tare îi plăcea berea la halbă, să guste încet din spuma beri. 
- Ce-i mică? Bei singură. 
- Am comandat câte o halbă că mi s-o făcut sete. Imediat ne aduc şi micii. 
- Pe Anişcuţa amu' or dus-o în sala de naşteri. O zâs o asistentă că de amu' nu durează mult. 
- Bine, după ce mâncăm merem la Guliver să videm de nişte hăiniţe pentru ficiorul tău. Îi numa' piste drum. 
- Iar începi mică cu ficiorul? 
Au mâncat mici, au mai cerut câte o halbă şi parcă viaţa era mai frumoasă. Parcă şi Văsălie era mai vesel şi vorbea cu drag despre Anişcuţa şi copilul ce se va naşte. 
- Văsălie, mai urcă o dată dealul şî vezi cei pe acolo, că io nu mai pot de durere de chicioare. Mă duc la Guliver şî mă găseşti acolo. 
Nu a trecut mult şi Văsălie a intrat vesel în Guliver uitându-se după mamă-sa. A văzut-o lângă cărucioarele de copii. 
- Mică, mică, îi ficior! Cum de ai ştiut? Îl chiamă Bogdan, aşa i-o zâs Anişcuţa. 
Cei din magazin se uitau miraţi la fericitul tată, care-şi anunţa mama de naşterea copilului său. 
Regionalisme. 
Ojână- cină 
O ţâr- un pic 
Cinaş-frumos

Vizualizări: 82

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor