Viata mea a fost un tren, dar cu un singur vagon foarte lung şi mereu gol. Doar cu sentimentele mele în el, prietenia, dragostea, amintirile, şi câteva lucruri mici care mă bucurau, imi aduceau zâmbetul pe buze… Mai erau câteva lucruri ieftine, dar care nu se vindeau pe bani, mi le amintesc şi acum. - N-am să le uit niciodată!

          Trenul se oprea în fiecare Haltă, în fiecare Gară. Călătorii refuzau să se urce, spunând: “Nu vrem să călătorim în acelaş compartiment cu tine, aşteptăm trenul următor...! E un tren de sacrificiu! Roţile sunt foarte înalte. Trebuie să urci multele trepte ca să poţi intra”. Am plâns, am râs, am visat, am iubit şi din când în când mi-am spus în gând poveşti nerostite –“Imi este drag de voi! Viaţa pare tristă, neîmlinită... dacă nu-mi sunte-ţi alăluri!”...

         Am trecut printre oameni, pe lângă oameni, şi mi-am continuat drumul mai departe. Mi se părea că sunt acoperită de dragostea lor. Îmi spuneau mereu că mă iubesc, dar cei ce-mi spuneau, mă urau şi mai tare!...Aspirau altceva, un trai intens, să prindă fericirea în braţe. Nu credeau în eternitatea timpului. Le repetam mereu, şi de mă ascultau şi de nu mă ascultau le explicam, “ Suntem Lumini, şi zborul nostru se îndreaptă către Lumină! Suntem deosebit de onoraţi de o aleasă cinste, de o dragoste pătrunzătoare, o bucurie imensă, hai să punem început bun pe un fondament solid. Ceea ce trebuie, este să credeţi mai mult în valoarea voastră...!!!” Dar, comunicarea era de prisos, era ca şi cum, nu citise, dar că auzise ultimele file din cartea vieţii mele şi toţi aflaseră finalul, că trenul meu mergea dincolo de un prag al bucuriilor pământeşti, dincolo de limitele fireşti.

          Tot aşteptându-i şi invitându-i de fiecare dată, să intre în compartiment, lângă mine... încercând prin diverse metode a le aduce sentimentul de încredere şi linişte în viaţa lor, opririle şi plecările din fiecare gară, mereu întârziate, rupea câte o bucăţică din locomotiva trenului meu, centrul afecţiunii. Rana rămânea mereu sângerândă, nelegată, neîngrijită, trezindu-le instincte îndoielnice, că trenul meu nu va ajunge nicodată la destinaţia paradisiacă, Elementul Fericirii.

          Dar a venit seara, s-a înoptat, vântul începuse să bată..Venea şi ploaia. O ploaie cu picături reci, mari şi grele. Trenul meu plecaseră de mult din gară.  Prietenii mei auziseră cu înfrigurare, că inevitabilul drum al călătoriei avea să ia sfârşit aici, celălalt tren nu mai vine. Realitatea era deosebit de înspăimântătoare. Din Valea ce reprezintă locul plăcerilor, groapa păcatului, într-o goană de nedescris, alergau, acum,  înspăimântaţi după compartimentul meu, unde-l ştiau gol şi plin de afecţiune. De acum, uşa trecutului se închiseseră, trenul alerga către Poarta Vieţii. Nu m-am dat bătută, nu m-am lăsat invinsă, cu toate corzile inimii îndurerate şi cu degetele de la amândouă mâinile, am deschis fereastra. I-am chemat, le-am reamintit: “V-am spus că aveţi aripi, tindeţi aripile şi zburaţi la geamul meu, am să vă prind”. S-au transformat în păsări. Au început să zboare. Privindu-le am înlăcrimat... nu le-am putut prinde, puterile trupului, deveni anemice, mişcările aripilor lor nu mai puteau zbura spre înalt. Se izbeau de zidul trenului şi cădeau sub roţile locomotivei.

           Aveam cu toţii şansa fericirii, acum era prea prea târziu... Venise vântul nimicitor al zilelor din urmă...

Mesajul transmis lor era unul compătimitor, era o şansă uriaşă, nu pentru o singură persoană, ci pentru întreaga comunitate, mai ales pentru cel pierdut : “Am venit să tămăduiesc pe cel bolnav!” ne-a atras atenţia, dar nimeni nu a verificat ADEVARUL!...

Vizualizări: 40

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor