Viaţa Românească 7 – 8, 2013: Marian Drăghici - A REAPĂRUT ÎN PEISAJ POETUL VALENTIN IACOB

A reapărut în peisaj poetul Valentin Iacob, după o absenţă notabilă de nouă ani. Notabilă, vrea să zică nobilă; măcar de şi-ar impune asemenea răgazuri între volume toţi devoţii muzei delirice, să le rămână niscai timp şi pentru a citi ce-au scris alţii, nu doar pentru scris „la greu” ceva ce nu va citi mai nimeni! Sună groaznic ce spun, dar să recunoaştem că asta e „realitatea palpabilă”, vorba păţitului Mazilescu. Valentin Iacob nu devoalează motivul tăcerii sale aristocratice, îi e destul să ne ofere în Colonelul Elf un volum de poezie intens personalizat, marca Valentin Iacob. Până la Colonelul Elf, acum apărut la harnica Tracus Arte, poetul a mai publicat: Petrogradul într-un pahar ca şampanie, Pianul kamikaze, Balada Craiului de tobă, Clownul lui Hrist – patrulater liric inconfundabil în literatura actuală.  

Noul volum este gardat de un „triplu cuvânt înainte”. Un trio poeticesc de elită, format din Daniel Bănulescu, Horia Gârbea şi Ioan Es Pop, prepară/prefaţează atmosfera fantast-oximoronică a Colonelului Elf cu declaraţii de susţinere necomplezente, copărtaşe, de invidiat. Daniel: „Poezia lui Valentin Iacob are o fosforescenţă al cărei secret nu-l cunoaşte nimeni (...). Poetul e pe jumătate elitist. Absolut neaşteptat, cealaltă jumătate este, în poemele sale conspirative, de o licenţiozitate a limbajului care-i îmbujorează şi pe căruţaşi.”  Horia: „Dacă a reuşit să creeze până şi un haiku cuplat la un curcubeu atomic e limpede că nimic, în materie poetică, nu-i poate sta în cale.” Ioanes: „...moleculele textului se află într-o continuă mişcare şi repoziţionare, cumva ca la începuturile lumii, când lucrurile se închegau şi se descompuneau simultan. Această energie originară, care aruncă jerbe pe cerul interior al poeziei, este şi sufletul, şi trupul cărţii de faţă.” 

Într-adevăr, Valentin Iacob fantasmează încontinuu, cu o libertate interioară de belfer al transei poetice, fără să-i pese câtuşi de puţin de inconturnabilul „corelativ obiectiv” elliotian sau autoreferinţa biografică de uz comun, în afara dedicaţiilor. Ceea ce creează el cu superbie în Colonelul Elf, în acelaşi duh maximalist al volumelor precedente, este o robinsonadă lirică gen cascadă suitoare, din poeme explozive imagistic, nervos siluetate-sacadate, tăiate ritmic, fără „burţi”. Maniera se autodefineşte destul de (im)propriu, exotic-pitoresc, ca „Apocalipsă în ritm de Goya şi blues”.  Goya, blues – şi nu numai. Goya, blues, Mateiu Caragiale-Ion Barbu-Pena Corcoduşa, Robinson Crusoe, colonelul Elf-comandantul flotilei de piane-kamikaze, un Stalingrad de cristal, Vineri şi bătrâna stripteuză, cubul Robinson, Carmen ca lipsă în sânge, Alfred şi Arhipelagul Tahionia, cabaretul Baudelaire, îngerul cu botniţă, cupola de iasomie a lumii, cel mai mare pianist/chitarist al lumii, sabia lumii, punctul de optim al lumii, ritmul cuantic al facerii lumii – acesta e Colonelul Elf, scanat în fizionomia sa cosmic-interioară, în fond indefinibil(ă), decât aşa cum splendid reuşeşte numai poetul: 

„Mă făceam că nu-l bag în seamă. Până la urmă/, colonelul ăla era ce-i pica lui mai bine!// Când corb, când gornist, când arsură, când Goya,/Când vreun pianist încătuşat în revelaţii tandre,// Încătuşat şi orbit,/Cu sinuciderea atârnată de-un blues,/De-o floare de piersic...// La mine în vene, la mine în oase ascunzându-şi/foamea de-o înviere,/Înviere la un poker, trucată...//Doar flotila de piane cânta răguşit mai departe,/Vuia triumfal azvârlită-n picaj peste/visele Universului,/supurătoare...//Flotila miliardelor de piane kamikaze/Călărite deodată,/Pe deşelate,/De cel mai mare pianist al lumii:// Vreun colonel Elf,/Vreun Hyperion scuipat,/râgâit din indemnizaţii...// Un Hyperion de circ -/ Pianistul îmbrăţişat legat de un tun,/Să dea „foc la puşcărie şi la casa de nebuni”...//Flotila cu fulgerele şi Îngerii ei încuiaţi în clapele/lăptoase, electrice,/Şi-un stol de corbi albi, hiperdenşi în gheare cu/Un ocean de biserici maiestuoase, gigantice, de/ gheaţă,//Flotila kamikaze asurzitoare...neştiută, neauzită/Care înghite acum Lumea,/O mistuie într-o baladă infinită,/Şi-o lăcrimează înapoi,/Mai curată...”. 

Închei semnalul meu de carte nouă şi foarte bună, cu cuvintele lui Daniel Bănulescu, realmente memorabile: „Rezumând, Valentin Iacob are două calităţi. Scrie strălucitor poezie. Şi este prietenul meu.” Şi al meu. 

 

Vizualizări: 50

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor