Frunzulițe zgribulite,

pe la colțuri ruginite

și pe margini aurite,

se desprind de pe crenguțe,

lăsînd franjuri în rochițe,

îngînînd gingaș un vals,

ce le șoptea vîntul fals,

pentru ultimul lor dans.

 

și rotindu-se uimite

printre ramuri văduvite,

plutesc lin, înfiorate,

mai pe față, mai pe spate,

foșnăind acorduri, sute

după niște note mute,

neștiind că acest avînt,

le va duce în mormînt.

 

vîntul le cînta în strună,

așteptînd  iarna păgînă,

ce cu poale ridicate

și sprîncene încruntate

se rostogolea la vale

înghețînd totul în cale

se-ncurcase în timp oare?

prea mult verde  este-n vale!

 

căsuțele  adormite

și cu frunze acoperite

zgribulite prin livezi

visau la poiene verzi

trimițînd fire de fum

peste garduri, pînă-n drum,

sfidînd iarna cea nebună

ce se încurcase-n lună

 

O colibă mai micuță,

rotundă ca o băbuță

își ridică fără veste

obloanele la ferestre,

și cu-n scîrțîit ușor,

prin ușa de la pridvor,

apăru un ghemotoc,

ce încremenise-n loc.

 

îmbrăcat cu o șubiță,

nu ghiceai, băiat, fetiță,

ridica cu mîini prea scurte,

căciulița de pe frunte,

făcînd ochii cît o roată

scrutînd vîntul de la poartă

care-i fluiera semeț

intră-n casă că te-ngheț!

 

ghemotocul  curajos,

neuitîndu-se pe jos,

mai să se încurce-n poale

de șubița mult prea mare,

se rostogoli la poartă

și ținîndu-se de toartă,

se răsti în gura mare

să se-audă pînă-n vale,

 

nu urla ca apucatul

să  se-audă în tot satul,

lasă frunzele în pace,

vor cădea cînd lor le-o place

nu te lua după o toană,

baba care vine-n goană,

de citit,habar nu are

ce scrie în calendare.

 

vîntul  își opri suflarea,

mare îi era mirarea

dintr-o așa o gămălie,

iese atîta gălăgie!

cît pe-aici să-și piardă glasul,

ș-apoi vede numai nasul

sub doi ochi ca ceru-n noapte,

sau ca două prune coapte.

 

și  înduioșat, se-nmoaie

ca un nor, ce după ploaie

se destramă în șuvițe,

amintind cozi de fetițe,

și totuși era suspect

cine-l pune la respect?

în el întrebarea mută,

cine-i  gîlma ce-l înfruntă?

 

pe sub gard, pe sub picior,

lunecă  tiptil, ușor,

căciulița e secretul  !

am s-o suflu la un metru

să vedem care pe care

că doar eu sunt cel mai tare

își spunea în gînd păunul,

ai să vezi cine-i stăpînul!

 

și făcînd pe mielușelul

se apropie mișelul

lunecînd pe sub  șubiță

și-ajungînd la căciuliță,

simte  un gît cald, gingaș,

gît fragil de copilaș,

unde bucle de mătase

se încolăceau voioase.

 

și uitînd de răzbunare,

el, ce se credea  cel tare,

uită totu-n jurul lui

de dragul copilului,

uită  valsul fără noimă,

fluierînd cu foc o doină,

lăsînd frunzele în pace

să coboare cînd le-o place.

 

Vizualizări: 16

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor