(Kalimat alqa ilay-kum as-salama)

Mehdi a intrat întâi la tatăl său
Să-l vadă și să-i ceară binecuvântarea
Locuia într-o colibă simplă, largă
Înaltă atât cât să înainteze aplecat
Ședea ghemuit, pe un covor gros, moale
Lângă un ibric mare, negru, care fierbea încet
Era împuținat, zâmbea mereu
Și nu prea știa cu cine vorbește
Lui Mehdi i-au rămas în minte
Dungile paralele de lumină
Care tăiau semiîntunericul încăperii goale
Fesul și liniștea lui taică-su

A mirosit deșertul, și-a înmuiat picioarele în mare
A gustat o boabă de strugure
Și a cerut-o de nevastă
A urcat-o în camioneta lui de marfă
Și a dus-o acasă, în Tabriz
Așa cum era, în rochie de mireasă
Dar nu a uitat să oprească
Într-un loc știut, la o curbă
Unde ea a coborât, a îngenuncheat
Căci inima îi rămăsese acolo
Și el a stat în picioare, în spatele ei
Respectându-i durerea

Era ceață și își amintea
Cum taică-su trăgea mai demult
Căruciorul plin de vreascuri
Tot așa, pe ceață și mergea apăsat
Uitându-se în jos, ignorând
Copacul izolat sau păsările
Și din când în când îi mai dădea
Zece fise cu care să se ducă la bâlci
Unde cel mai mult îl atrăgea maimuța
Ce se învârtea în jurul celui ce ridica greutăți

El ar fi vrut că ea să poarte, nu rochie albă
Ci cea tradițională, cu fustă roșie
Ciorapi roșii și bluză turcoaz
Împodobită cu multe brățări de argint, cu perle
Dar nu mai era cazul
Căci și vechea moschee fusese dărâmată
Mai avea acasă doar o cărămidă
Pictată cu albastru pe interior

Dar important era că nu era el
O mână brutală, neagră
Care să astupe gura
De pe chipul ei cu piele atât de albă
Visa să o ducă să vadă cândva
Câmpul cu maci din Boysun

După ce a lăsat-o acasă
Mehdi s-a dus la el la prăvălie
Unde în spate, printre pachete mari
Și manechine de plastic, goale
S-a descălțat și și-a făcut rugăciunile
Urmându-și qibla lui
Ea îl aștepta în acest timp
La fereastră, având capul acoperit cu shayla
După o perdea cu model cu frunze de vie

Când se ruga, lui Mehdi îi venea în cap
Nu viața la universitatea religioasă
Cu discuții purtate în haine lejere
Pe bănci, lângă flori și pereți acoperiți cu iederă
Ci un copac uscat și contorsionat
Plin de noduri, bătut de furtună în deșert

Porumbeii zburau agitați
Când trecea profesorul sobru
Drept, cu părul alb, grăbit
Pe ea a întâlnit-o acolo, la studii
Atunci îl privea direct în ochi
Dar câteva luni departe de Hamadan
Au schimbat-o și a găsit-o
Singură, departe, pe o ridicătură ce ieșea din mare
În rest, se împingea, se arunca
Convulsiv, pe baloturile rotunde de fân
Lăsate pe câmp de mașinile de cosit
Iar el era privit tăcut, mustrător
De bătrânele înveșmântate în chador
Stând nemișcate, sprijinite de bețele lor trainice

Lui Mehdi, orașul i s-a părut tot timpul
Ca o clădire fără acoperiș, uși și ferestre
Folosită de militari pentru aplicații
Pe terenurile de antrenament
Ce-i drept, blocurile înalte, albe
Ieșeau ca buruienile din solul pietros
Și pe lângă ele își făceau veacul câinii

În orașul vechi, femeile îl priveau speriate
Când el le privea stăruitor
Încercând să le ghicească trăsăturile sub voal
Erau mereu exerciții de apărare civilă
Împotriva unui atac chimic
Și trebuia să se întindă pe jos
Pe stradă, cu masca de gaze pe față
În culoarele prost luminate de lângă bazar
Largi și cu arcade carenate
Mai vedea câte un bătrân uscat, în albastru
Care fuma și se identifica cu colțul

Apoi, era treaba lui Mehdi cu prăvălia
Uneori o lăsa pe ea la tejgheaua din bazar
Și se ducea la depozit să aducă manechinele
Le căra prin oraș în pungi mari
În una picioarele și în alta
Trunchiurile cu capetele
Apoi, seara ea privea după câte o pasăre
Care probabil se ducea departe, la mare
Unde unchii ei pescuiau cu plasele
Tot spre cerul cu elicoptere
Privea Ayatollahul de pe un panou uriaș de propagandă
În oraș, bărbații în vârstă
Citeau în autobuz din Cartea Sfântă
În timp ce copiii neastâmpărați băteau în geamuri
Câte o femeie, complet în negru, bătrână
Rău prevestitoare, privea de pe înălțimi întinderea de case

Mai târziu, Mehdi și ea au plecat
Au scos în stradă șase scaune
Patru legături mari de haine, un frigider
O mașină de spălat, una de gătit și un fotoliu roșu
I-a luat un camion și i-a dus
Departe, spre câmpuri cu animale, păsări
Și ceață, fum și drumuri încadrate de zăpadă
Cu turte, mirodenii și păhărele mici
Cu băi publice unde băieși bătrâni
Îți strâng brațele, te împachetează bine
Și te masează urcându-se pe tine

Au lăsat în spate o oglindă mare, rotundă
În care se reflectă un zid alb și noaptea neagră
Un manechin de plastic, negru
Sprijinit de un stâlp, în fața prăvăliei
Și o statuetă mare de ghips
Cu o femeie tânără care surâde, cu o carte sub braț
O duzină de picioare de plastic îmbrăcate în ciorapi
Și niște pantaloni negri întinși la uscat
Care arată ca litera M

Aici, ei îi flutură în vânt eșarfa
Copacii nu au drept coroană
Una pictată pe gard peste un ciot retezat
Aici copiii stau în iarbă pe burtă
Și se prefac că înoată
Sunt încântați de baloane colorate
Pe care ea le umflă și le leagă cu ață

Vizualizări: 54

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor