Venedict Erofeev: „Nu-ţi risipi viaţa…”

Nu-ţi risipi viaţa… *

 Venedict Erofeev a murit demult...

A fost, cu adevărat, ceea ce se numeşte o figură legendară.. În 1970, nuvela sa „Moscova-Petuşki” a apărut în samizdat(l, dactilografiată în doar două exemplare. În câteva săptămâni, nuvela a făcut înconjurul Moscovei, apoi al URSS-ului, reuşind, în final, să treacă dincolo de graniţele ţării. S-a vorbit mult despre Venedikt Erofeev, însă puţini îl cunoşteau: nu iubea publicitatea zgomotoasă iar ziariştii – care pur şi simplu l-au luat cu asalt din toate direcţiile după “proclamarea” transparenţei – îl iritau. Suferea de cancer. Un celebru chirurg francez s-a oferit să-l opereze. Funcţionarii de la „cadre” s-au minunat când, cu un zel deosebit, i-au cercetat cartea de muncă: avea o singură întrerupere a activităţii sale profesionale, de numai patru luni, în…1963! Ca urmare, nu i s-a aprobat plecarea."Voi muri şi nu voi înţelege niciodată acest lucru, că doar nu le ceream o călătorie turistică...". A murit fără să fi avut timpul de a-şi realiza măcar jumătate din proiecte. A dispărut lăsându-ne extrem de puţine lucruri despre el: câteva interviuri, o autobiografie şi câteva cărţi care-şi aşteaptă, încă, editorii…

*

- Cum trăiţi dvs? Şi cum găsiţi timp să mai scrieţi?

- Am lucrat întotdeauna. Şi atunci când scriu, întins pe patul de sus al vagonului-dormitor al
muncitorilor, oamenii se apropie de mine şi-mi zic: ce dracu’ tot mâzgăleşti acolo? Vrei să dai la vreo facultate? N-ai nici o şansă: acolo intră numai ăi cu pile. Mai bine hai cu noi să bem un păhărel.
Cam aşa văd ei problemele. Şi să-ţi mai dau un şpil interesant pentru…

- Pentru biografia dvs…

- Da’ nu-i vorba de mine! E vorba despre despre poporul rus. Sau, mai degrabă, despre un popor rus sovietizat…Bun. Îţi voi spune o istorioară. Un cablu s-a prăbuşit într-un şanţ cu apă îngheţată. Trebuia să intre cineva acolo să-l scoată. Nu prea se înghesuia nimeni. M-am uitat la ei şi – nu c-aş fi unu’ curajos, ci pentru că mi-era scârbă de mutrele lor – m-am băgat io. Tocmai atunci trecea pe acolo o femeie cu puştiul ei. Mă arată băiatului – pe mine, care n-am avut, în viaţa mea, o singură notă proastă la şcoală – şi-i spune: dacă nu înveţi, ajungi ca ăsta, să te târăşti prin şanţuri…”

*

Fiu al unui „duşman al poporului”. Născut în Kiovsk la 21 octombrie 1938 (m. 11 mai 1990), în peninsula Kola, undeva lângă Cercul Polar, pe carel-a traversat pentru prima dată – de la nord la sud, evident! – la 16 ani, după terminarea liceului (cu diplomă de onoare), mergând la Moscova, pentru a da examen la Universitate. A fost admis, însă un an şi jumătate mai târziu a fost exmatriculat deoarece chiulea în mod sistematic de la orele de pregătire militară. Din acel moment, adică din martie 1957, a colindat toată ţara, practicând tot felul de meserii: descărcător într-un magazin alimentar (la Kolomna); ajutor de zidar pe şantierele de la Ceriomuşki (Moscova); cazangiu (la Vladimir); paznic la miliţie (Orekovo-Zuevo); achizitor de sticle goale (Moscova); foreur într-o expediţie geologică (Ucraina); puşcaş al unei gărzi mlitarizate (Moscova); bibliotecar (Briansk); colector într-o expediţie geofizică (dincolo de Cercul Polar); şeful unui depozit de ciment pe şantierul de construcţie al şoselei transsiberiene Moscova-Pekin (Djerzinsk) etc. Cel mai mult timp l-a petrecut ca funcţionar la poştă. Însă singurele locuri de muncă pe care le-a îndrăgit cu adevărat a fost acela de „laborant al expediţiei parazitologice” în stepa Faim (Uzbekistan) şi cel de „laborant la institutul de cercetări pentru lupta împotriva antilopelor africane gnous”(Tadjikistan)! A devnit tată în 1966. Bunic, din 1988. Aşa cum îşi amintea mama sa, a început să scrie la 5 ani. Prima sa operă demnă de semnalat este Însemnările unui psihopat, începută la vârsta de 17 ani, cea mai amplă şi absurdă lucrare a sa. În 1962: Nuvela cea bună, pe care cei care au citit-o, au calificat-o drept o „tentativă absurdă de a scrie o Evanghelie a existenţialismului rus” iar pe autor ca pe un „Nietzsche întors pe dos”. A scris o serie de articole despre scriitorii norvegieni Hamsun şi Bjornson, ca şi despre ultimele drame ale lui Ibsen. Toate aceste articole au fost refuzate de redacţia „Editurii de lucrări ştiinţifice a Institutului Pedagogic de Stat”, ca fiind „groaznice din punct de vedere metodologic”… În anii care au urmat, el şi-a strâns toate aceste lucrări în zeci de caiete şi bloc-notes-uri groase, închizându-le în câteva sertare. Boala sa (un cancer al laringelui), care îşi va arăta primele semne în vara anului 1985, îl va determina să amâne sine die realizarea altor proiecte.

*

„ - Aţi suportat două operaţii extrem de dificile, în urma cărora aţi fost pensionat ca invalid. Şi, până la vârsta de 50 de ani, nu puteţi măcar să vă imaginaţi că aţi putea fi celebru ca scriitor…

- Acum câteva luni, în timp ce eram la spital, mi s-a schimbat grupa de invaliditate şi pensia mea a trecut de la 50 de ruble la 26. În certificatul medical mi-au scris că poate efectua o muncă de birou ca şi alteă activitate în conformitate cu pregătirea profesională. Iar acum, chiar dacă pot intra în Uniunea Scriitorilor, n-o voi face niciodată.”

*

Mi se va da exact suma pe care ţara mea o va considera necesară. Şi, dacă mi se va da prea puţin, atunci voi face gât, de exemplu, şi ţara mea mă va opri şi mă va întreba: Linca, nu-ţi ajunge ce ţi-am dat? Ori, poate, vrei să mai pun un pic? I-am răspuns: Totu-i perfect, scumpă ţărişoară, dă-mi pace, că şi tu eşti la fel de lefteră că şi mine!”

(din voulumul „Noaptea Walpurgiilor sau Paşii Comandorului”)

*

- Puah!

- Cine a zis Puah? Voi sunteţi, îngerilor, care aţi spus Puah?

- Da, noi. Puah, Venia, cât poţi fi de grosolan!!!

(din volumul „Moscova-Petuşki”)

*

„- Unii din păstrătorii bunelor moravuri în literatură au fost, cumva, şocaţi de acest limbaj brutal?

- Grosolănia, în sine, nu prezintă nici un fel de interes pentru mine. Dar, iată ce este interesant: cei mai aprigi adversari ai folosirii acestor expresii în presă şi în literatură sunt tocmai aceia care le folosesc cel mai mult în cercurile lor restrânse, numai între confraţi. Ei le numesc cuvinte speciale. Eu le folosesc atunci când e vorba despre chestii indecente din viaţă şi nu ca mijloace de exprimare.Observ cu răbdare ce se întâmplă cu mine şi cu ceilalţi. Cât despre mijloacele de care mă servesc pentru a descrie toate acestea, oare de ce să-i şifoneze?

- Ne e teamă că iar o să începi…

- Că iar o să vă înjur? Oh, nu, nu, voi face abstracţie că sunteţi tot timpul cu mine
sau nu voi face, ca-nainte…Cu fiece clipă, devin tot mai fericit…şi dacă acum încep să spun porcării, o voi face de-o manieră fericită…aşa, ca în versurile poeţilor germani:Vă voi arăta un curcubeu! sau Hai să culegem perle! şi nimic altceva…Cât sunteţi de neghiobi!

(din volumul „Moscova-Petuşki”)

*

- Venedict Vasilievici, ce atitudine aveţi faţă de femei?

- Contradictorie.

*

Sunt contradictoriu. Pe de o parte, îmi plac formele femeilor iar faptul că noi, bărbaţii, n-avem, trezeşte în mine – cum să-i spun – un deliciu, poate – da, ei bine, trezeşte în mine o desfătare. Pe de altă parte, femeile i-au tăiat beregata lui Marat cu un şiş, deşi Marat era incoruptibil şi nu trebuia să i se ia gâtu’. Iată un fapt care omoară orice deliciu. Pe de o parte, ca şi lui Karl Marx, îmi place fragilitatea lor, bunăoară faptul că sunt obligate să se lase pe vine pentru a se pişa, asta îmi place. De ce mă umple? De deliciu, poate. Da, asta mă umple de deliciu. Dar, pe de altă parte, ele au tras cu pistolul în Lenin! Şi asta ucide, din nou, deliciul: lasă-te pe vine, dacă-ţi place, dar de ce să-l împuşti pe Lenin?"

(din volumul „Moscova-Petuşki”)

*

- Sunteţi un scriitor celebru. Scrierile v-au fost traduse în peste 20 de limbi…

- În 1973, „Moscova – Petuşki” a fost editată în Israel, peste patru ani în Franţa, în colecţia „Clasicii din samizdat”, apoi în Marea Britanie, Germania, SUA, Benelux, Polonia, Iugoslavia… Interesul pentru această carte, mărturisesc, m-a mirat extrem de mult.

*

- Permiteţi-mi – mă întrerupse tipul cu mustaţă neagră – sunt copleşit de personalitatea dvs şi vă mărturisesc, ca unui prieten, că sunt stupefiat de uşurinţa cu care aţi trecut frontierele de stat…

- Nu ştiu ce-i atât de stupefiant în asta! Şi, care frontiere??! O frontieră există pentru a nu se confunda naţiunile. La noi, de exemplu, există un grănicer care ştie clar că această frontieră nu este o ficţiune sau un simbol şi tocmai de aceea într-o parte a frontierei se vorbeşte ruseşte şi se bea mult iar de cealaltă parte, se bea mai puţin şi nu se vorbeşte ruseşte… Iar acolo? Ce frontiere poate avea el acolo, dacă toată lumea bea la fel şi nimeni nu vorbeşte ruseşte? Acolo, s-ar mulţumi să plaseze un grănicer, însă nu prea au unde să-l pună. Iată de ce acolo grănicerii hoinăresc şi taie frunză la câini, se plictisesc şi beau tutun…Ce e bine acolo, din acest punct de vedere, e că totul e liber. Dacă vrei, de exemplu, te poţi opri la Eboli. Dacă vrei să mergi la Canossa, nimeni nu te împiedică, mergi la Canossa. Dacă vrei să treci Rubiconul, ei bine, trece-l.

(din volumul „Moscova-Petuşki”)

*

- Consideraţi starea actuală a culturii ca pe o stare de criză?

- Nu este criză, ci o absenţă totală a crizei. Ar fi fost bine dacă era o criză minoră dar, nu-i nici cultură, nici criză, nu-i absolut nimic.

- Cum vedeţi viitorul?

- Sloganul meu preferat e: ‘om vedea! În interviul pe care l-am dat revistei Continent, am spus că nu se va întâmpla nimic bun în Rusia. Toată lumea se aşteaptă la lucruri tragice, blamabile, cumplite. De ce? Pentru că nimeni nu ştie nimic. Pe scurt, ei trăiesc aşteptând o nouă şi diabolică mârşăvie.

*

- Ziua de mâine e mai clară decât cea de ieri şi decât cea de azi. Dar cine-mi garantează că poimâine nu va fi mai rău ca alaltăieri?

- Ei, da! Bine ai zis, Venetcika. Ziua noastră de mâine etc. Ai spus chestia asta pe şleau şi extrem de inteligent. Rareori vorbeşti atât de direct şi cu atâta inteligenţă.

- Iar eu nu pot afirma acum că adevărul mi-e deja cunoscut sau măcar că sunt pe cale să-l aflu. Absolut deloc. Însă, sunt atât de aproape de el, încât îl pot examina cu uşurinţă.

(din volumul „Moscova-Petuşki”)

*

„ - Vă consideraţi dizident?

- Nu. Mă ţin deoparte. Antimuzicalitatea lor totală mă revoltă. Este un indiciu important, pentru a caracteriza – nu în întregime – oamenii care nu merită nici o atenţie. Din toate punctele de vedere. Vocile lor nu sunt armonizate.

*

De ce sunt ei atât de ordinari? Aud? Şi sunt ordinari deliberat, exact când n-ar trebui să fie, când sunt mahmuri şi iritaţi ori când sunt lipsiţi de vlagă şi liniştiţi! De ce asta? Oh, dacă lumea întreagă, dacă fiecare din această lume ar fi ca mine acum, blând şi temător şi nesigur de nimic: nici de sine, nici de locul său sub soare – ce bine ar fi! Lipsit de entuziasm, fără frenezie, fără să facă vreo ispravă – întruchiparea laşităţii universale. Aş accepta să trăiesc o veşnicie pe pământ, dacă mi s-ar oferi un colţişor ferit unde să nu fiu nevoit să fac te miri ce ispravă…

(din volumul „Moscova-Petuşki”)


Venedikt Erofeev, Venetcika nu mai e: a rămas, pentru toţi, acest din urmă nume, acela al personajului principal din povestirea „Moscova-Petuşki”. Jurnalista Olga Kutşkina spunea că nu cunoaşte pe altcineva mai pur ca el. „Nu-ţi risipi viaţa”, îi plăcea lui Venedikt să spună.

Nu-ţi risipi viaţa…

*

Şi dacă într-o bună zi voi muri – şi voi muri curând, o ştiu – voi muri fără să fi acceptat această lume, pe care, totuşi, am simţit-o de-aproape şi de departe, dinlăuntru ca şi dinafară, însă fără s-o pot accepta, voi muri şi El mă va întreba:Te simţi bine, acolo? Ori ţi-e rău? Iar eu voi tăcea, voi închide ochii şi mă voi cufunda în tăcere şi această muţenie a mea o vor înţelege toţi cei care ştiu ce-nseamnă o mahmureală ce ţine zile-n şir. Căci viaţa asta a noastră nu-i, în fond, o simplă chercheleală de moment a sufletului? Ori, poate, chiar un fel de eclipsă a lui? Cu toţii suntem beţi, numai că fiecare în felul lui: unul a băut mai mult, altul mai puţin. Iar efectele variază de la om la om: unul care-i râde-n nas acestei lumi, în timp ce altul plânge pe umărul aceleiaşi lumi. Şi mai sunt unii care înjură tot timpul şi le merge iar alţii care abia încep să înjure. Iar eu ce să zic? M-am bucurat mult în viaţa mea, însă nici un efect: n-am râs niciodată şi nici n-am înjurat vreodată aşa cum ar fi trebuit. Eu, care m-am bucurat atâta în lumea asta, n-am câştigat nimic, ba am ajuns să fiu cel mai serios om de pe pământ… Şi, totuşi, de ce taci?, m-a întrebat Dumnezeu, printre zeci de fulgere albastre. Credeţi, cumva, că I-am răspuns ceva? Am continuat să tac, să tac…

(din volumul „Moscova-Petuşki”)

* Text-colaj realizat după o serie de fragmente din interviuri – luate de Igor Şevelev şi Igor Bolicev şi apărute de-a lungul timpului în ediţia franceză a publicaţiei „Komsomolskaia Pravda” – precum şi din extrase din ediţiile în limba franceză ale scrierilor lui Venedikt Erofeev.

1 samizdat – nume generic dat tipăriturilor, multiplicării şi modalităţilor de difuzare clandestină a acestora în fosta URSS dar şi în celelalte ţări est-europene aparţinănd fostului lagăr communist. Aceste texte, cenzurate, deci cu interdicţia de a fi publicate, circulau, de regulă, într-un număr redus de exemplare, dactilografiate sau scrise de mână.

Traducerea, adaptarea şi prezentarea

© Bogdan Toma

Vizualizări: 106

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Bogdan Toma pe Martie 14, 2012 la 10:00am

Venedikt Erofeev este unul dintre scriitorii tare dragi inimii mele, aşa că, Mara, nu mi-a fost prea greu să-i găsesc scrierile (pe care întîi i le-am citit traduse în franceză apoi, în ultima vreme şi în română). Mai dificil a fost să găsesc ce s-a scris despre el precum şi elementele de biografie... Dar am găsit cîte ceva şi astfel a rezultat textul-colaj postat. Mulţumesc pentru consideraţii şi lectură ...

Comentariu publicat de iulian damacus pe Martie 9, 2012 la 7:54pm

interesanta opinia lui Erofeev despre dizidenţă/ dizidenţi

Comentariu publicat de Morariu Elena pe Martie 9, 2012 la 10:04am

...şi toţi ne risipim viaţa, încet, încet, fără să simţim că am trăit cu adevărat.

Comentariu publicat de Irina Lucia Mihalca pe Februarie 28, 2012 la 5:06pm

"Nu-ţi risipi viaţa…" Cat de profunde ganduri in acest colaj! Multumesc pentru aceasta lectura.

Cu pretuire, Irina Lucia

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor