Viitorul anterior    

                 

 

 

                                               

Acum, cînd între noi e-un mare gol,

toţi morţii mei îmi vin să mi se-nchine,

ca să le dau lor focul de pistol

şi să trăiesc cum pot fără de tine.

 

 

Nu reuşesc s-adorm decît sedat,

din cauza a ce a fost să fie,

şi-aşa, gîndind, alunec dintr-o dat’

şi mă trezesc umplînd iar o hîrtie.

 

 

Mă mişc spre mîine parcă înapoi,

e ca şi cum posed comenzi schimbate,

tot trag de unul singur spre-amîndoi,

cu fiecare ceas mă-mping în spate.

 

 

Şi, cînd ajung în mîinele-anterior,

te simt trăind cum o făceai odată;

în viaţa ta am fost un biet actor,

jucînd o partitură demodată.

 

 

Ai dispărut în vidul timp “nicicînd”

şi te-ai retras în spaţiul orb “niciunde”,

deşi din minte-am să te pierd curînd,

de propriul suflet nu mă pot ascunde.

 

 

Şi, totuşi, fără tine mi-este greu,

de tine-aud că vieţuieşti mecanic,

ce soartă ne-a mai dat şi Dumnezeu,

să ne-ntîlnim pe-un vas numit “Titanic”!

 

 

Ba uneori chiar simt statuia mea

cum spre statuia ta parcurge-asfaltul,

însă ninsori, sub chip de om de nea,

te pierd, în albul bruştei ierni, spre altul.

 

 

Mi-e camera rezervă de spital,

tu vei rămîne boala mea cea gravă;

îţi scriu ca drog, deci, te iubesc fatal

şi, sub erupţii, mă transform în lavă.

 

 

 

Vizualizări: 19

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor