Versurile de dragoste
Sunt doar de culoare albastră
Celelalte sunt alb-negru
Şi trebuie să facem slalom printre ele
Căci sunt nişte gogoloaie
Nefierte, nefermentate, lipicioase
Scrise înainte de cafea
Înainte de abluțiunile ritualice
Cuvinte rătăcite ce se agață
De nişte imagini cam forțate
Cum ar fi o siluetă albă cu mască
Ce stă şi priveşte stăruitor
De pe malul unui pârâu
Care curge paralel cu calea ferată
Sau o ființă neagră, blănoasă
Care stă la masa din bucătărie
Bătând darabana cu ghearele negre
Privind necruțător cu ochii galbeni, subțiri
Şi tot mergi către cuvinte şi imagini
Urmărind urme de animale pe caldarâm
Ținându-te bine de balustrada cromată
Învârtindu-te pentru a nu ştiu câta oară
În roata mare, luminoasă
Vomitând cu voluptate petale de trandafiri
Şi dungile negre ale tigrului

(E un anume punct de timp, dis-de-dimineață
Pe care îl prinzi doar dacă-l pândeşti
Când noaptea capătă o nuanță albastră
Atât de firavă încât nu ştii dacă ai ghicit-o
Sau e doar în închipuirea ta
Şi e singurul moment
În care guşti cu voluptate tristețea
Şi întrebi puținele lumini aprinse "Unde"
Apoi manevrezi în gol crucea cu sfori
Ale unui sentiment marionetă
Care nu a fost niciodată legat
Nicidecum să asculte de vreo comandă
Dar dimineața albastră
Înlesneşte comunicarea la distanță
A gândurilor inconştiente
Ale unor persoane care au în comun
Doar că sunt două umbre albastre
Golite de orice complicații
În orele prea timpurii sau prea târzii
Ale nopții care de fapt
E întotdeauna doar o dimineață albastră
Cu dimensiuni variabile)

Şi te chinui să scrii versuri
Legate de o casă izolată în câmp
Copleşită de nişte nori suspendați
Pe mai multe niveluri
Care stau ca nişte bucăți groase de frişcă
Date la o parte de pe prăjituri
Sau despre o fată care aşteaptă o maşină
Pe marginea unui drum înzăpezit
Şi tu îi îndrăgeşti atât de mult căciula groasă, moale
Scriind toate acestea pe o bancă
În fața unui loc din parc
Plin cu aparate galbene sau verzi
De gimnastică, printre copaci
Sub frunze, cuvinte
Verzi, suculente, galbene, veştede
Uneori fiind destinatarul semnelor obscene
Trimise de femei la care te uiți în gol
Cu angoasa imobilizată
Printre rosturile blocurilor de locuințe
Cu ferestre, cu camere, cu oameni
Ce-or face oare toți, în acest moment
Iar seara, singurul eveniment
E un foc cu scântei într-un coş de gunoi
O fată stă sprijinită de un zid şi fumează
Jucându-şi singurul rol care merită
Cel al misterului
Iar doi iubiți fac ritualul
De a scoate şi de a aprinde țigările
A trage primele fumuri
A se privi, a expira cu gravitate
Bucurându-se de aceste momente
Până nu survine stinghereala primelor cuvinte

(Nu pot să îți ating talia
Decât sub lumina albastră
Tu nu poți să priveşti fulgii
Decât în lumina albastră
În tramvai, față în față
Mâinile noastre nu pot să se atingă
Decât vegheate de lumina albastră
Privirile trebuie să se întâlnească
Să se susțină doar lângă o vitrină
Luminată în albastru
Singurătatea trebuie înconjurată
De spoturile albastre de pe o scenă de striptease
Cel mai bun tip de nebunie
Este colorat în albastru
Poate nu iubirea dar gândul despre iubire
Are întotdeauna o oarecare nuanță de albastru)

Versurile alb-negru se fac
Luând loc pe o balustradă de fier
Privind la oamenii în negru de pe acoperişuri
Precum şi la cei care pe stradă
Se uită în toate direcțiile, în sus, circumspecți
Privind la stolurile de păsări agitate
Care înconjoară un acoperiş
La capcana cu sârmă ghimpată
În care ele ar putea cădea
La femeia care păşeşte cu picioarele goale
Şi privind la raza lunii ce a spart un nor
Se roagă la ea să nu cadă
La omul cu joben negru
Ce se ascunde după un felinar, în ceață
Şi nu pot să scap de senzația răcelii ce m-aşteaptă
De la duritatea unei săbii
Sau de la peştele în mişcare, imobil în masivitatea sa

(Dar totul tinde a arăta
Ca o tragedie albastră
În care ea e o sfântă cu aureolă
De albastru neon
Iar el o mână atârnată
Prin geamul portierei unei maşini
Ce pare albastră de la lumina lunii
Dar nu dă nimeni drumul
Vreunui glas albastru prin păduri
Care să se legene ca o depresie în hamac
Căci plâng destul ferestrele
Lângă vreo cană abandonată
În lumina albastră a dimineții
Doar aşteptând o mână să poposească în alta
Mi-e frig şi e un frig albastru)

Este greu să laşi versurile baltă
Când ele strigă precum spicele mătăsoase de grâu
Mângâiate în plin lan alături de vânt
Că eu nu stau bine cu sentimentele
Desigur, în afara clipelor în care
Îmbrățişez cu disperare un câine mare, alb
Sau când arunc spre ferestre cu cocktailuri molotov
Dar valurile trădătoare ale mării inconştientului meu
Tot îmi aduc la țărm imagini pline de alge
Cu mâini îmbrățişate
Cu mâini apropiate care se țin de bara din autobuz
Şi te văd cu ochii închişi, calmă
Apoi cu capul plecat
În timp ce lupul iese din tine
Deschizând botul larg către lună
Iar mai târziu expirând
Un fum disprețuitor de țigară
Într-o postură de "bad girl"
Muşcându-ți apoi buza
Cu un aer nițel rătăcit

(Gata, am vopsit totul în albastru
Fumul de țigară, umbra ta, regretele mele
Dragostea şi frumusețea
Fuga ta răvăşită pe trotuare şi printre stații
Mâna ta care îți cuprinde părul pe la spate
Galaxiile din ochii tăi, scrise pe ziduri
Iar albastrul poate fi scris şi cu alb
Tot albastru rămâne)

Vizualizări: 55

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor