Viaţa, aşa cum ţi-e dată sau cum ţi-o faci

 

Din volumul „Viaţă, viaţă”, Editura Pim, Iaşi, 2015

 

 

 

(Armată, politică, securitate, curaj de a spune că în viaţă nu totul merge strună)

 

„Căutăm în viaţă tot ceea ce fuge de noi şi fugim de tot ceea ce ne caută”! - anecdotă despre o mare mistică sufistă, Rabi'a Al-Adawiyya

 

 

        A defini viaţa e ceva dificil. Au încercat anticii („ca o piesă de teatru, aşa este viaţa: nu interesează cât de mult a ţinut, ci cât de frumos s-a desfăşurat” – Seneca), geniile („sunt două feluri de a-ţi trăi viaţa: unul, de a crede că nimic nu este un miracol; al doilea, ca şi când totul este un miracol” – Albert Einstein), politicienii („arta vieţii? rezervă, discreţiune, cumpătare, în genere negaţiune şi, în rezumat, abnegaţiune” – Titu Maiorescu; „în definitiv, nu anii din viaţă sunt cei care contează, ci viaţa din anii tăi” – Abraham Lincoln).

Scriitorii clasici universali s-au aplecat şi ei asupra subiectului („conştiinta vieţii preţuieşte mai mult decât viaţa” – F. M. Dostoievski; „fiecare trebuie să-şi trăiască propria viaţă şi să plătească propriul preţ” – Oscar Wilde; „în viaţă se întâmplă uneori accidente din care trebuie să fii puţin nebun ca să scapi cu bine” – Andre Gide ş.a.).

Dar nici filosofii nu s-au lăsat mai prejos („cum să pot admite că eu nu sunt făcut pentru viaţă, când, în realitate, viaţa nu este făcută pentru mine” – Emil Cioran, cât mai pot să-l amintesc; „dacă viaţa noastră are toate de ce-urile, atunci putem suporta aproape toate cum-urile” – Friedrich Nietzsche).

Oamenii de ştiinţă au ţinut şi ei aproape („iubeşti viaţa? Atunci nu risipi ca un nesăbuit clipele, căci din clipe este făcută viaţa!” – Benjamin Franklin). Aşadar, ce facem la îndemnul prietenilor moldavi? Continuăm?

Scriitorii contemporani s-au referit şi ei la viaţă în diferite moduri („cât trăim, nu putem şti de la început ce e încheiat şi ce nu” – Ileana Vulpescu; „ceea ce nu trăim la timp, nu trăim niciodată” – Octavian Paler), inclusiv umoriştii gânditori („dacă o viaţă de om e prea scurtă pentru a citi toate capodoperele, mai are sens să scriem cărţi mediocre?” – Valeriu Butulescu).

Am citit eu toate capodoperele? Recunosc că nu şi nici nu am de gând, că precis nu reuşesc. Dar de cugetat, cuget. Chiar şi mai încet, ca ardeleanul prin devenire (argeşean căsătorit cu ardeleancă, deoarece, vorba ceea, dacă te întreabă oarecine „de inghe eşti?”, îi răspuzi mintenaş „de inghe-i muierea!”) Haideţi, băieţi, recunoaşteţi! Am glumit, fetele din vremea noastră se mulţumeau cu o metaforă, un epitet… RAR CU O PLIMBARE PE BICICLETĂ...

Referindu-mă la cugetat, s-ar supăra profesoara mea de limba latină din liceul militar, doamna Ana Dumitrescu, dacă nu aş aminti şi expresia scrisă în 1637 de  René Descartes „cogito ergo sum” (cuget, deci exist), dar tradusă şi în limbile universale engleză şi franceză, în memoria profesoarei Maria Weter (think, therefore I am; je pense, donc je suis).

A avea curajul să vorbeşti sau să scrii despre armată, politică şi securitate este o sarcină şi mai dificilă. Mulţi din cei de vârsta mea se feresc din diverse motive. E treaba lor!

Scriam anterior despre un acasă al meu (gata, cuplaţi iphone-ul şi recitiţi - http://casa-gandului.ning.com/profiles/blogs/dor-de-acasa), despre mici detalii ale peregrinărilor pe planeta Pământ, momente ale vieţii. Aminteam acolo de dictonul lui Herman Melville că „viaţa este un permanent voiaj spre acasă”. Depinde cum defineşti în cursul vieţii acest „acasă”.

Aş putea să trec de la literatură la matematică, deoarece la şcoala primară din satul natal Livezeni, judeţul Argeş, a învăţat primele patru clase şi matematicianul poet Dan Barbilian (Ion Barbu, 1895 - 1961), al cărui tată, Constantin Barbilian, era atunci judecător la judecătoria plasei Stâlpeni. M-o fi molipsit cu ceva umbra lui?

Şi luând ca variabilă cea de a patra dimensiune, timpul t (ptiu, drace, complicaţii), viaţa ar fi o simplă integrală a unei funcţii de timp. Dar funcţia este regulată sau neregulată? Este aceeaşi mereu? Complicaţii mari! În plus, nu pot face integrarea în viaţă, deoarece nu se ştie cea de a doua limită a integrării, pe care o vor şti doar urmaşii. Aşa că las filosofia la o parte şi mă opresc doar la câteva momente ale vieţii, care mi-au influenţat devenirea, uneori cu semne de întrebare.

De ce am devenit militar? În copilărie tata nu îmi spunea poveşti cu feţi-frumoşi, ilene cosânzene sau zmei. Rememora doar momente de viaţă. A făcut armata la cavalerie, în Bucureşti, în regimentul 3 roşiori Regina Maria, ajungând la gradul de caporal. Regimentul purta numele ilustru al „mamei răniţilor”, soţia regelui Ferdinand, încoronat la 22 decembrie 1922 în Alba Iulia, în catedrala Reîntregirii Neamului.

Peste 11 ani de la încoronare, tata era ajutor al comandantului de pluton, dar de 6 luni fără comandant! În toamna acelui an, 1933, au fost repartizaţi în regiment 5 sublocotenenţi noi, unul, fiu de colonel, comandant de regiment in Timişoara, bun coleg şi prieten cu comandantul regimentului Regina Maria.

Comandantul de regiment, cum se obişnuia atunci, i-a invitat pe cei cinci sublocotenenţi la o masă la Cercul Militar Naţional, care s-a prelungit până spre dimineaţă. La ora 7.00 comandantul de regiment a primit raportul. Lipseau motivaţi câţiva soldaţi şi gradaţi şi un ofiţer, toţi în misiune, iar nemotivat un sublocotenent din cei cinci, comandantul de pluton al tatălui meu. Pedeapsa? Cinci zile de arest „la garnizoană!” Şi narările au continuat, cu multe pilde pentru noi, oamenii simpli de pe la brazdă.

Şi în 1988, înaintea plecării mele într-o nouă misiune în străinătate, căpitanul de contrainformaţii militare Costache mi-a pus trei întrebări, din care amintesc aici două – dacă tata a fost liberal, prima, ce are tatăl meu cu regele, a doua, existând la dosarul „de la ei, securiştii civili” o reclamaţie către contrainformaţiile militare, a unui consătean informator de vază că tata a strigat în cârciumă „trăiască regele!” I-am povestit că ştiu de la tata că bumicul meu, tatăl lui, a fost liberal, celălalt bunic, din partea mamei, ţărănist, ambii fiind primari, cu rândul, tata devenind primar în „democraţie”, în 1946, din partea Frontului Plugarilor, aliat cu comuniştii, membru de partid devenind şi tata doar în 1948, după ce a fost dat jos de regiunea de partid, numindu-se primar un comunist, muncitor „cheferist”, mai destoinic de prin Dărăbani, că doar conducea clasa muncitoare.

Căpitanul a zâmbit şi mi-a spus că se ştie, să nu îmi fac probleme, dar să îi zic „bătrânului” să o lase mai moale cu regele şi cu lozincile în cârciumă! În rest am discutat la ce să fiu atent la îndeplinirea misiunilor pe meleaguri străine. Îşi făcea meseria, mânca şi el o pâine! Mai era un an ăână la revoluţie. Vedeţi legătura? Iar a treia întrebare se referea la "moralitatea" unei verişoare a soţiei în relaţiile cu străinii! Dar ea era fugită de un an în Germania! Aşadar, se ştia, dar eu nu am avut de pătimit! Deştepţii contrainformatorii militari! Sau fata era cumva în misiune!?

În vara anului 1950 am absolvit cursurile clasei a doua cu trei zile mai devreme, deoarece învăţătorul Oprea Popescu, văr de al doilea cu tata, dar mai sever cu mine decât cu ceilalţi copii, pentru care îi sunt recunoscător, precum comandantul de regiment al tatălui cu subordonaţii săi. Motivul era că învăţătorul, căpitan de artilerie în rezervă, a fost concentrat pentru trei luni.

La prima sa venire acasă am văzut de aproape o uniformă de căpitan de artilerie, cu cizme adevărate! Subconştientul lucra! La absolvirea celor şapte clase am fost admis la liceul pentru băieţi Dinicu Golescu, din Câmpulung Muscel, în toamna anului 1955.

În prima sâmbătă după începerea şcolii am plecat acasă. Duminică după amiază, cu matricolă pe braţ, cu care mă mândream şi nu mi-erea ruşine ca celor de azi, treceam pe coridorul vagonului de clasa întâi al trenului personal cu care mă întorceam la internatul liceului. Am zăbovit două sau trei secunde la fereastra uşii unui compartiment în care erau doi ofiţeri în uniforme. Unul din ei, văzând matricola,  zâmbind, a tras uşa şi m-a chemat înăuntru. M-am descoperit, am zis bună ziua, am intrat timid şi le-am spus că am bilet de clasa a doua. Au insistat, au zis că „naşul” este de treabă şi am luat loc. M-au chestionat, erau foarte prietenoşi şi mi-au zis că parcă se văd pe ei cu câţiva ani în urmă.

Unul din ei, bucureştean, absolvise liceul militar de la Predeal (acum la Breaza), celălalt, piteştean. Amândoi absolviseră în august şcoala de ofiţeri la Câmpulung Muscel (de chimie), iar acum se prezentau la locurile lor de muncă, fiind repartizaţi chiar în şcoala urmată.

Le-am admirat uniformele impecabile şi aşa am aflat că există licee militare la Breaza, Iaşi şi Constanţa şi şcoli militare. Legătura se făcea în subconştient. La coborârea din tren m-au invitat în trăsura în care se urcaseră şi eram mândru. M-au lăsat în faţa liceului, m-au vizitat de trei ori la internat, dându-mi ulterior şi adresa casei unde locuiau în gazdă, chiar în centrul oraşului, în spatele grădinii publice, cea de lângă bulevardul „pardon!”.

În vara anului 1956 se dădeau examenele de absolvire a fiecărei clase, cum era moda atunci, destul de bună. Primul examen al clasei mele, A,  era la matematică. Înainte de examen am fost adunaţi toţi elevii claselor a opta şi a noua în sala mare. Un maior de la comisariatul militar condus de colonelul Vălimăreanu, ne-a informat că cine doreşte să urmeze cursurile liceului militar pentru clasele a noua şi a zecea poate face cerere şi i se va întocmi un dosar. Ni s-a dat timp de gândire de două zile. După aceste două zile m-am prezentat la liceu, unde a venit din nou maiorul. Am optat cinci inşi, trei pentru clasa a noua şi doi pentru clasa a zecea.

După terminarea examenelor, în ziua fixată, fără ştirea părinţilor, semnând eu în locul tatălui, motivând mamei că „merg la practică agricolă”, am plecat la Câmpulung, iar de aici la comisariatul din Piteşti. Eram destui, din toată fosta regiune Argeş. Aici l-am cunoscut pe viitorul meu coleg Florică Gheorghe, ulterior general şi şef al noii gărzi financiare de după revoluţie. Ne-am deplasat cu trenul la Iaşi, în clădirea liceului militar, lângă parcul Copou. Eram peste 1500 de elevi din toată ţara, candidaţi pentru trei clase noi a noua şi trei clase a zecea.

După peripeţii am reuşit doi musceleni, eu pentru clasa a noua, iar fiul colonelului Vălimăreanu, comandantul comisariatului (mai târziu centrului militar), pentru clasa a zecea. Asta şi după ce, la Iaşi, un căpitan m-a întrebat de ce nu scrie în dosar că sunt membru al U.T.M. Fusesem omis la primirea în U.T.M. la Câmpulung Muscel. Că fuseseră preferaţi întâi fiii de muncitori, ţăranii mai la urmă!

Ordinul de serviciu şi foaia de drum erau pentru prezentare la noua clădire a liceului militar, din Câmpulung Moldovenesc.

Părinţii au rămas perplecşi când le-am spus adevărul,  adevăr confirmat de documente. Că îl semnasem  eu pe tata în dosarul de candidat nu mă acuzaţi, că faptele s-au prescris! Viaţa de elev de liceu civil nu era uşoară, dar scăpasem de cheltuielile cu şcolarizarea, ce erau semnificative pentru cei de la ţară.

Părinţii aveau salarii mici, iar în familia mea tatăl a revenit la munca câmpului, fără salariu, fiind îa mare modă întovărăşirile, premergătoarele ceapeurilor, cu cote enorme. Banii erau puţini sau lipseau mari perioade de timp. De acum eram în grija ţării! Şi chiar când liceele urmau să se „mixteze”, cu băieţi şi fete la un loc, iar noi eram numai băieţi!

Acum am început să înţeleg ce înseamnă viaţa, vorba olteanului Marin Sorescu – „cu mine se petrece ceva; o viaţă de om”, şi el absolvent al liceului militar de la Predeal, dar evadat apoi spre cele literare la Universitatea din Iaşi, absolvită în anul 1960. Aşadar, nu pot aminti prea multe momente, rezumându-mă doar la unele mai neaoşe din anumite puncte de vedere.

După începerea cursurilor liceului militar am devenit şi utemist, explicându-mi căpitanul Strujan că „partidul e în toate!” Secretar al organizaţiei mele utemiste, pe companie, era colegul ardelean Rus Gavril, un poet de talent în revista liceului, eu fiind pasionat de matematică şi franceză, refuzând să particip la cenaclul literar. Îmi vedeam de ecuaţii şi de cântecele lui Roland.

În clasa a zecea, doi colegi şi căpitanul responsabil cu „munca” U.T.M. pe liceu au fost arestaţi şi condamnaţi, deoarece încercaseră să îl critice pe Marx la unele activităţi neinformale. Nici astăzi nu ştim pentru ce. Aşa că Rus dispărând (plus Tănase, argeşean din Mătăsari, ftate de securist), s-a organizat adunarea U.T.M. de alegeri. Pregătit era un coleg ce lucra minuţios cu ideile politice, urmând ulterior şi cursurile academiei politice Ştefan Gheorghiu, dar colegii m-au propus şi chiar m-au ales secretar! Dacă Rus şi Tănase citesc aşa ceva, m-aş bucura să aflu unde şi dacă mai există!

Timpul a trecut nebăgat în seamă! Singurul avantaj substanţial al „funcţiei”, de care nu îmi era ruşine,  a fost acela că la examenul de bacalaureat, la proba orală, cu toate examenele în aceeaşi zi, secretarii U.T.M. de la cele două companii ale claselor a XI-a am intrat primii la fiecare comisie, ca să „spargem gheaţa”, cu toate că era în iulie, fiind mai tupeişti (unii zicând că aveam „papagal”)! Ca să dăm exemplu (aproape) pozitiv!

La şcoala militară de ofiţeri de artilerie şi rachete mi-am văzut de treburile mele, cu traiectorii şi probabilităţi, colegii fii de muncitori devenind chiar şi membri de partid, partid ce trecuse de la „muncitoresc” la „comunist”! Sibiencele mi se păreau mai importante la acea vârstă decât locţiitorul politic de divizion, căpitanul Ţăranu.

Şi uite-aşa am fost repartizat la brigada de rachete operativ-tactice, unde locţiitori politici existau chiar şi la bateriile de lansare! Nu m-am prins de ce.  Mulţi se apucaseră de carte, urmând ei liceul la fără frecvenţă „la oraşul centru de judeţ”, să nu se ştie în localitate de situaţia lor şcolară!

Am urmat cursul de rachete de un an, au mai trecut doi ani, nu am luat în primii trei ani niciodată primă, deoarece făceam bancuri cu politrucii şi cu alţii, recitam din Vasile Militaru sau din Păstorel, pentru care m-a chemat şi m-a atenţionat căpitanul Duduman, ofiţerul de contrainformaţii!

La sfârşitul celui de al treilea an de ofiţer burlac, 1965, am anunţat că mă căsătoresc cu o profesoară de educaţie fizică şi chiar am făcut-o! Că stăteam bine cu fizica, dar mai prost cu educaţia! Şi în luna aprilie a anului următor, devenind eu serios, am fost trecut de la rangul de „utecist” la cel de „membru de partid”, recordul fiind că de 1 Mai „muncitoresc” am fost trecut pentru prima dată ca ofiţer,  la primă! Chiar dacă lansările de rachete în poligonul Baikonur le făcusem noi cu succes în vara anului precedent, 1964!

Şi înainte de plecarea spre poligon ne-a vizitat însuşi şeful consiliului politic superior al armatei, generalul Opriţă, ca să ne explice fundamentul „declaraţiei din aprilie”, de independenţă, a partidului unic. Şi chiar dacă ne-a vizitat în poligon însuşi comandantul trupelor de rachete sovietic, mareşalul Kazakov, nici dracul nu ne-a întrebat ceva de declaraţie, nici chiar „plimbătoarele în stepă” (гулящие в степь), fete „bune” deportate aici din Moscova sau din Leningrad, ca pedeapsă la locul de muncă!

Aşa că în 1965 eram însurat şi om la casa proprie! Cu lozincile mă descurcam uşor, că citisem mult la viaţa mea şi puteam recita nopţi întregi din Eminescu, din Esenin, chiar în limba rusă, limba lui Puşchin şi a lui Turgheniev, nu a lui Lenin şi Stalin, cum perorau unii după revoluţie, din Minulescu sau Vasile Militaru (interzişi atunci în şcoală) şi chiar de Neculuţă, că îmi plăcea „Iar visul tău acum te-arată/ frumos ca un locotenent,/ când vii în faţa ei deodată/ şi-i faci uşor un compliment!”

Şi în peregrinările mele cu trenul, mergeam atunci, ca locotenent, numai cu „foi de drum de clasa întâi”. Dar nu staţionam prea mul la clasa întâi! Mă întorceam tot în vagoanele de clasa a doua, deoarece numai acolo erau fete clasa întâi! Tinere şi frumoase, cum sunt româncuţele noastre, fără a fi important faptul că sunt utemiste, uteciste sau membre de partid sau nu! Şi ce-mi plăceau (vorba poetului – „Ştiu că-s vinovat, părinte,/ ştiu că vina mea e mare,/ vină fără de iertare…”)! Dar gata, eram însurat!

Şi mă deconspir cu prima mită! Am lucrat patru nopţi cu un locţiitor politic, un ditamai locotenent colonel din divizionul meu, la matematica de clasa a zecea, explicându-i eu cu de-amănuntul analiza combinatorie, aia cu aranjamente, permutări şi combinări! A dat examenul la Oradea, la un liceu unde erau la fără frecvenţă toţi activiştii pollitici, la care a luat, culmea, nota 9.

M-am trezit la uşă cu el cu un iepure împuşcat pe câmp, în afara sezonului, că era şi vânător, l-am luat cu plăcere şi l-am mâncat singur, Viorica gătindu-l dar evrând să guste, că a asistat cum i-am dat jos blana (că mă feresc, ca general şi profesor universitar, să scriu că „l-am belit”), spânzurându-l de coada de mătură, aşa cum îl văzusem pe tata, vânător ca orice fost pădurar, după braconaj sau după o partidă legală de vânătoare!

În vara anului 1968 am dat examenul de admitere la Academia (Tehnică) Militară, reuşind pe primul loc, cu media 9,75. Aşteptam cuminte la Ineu, la unitate, când, în august, trupele armatelor tratatului de la Varşovia au pătruns în Cehoslovacia (http://ro.wikipedia.org/wiki/Prim%C4%83vara_de_la_Praga).

Am fost trecuţi într-o noapte de la statutul de brigadă de rachete operativ-tactice la cel de brigadă antitanc, dotată rapid cu tunuri şi muniţie şi pregătită pentru apărarea graniţei de vest împotriva eventualei pătrunderi a trupelor sovietice staţionate în Ungaria. Am săpat chiar şi amplasamente în poziţiile de tragere, am tras multe proiectile în poligon. Locţiitorii politici se băgau şi ei în seamă, dar comandantul brigăzii, colonelul Moise, ulterior şef al artileriei Armatei 1, din Bucureşti, îi cam uşuia, spunându-le direct „Gata, că avem treabă!” Bateriei pe care o comandam nu i s-a repartizat locţiitor politic (mare pierdere!). Credeam că nu voi mai apuca să merg la facultate, dar eram decişi să nu cedăm.

Cu întârziere, abia în noiembrie, anul universitar a început şi devenisem micuţ „mic parizian pârât”, dar cu buletin de Ineu!

Amsolvind anii I şi II cu media 10, la începutul anului III am fost propus şi ales membru al biroului organizaţiei de bază P.C.R. pe facultate. Consiliul politic nu a fost de acord nici cu avansarea la gradul de căpitan cu un an mai devreme.  În facultăţi nu mai existau locţiitori politici! Mă acuzaţi? Că am invăţat bine? În academie nu am cunoscut ofiţerul de contrainformaţii, dar cred că el pe mine da! Anii au trecut precum clipele. Am absolvit cursurile academiei în 1973, ca şef al promoţiilor de ingineri militari martie 1973 şi august 1973.

Acum m-am întâlnit din nou cu activiştii de partid. Mi s-a spus să imi pregătesc cuvântarea ca şef de promoţie pentru festivitatea de absolvire. Auzind că aş fi fost repartizat la Buzău, i-am spus activistului de partid că nu iau cuvântul, deoarece, „pe surse”,  nu sunt repartizat la Bucureşti pentru a lucra în cercetare. Acesta m-a turnat sus de tot, colonelului Mihalcea, politrucul şef al academiei, care m-a „reclamat” telefonând viitorului meu boss, generalul Dragomir, seful Direcţiei Topografice Militare. Generalul fiind plecat în misiune, îi ţinea locul colonelul Anghel, care a luat imediat legătura cu şeful M.St.M., generalul Ion Gheorghe, să îl întrebe unde sunt repartizat.

Şeful Marelui Stat Major i-a spus că primise reclamaţii şi de la Consiliul politic Superior al Armatei că sunt recalcitrant şi să mă repartizeze undeva în fundul ţării! Dar nu aveam loc decât la Bucureşti, în Buzău, în Craiova sau în Cluj-Napoca.

Colonelul Ioniţă Anghel, om inteligent, i-a explicat tot, iar şeful M.St.M. i-a zis că o să se gândească. Şi în aceeaşi zi, când nouă ni se citeau repartiţiile la ora 17, a venit modificarea. Eram repartizat în Bucureşti! Pregătisem deja cuvântarea de absolvire, colonelul Mihalcea mi-o „corectase” politic şi totul a decurs normal! Partidul era în toate ce sunt! Atunci nu era la modă repartiţia după media de absolvire!

La noul loc de muncă, în unitatea de cercetare ştiinţifică, nu aveam politruci. Aveam organizaţie de partid, dar secretarul de partid era ales dintre cercetători şi aveam problemele noastre, în colaborare cu comandamentele de armă şi cu alţi cercetători din alte ţări ale lumii. Ofiţerii de contrainformaţii militare erau atenţi la modul nostru de comportare şi „ne instruiau” doar asupra loialităţii faţă de ţară, aşa cum aminteam mai sus.

Acelaşi lucru de seriozitate şi atenţie l-am observat şi la colegii ofiţeri din celelalte ţări, „capitaliste” sau „socialiste”, aşa că lozinca „jos securitatea din 1989” a fost bine calculată şi întreţinută! Se dorea să ne împuşcăm între noi!

Nu pot să nu mă refer la şansă, la întâmplare. În primăvara anului 1978 am fost examinat la consiliul naţional pentru ştiinţă şi tehnologie pentru a urma cursuri de specializare la Universitatea din Hamburg, pentru cartografie  computerizată şi sisteme informatice geografice. În iunie, pe timpul campionatului mondial de fotbal din Argentina, m-am deplasat acolo, după ce fusesem „instruit”, fără aspecte politice,  mai ales să nu cumva să iau contact cu cei de la postul de radio „Europa Liberă”!

La revenirea în ţară, constatasem că un fost coleg din clasele primare, consătean, fost securist în garda prezidenţială, decedase şi părinţilor le-a fost intererzis să desfacă sicriul să îl vadă. Chiar o fi murit? Că după câţiva ani, soţia, cu naveta o săptămână în control prin ţară,  avea să îl observe cu stupefacţie în uniformă de ofiţer al amatei române, în trenul de Giurgiu şi avea să coboare în Călugăreni! Aveam blocurile la 500 de metri în cartierul Berceni. Şi că cu o săptămână după ce plecasem în Germania „defectase” generalul securist Pacepa, tot în Germania, dar la o bază militară de pe lângă Frankfurt am Main! Dacă ar fi trădat înaintea plecării mele aş mai fi plecat? Soarta!?

Zona militară unde se predase generalul Pacepa aveam să o studiez la cursurile de cartografie automată şi teledetecţie de la ESA Darmstadt, din 1980. Aici mi s-au repartizat pentru fotointerpretare câteva fotografii aeriene ale bazelor militare americane din Germania. Profesorul era qamerican. Şi pentru comparare, mi s-a dat şi o fotografie aeriană din România! Şi ştiţi din ce zonă? Cu pădurea Balta, de lângă oraşul unde fusesem rachetist, în care ne instruiam, şi pe care apăreau clar imaginile instalaţiilor de lansare şi ale „trăsurilor” cu care se transportau rachetele de unde se mutau pe instalaţii! Am încercat să copiez fotografia, dar nu am reuşit! Ciudate sunt căile domnului! Cu câtă „grijă” fusese aleasă fotografia preluată din satelitul Corona!

Şi tot la aceste cursuri din 1980 aveam să mă duc din nou şi la Hamburg, pentru alte ore de laborator, locuind la acelaşi hotel Helgoland. Şi aici la o etapă de socializare de seară la camera cu televizor, că în cameră aveam doar o biblie în engleză, un tip bine îmbrăcat dintr-un grup de trei avea să mă servească cu o ţigară dintr-un pachet de Kent, într-o limbă română prtfectă. L-am luat pe colegul ceh, maiorul Milan şi ne-am dus să ne plimbăm în cartierul St Pauli! Gândiţi-vă la echipa de fotbal, nu la năzbâtii (pentru cunoscătiori)!

Dar de a doua zi, aveam să constatăm că în camera fiecăruia fuseseră schimbate bibliile, la el în limba cehă şi la mine în limba română! Că doar noi doi eram din „est”!

Cu Milan mă întâlnisem şi în primăvara aceluiaşi an în Berlinul de Est, locuind ambii la hotelul STASI, deoarece în ambele Germanii serviciile geodezice civile sunt în ministerele de interne, activitatea de analiză a rezolvării unei teme de cercetare privind automatizarea în cartografie fiind coordonată de serviciul geodezic civil german, dar şef de temă fiind locotenentul colonel Bauer, din armata estgermană.

În hotelul STASI, un tânăr neamţ simpatic ne-a explicat cum să recepţionăm corect posturile TV din Berlinul de Vest, inclusiv al armatei americane staţionate acolo, pentru a nu încerca noi şi să dereglăm televizoarele!

Ce facem cu politica în armată? Fiind desfiinţate posturile de locţiitori politici la eşaloanele mici, s-au gândit politicienii „de sus” şi au luat o măsură dată dracului. În liceele militare nu aveau cum influenţa admiterea. Era prea de tot. Au inventat atunci locuri separate la şcolile militare de ofiţeri, pentru fiii de muncitori sau foştii muncitori mai săraci în cunoştinţe şi din ăştia se recrutau, chiar dacă reuşeau cu medii mici şi terminau tâtâş-grăpiş, în funcţii cheie, viitorii comandanţi sau activişti politici la eşaloanele superioare. Şi doar ştiţi că „prostul nu e prost destul, dacă nu e şi fudul”. Mulţi dintre ei au supravieţuit chiar şi după revoluţie, ajungând şi generali!

Mă cam duceam de unul singur în străinătate, neavând voie să merg cu soţia. Şi prin 1985, împreună cu un şef al meu şi fost profesor din academie, ne-am înscris să mergem la un sinpozion în ţara vecină, Bulgaria, la Plovdiv, pe cont propriu, cu soţiile şi cu automobilele Dacia proprii. Am trimis referatul, aprobat de comandanţi. Ministrul apărării naţionale ne-a aprobat participarea, raportul fiind avizat de organele legale. Mai trebuia să ne facem paşapoarte turistice. Ne-am prezentat la direcţia de paşapoarte a ministerului de interne şi am depus actele. Luasem concediu de odihnă. Văzând că nu ne „ies” paşapoartele, am îndrăznit să intrăm peste şeful secţiei paşapoarte a municipiului Bucureşti. Ne-a ascultat şi ne-a spus că se va rezolva.

A doua zi, sâmbătă, am revenit şi miliţianul de la intrare nu ne-a dat voie, reproşându-ne că maiorul i-a zis că îl dă afară dacă mai intrăm peste şef! Aşa că nu am avut noroc! Am plecat acasă liniştiţi, în ultimele zile de concediu. Simpozionul s-a ţinut fără noi.

Peste o săptămână de la începerea simpozionului, la serviciul cadre al instituţiei unde lucra soţia s-a prezentat un cadru de securitate, pentru a analiza de ce doreşte soţia să meargă în Bulgaria şi ce fel de salariat este. A chestionat-o şi pe soţie. I-a spus despre mine, că particip la simpozion, că sunt militar şi că nu mai e cazul, că simpozionul a trecut. Securistul a întrebat-o că ce zic eu că nu mi-a aprobat. Ea i-a răspuns că nu ştie, că eu sunt în străinătate de ieri, într-o ţară nordică, în misiune. Când a auzit securistul aşa ceva şi-a luat geanta şi a plecat! Ca să vedeţi că nu ştia stânga ce face dreapta!

Şi ca să nu lungim vorba, alte momente au avut loc în 1989, când am spus adio vechiului regim şi „lagărului socialist”. Am făcut parte din delegaţia serviciului topografic militar român care analiza la Praga, în iunie 1989 stadiul colaborării în cadrul Tratatului de la Varşovia. Se primise invitaţia de participare, cu obsevaţia, în ultima frază „în ţinuta militară”.

La conferinţă, în ţinută militară, atenţie la lozincă

 

Ajunşi acolo, la activităţile din sala de conferinţe şi din hotelul militar praghez toţi eram în ţinută militară. La excursia în oraş de miercuri, 14 iunie, ni s-au dat bilete de metrou şi tramvai tuturor (ca să cunoaştem Praga singuri) şi am constatat că toţi ceilalţi, oaspeţi şi gazde,  erau în civil. Toţi mi-au spus că li se precizase de acasă, prin adrese, că ţinuta în oraş este „în civil”. Nouă nu! Oare de ce? În plus, ni s-a atras atenţia să nu cumva, între cehi fiind, să vorbim ruseşte! Se simţea că se duce dracului şandramaua!

Mergeam singuri la locul de întâlnire, un pod renumit din Praga, Carol, o construcţie masivă de piatră, destinată exclusiv preumblărilor turişti rătăcitori, vegheaţi de zeci de statui impresionante de-o parte si de alta, pe parapet. În tramvai nu s-a întâmplat nimic. Dar în metrou ni s-au controlat biletele. Şi ni s-a spus că sunt false şi trebuie să fim amendaţi!

 

În excursie, toţi civili, doar noi „descoperiţi”

 

Am parlamentat, am solicitat să fie anunţate gazdele la secretariatul conferinţei. A venit în circa un sfert de oră, destul de rapid un colonel ceh, s-a uitat şi el la bilete şi şi-a cerut scuze nouă, explicându-ne că situaţia e critică în privinţa relaţiilor populaţiei cu armata. Biletele noastre fuseseră schimbate de controlor! Un poliţist i le-a găsit în buzunarul controlorului pe ale noastre, bune!La ieşirea din metrou, colonelul  ne-a spus că a fost doar o provocare.

Deabia atunci am analizat mai cu atenţie animozităţile dintre delegaţiile maghiară şi germană şi dintre cele cehoslovacă şi germană. Dar despre asta în alte episoade, mai ales din anul 1989 şi după evenimentele din decembrie.

Revenind la podul Carol, „înotând” prin furnicarul de oameni, am admirat statuile cu tematică religioasă, peretele cu muzele tinând instrumentele muzicale ce se vedeau departe, jos, în dreapta, moara veche de apă puţin mai încolo, strada unde s-a filmat o secventă din „Mission: Impossible” sau vaporaşele care alunecau pe apa Vltavei.

Dar să revenim la politrucii noştri. În noiembrie 1989, după ce participasem şi la conferinţa de analiză a colaborării ştiinţifico-tehnice a serviciilor geodezice a 14 ţări la Fenian, capitala Coreei de Nord sau la Sofia la Comisia tehnică a tratatului de la Varşovia, revenit în ţară, a avut loc congresul al XIV-lea al partidului unic.

Lui Ceauşescu îi era frică de ce se poate întâmpla în ţară şi a luat o măsură nemaiîntâlnită. A trimis de la eşaloanele superioare ofiţeri în fiecare unitate militară, care să conducă „grupele operative” organizate, neavând încredere în comandanţii de unităţi.

Aşa m-am trezit eu, ca tânăr şef de secţie într-o direcţie centrală, expediat la o unitate din Buzău. Ordinul era clar. Toţi militari plecaţi în ţară să se prezinte la cea mai apropiată unitate militară, unde să predea armamentul şi muniţia. Pe timpul congresului nu era nici un militar „de capul lui”! Acum faceţi legătura cu evenimenterle din decembrie.

Şi să nu uităm de faptul că în august 1989, prost sfătuit sau îndemnat de academiciană, comandantul suprem a dat ordin să nu fie avansaţi ofiţerii ministerelor apărării şi de interne la gradele de ofiţeri superiori (de la maior în sus), cu toate că promovaseră examenele de grad şi îndeplineau condiţiile. Aşa că vă închipuiţi ce iubiţi erau conducătorii de armata română, pe care chiar au folosit-o în decembrie la păstrarea puterii! Acum înţelegem de ce s-a strigat „armata e cu noi”!

Coroboraţi toate aceste frânturi de viaţă cu cele trăite de dumneavoastră, faceţi legături, mai ales doamnele şi bărbaţii care aţi avut legătură cu „armata populară” şi judecaţi implicarea politicului în activităţile proprii, mai ales că unii tineri ne acuză şi de ce am făcut şi de ce n-am făcut! De multe ori partidul, ca şi cele de azi, s-a „băgat şi el în seamă” prin „destoinicii” săi reprezentanţi! Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie!

  • Încolo,

Să fiţi iubiţi,

Că trebuiţi:

Cui(va), cum(va),

Când(va), unde(va!)?

C. N.

http://webdidacticanova.blogspot.ro/

Vizualizări: 272

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Nitu Constantin pe Septembrie 15, 2015 la 11:04pm

Multumesc, doamna Aurora! Stima!

Comentariu publicat de Aurora Luchian pe Septembrie 3, 2015 la 4:43am

Reverenţă!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor