vârâsem mâna în mănuşă până la capăt

[Liviu Mataoanu]

vârâsem mâna în mănuşă până la capăt / fiecare deget este
la locul lui şi acum / în copilărie aveam mănuşi de blană cu un deget
acolo încăpeau toţi prietenii mei / acum mai puţini
şi mai puţin tineri;

uneori merg înspre tine / trec printre nenumărate maşini
mă aplec de fiecare dată / răsăritul este aproape
îl simt / îl miros / are gust de ceară de albine şi miros
de scoică abia desfăcută;

traversez câmpul închipuit ca o coală a zero;

înverzit / cu păduri întregi de copaci care în loc de frunze
au foarfeci / de toate culorile / după cum sunt de clare cuvintele;

şi tot acolo / stăteau şi şlefuiau o lespede înaltă / se desprinsese
din zid şi ameninţa să-l prăbuşească / mă aşezam în spatele lor
desenam pe hârtie / lespedea / zidul / şlefuitorii
le curaţam la fiecare jumătate de oră umerii;

cu o zi înainte unul dintre ei făcuse infarct / toţi vorbeau
despre asta / acum erau mai puţini pentru corul de weekend;

(poemul
robust / odihneşte cuvintele asemeni mesei de la anul 800
vânatul).